ALEXANDRIA: PUNTEA LUMILOR

Vocaţia cunoaşterii

Dacă a existat un singur loc care a întrupat, vreme de secole, geniul sintetic al Mediteranei, acesta a fost metropola întemeiată de Alexandru cel Mare în anul 332 î.Hr., pe mâneca stângă a Deltei Nilului. Alexandria exprimă – ca arhetip cultural şi politic – îmbătata căutare a universalităţii, în plină gâlceavă a particularismelor. Dintr-un sit al barbariei, Alexandru Macedon a făcut matricea gestantă a civilizaţiei elenistice. Reşedinţă a ultimei mari dinastii egiptene, Alexandria a devenit rapid gazda favorită a copiştilor şi grămăticilor din regiune. Acolo, timp de secole, în arşiţa subtropicală a Africii de nord şi briza soporifică a mării, plimbările de seară ale filosofilor au sfidat forfota şi superstiţiile locului. Negoţul nu putea rămâne ocupaţia exclusivă a marinarilor. Biblioteca din Museion s-a născut din păcatele şi virtuţile pieţei de manuscrise, semnate de autori deveniţi astăzi clasici sau anonimi. Întemeiată de Ptolemeu I Soter, imensa bibliotecă – cuprinzând după unele estimări peste cincizeci de mii de volume – a rezistat până în anul 47 î.e.n, când flăcările unui incendiu portuar n-au mai lăsat, în afara pulberii, decât urme carbonizate papirus.

Pe lângă anonimii tălmaci ai Septuagintei, printre oaspeţii savanţi ai Alexandriei se numeră Euclid geometrul, Eratostene polimatul – astronom, geograf şi bibliotecar, contemporan cu Arhimede din Siracusa. Între literaţi, istoria îi aminteşte pe Calimac, poetul, şi ucenicul său, Apolonios din Rhodos. Diaspora iudaică l-a dat pe contemplativul Filon, care ne relatează istoria unui grup de asceţi („terapeuţii”) aşezaţi pe lângă lacul Mareotis. În sfârşit, de la Antiochus Ascalonius până la Ammonios Sakkas (prima jumătate a secolului III e.n.), şcoala de filozofie alexandrină şi-a păstrat tendinţa sincretică, dar rafinată prin parcurgerea exegetică a unui canon astăzi aproape uitate. Este posibil ca Origen şi Plotin să se fi cunoscut în Alexandria, înainte ca Antichitatea să-i facă nemuritori prin diatribe sau panegirice. Mai târziu, tradiţia neoplatonică îi va include pe faimoasa Hipatia, controversatul Synesius, aristotelianul monofizit Ioan Filopon, scoliastul Olimpiodor şi urmaşii creştini: David – comentator avizat al lui Porfir (234-310) –, apoi Elias – expert în logica aristotelică – şi în sfârşit Ştefan (sec. VII) – itinerant între Alexandria, Atena şi Constantinopol. În anul 640, invazia arabă a evaporat odiseea înţelepciunii născută pe ţărmul levantin şi iluminată timp de veacuri de farul eclectic al Alexandriei.

Elevi şi învăţători

Irezistibila predilecţie pentru cunoaştere a alexandrinilor a fost receptată deci, deşi pe alte frecvenţe, de tradiţia Bisericii. De la martiriul sfântului Marcu (†67), prezenţa creştină în capitala Egiptului n-a fost deloc neglijabilă. Cel puţin nu din punctul de vedere al împăratului Decius, Valerian sau Diocleţian. În această perioadă abundentă în fandări polemice, comunitatea creştină a Alexandriei s-a repliat întemeind o şcoală catehetică aflată peste nivelul şcolilor domestice deja existente la Roma, acolo unde au activat Iustin Martirul şi Ipolit. Erudiţii devotaţi acestei epoci – printre care trebuie menţionaţi Lorenzo Perrone, Attila Jakob şi membrii grupării „Adamantius” din Italia – au descifrat cu minuţie detaliile biografice ale fiecărui important personaj. Nu este aici loc decât pentru consemnarea acelor indicii care atestă atmosfera de febrilitate sacră unei generaţii de împătimiţi ai cunoaşterii.

Aspiraţiile şcolii catehetice au ţintit deopotrivă dialogul cu alteritatea şi purgaţia confuziilor letale din corpul de doctrine filozofice şi religioase ale epocii eleniste. Actorii săi au început prin a afirma radicalitatea propriei lor identităţi în raport cu veacul precreştin al confuziilor. Învăţătorii de statura lui Origen erau slujitori ai templului, înainte de-a fi stăpâni ai bibliotecilor. În biserică, ei aveau sarcina tâlcuirii Cuvântului lui Dumnezeu. Era o vocaţie asumată în alte părţi de preotul comunităţii, dar care în contextul multicultural alexandrin cerea un plus de specializare. Deşi învăţător la amvon, Origen a refuzat pentru foarte mulţi ani – precum monahii deşertului mai târziu – demnitatea sacerdotală. Elev precoce şi apoi dascăl incontestabil al şcolii, el a trăit o viaţă despre care Eusebiu al Cezareei spunea că „merită cunoscută din scutece.” Origen a ajuns la cârma şcolii în descendenţa lui „Panten filozoful” şi a lui Clement Alexandrinul.

Ce ştim despre aceştia din urmă? Acelaşi istoric ecleziastic din secolul IV vedea în Panten un „un bărbat cinstit din pricina educaţiei”, director al unei „şcoli pentru învăţături sfinte,” slujită din vechime de bărbaţi „tari în cuvântul şi studiul celor dumnezeieşti” (Hist. ecc. 5.10.1). Educat în filozofia stoică, Panten arătase un mare zel pentru Cuvântul divin, fiind ales astfel ca „vestitor al Evangheliilor pentru neamurile din Răsărit.” Acelaşi Eusebiu susţine că Panten a ajuns pe tărâmul indian, convertindu-şi vocaţia pedagogică într-un talant misionar. După experienţa orientală, despre care nu ştim foarte multe, Panten a devenit conducătorul şcolii din Alexandria, lămurind „tezaurul învăţăturilor dumnezeieşti.” (Hist. ecc. 5.10.4) Cel care a urmat direct la conducerea şcolii a fost Clement Alexandrinul (Epifanie, Panarion 32.6.). Născut la jumătatea celui de-al doilea secol creştin în Atena, devenind profesor al şcolii catehetice în jurul anului 190, el a predat învăţăturile sfinte cu puţin mai mult de un deceniu, până la edictul de persecuţie al lui Septimius Sever din 202/203, care îl obligă pe Clement să se refugieze în Capadocia. Autorul Stromatelor rămâne, alături de Origen, un model de sinteză teologică pentru mărturisitorii „înţelepciunii lui Dumnezeu, cea de multe feluri” (Efeseni 3, 10).

După Clement – ale cărui scrieri l-au influenţat şi pe Evagrie Ponticul – şirul marilor personalităţi legate direct de tradiţia catehetică alexandrină se încheie cu Didim Orbul (313-398). Maestru al lui Ieronim şi Rufin, acest monah-învăţător era înzestrat nu doar cu o memorie fenomenală, ci mai ales cu darul profeţiei şi al curăţiei inimii (Paladie, Istoria lausiacă 4). El aparţine primei generaţii de sihaştri ai deşertului, fiind contemporan cu Antonie cel Mare (251-326) şi Pahomie din Tabenesi (287-387). Împreună cu aceşti fondatori ai monahismului anahoretic şi chinovial, Didim a acordat importanţă disputelor dogmatice pe marginea Crezului de la Niceea (325). Nu este exclus ca Avva Antonie să-l fi întâlnit pe venerabilul Didim în ultimul său drum la Alexandria, făcut în anul 337 pentru apărarea Sf. Atanasie şi a ortodoxiei niceene. Relaţia dintre cei doi ar explica măcar în parte, coloratura „origenistă” a scrisorilor rămase din partea Sf. Antonie cel Mare.

Demnitatea ierarhiei

Toţi aceşti autori – laici sau monahi – au fost adepţii ierarhizării cunoaşterii în general, şi al discursului teologic în particular. „Taina lui Hristos” a reprezentat pentru ei cheia descoperirii „misterului lumii”, căutat cu insistenţă de filozofii păgâni. Cunoaşterea lui totus Christus survine însă treptat, în ritmuri indeterminate şi etape succesive. Această poziţie era cu atât mai preţioasă cu cât religiile civice dominau peisajul eterogen al Imperiului roman. Cateheza însemna iniţiere şi exorcizare, depăşind simplul exerciţiu informativ sau explicativ. Învăţătorii creştini asumau o abordare critică, uneori reconciliantă, alteori agresivă, a temelor centrale din filozofia elină şi din cultele mediteraneene. Pentru omul religios al Antichităţii, fundalul reprezentărilor simbolice ale lumii nu era o simplă tabula rasa. Cunoaşterea Evangheliei trebuia desprinsă din ţesutul vâscos al confuziilor ideologice. Cel mai frecvent, cateheza începea printr-o deconstrucţie a „mitemelor” dominante din culturile păgâne. În acelaşi timp, apărea nevoia disocierii între discursul public, adresat unei audienţe mixte, având aşteptări similare peripateticienilor din Areopagul Atenei, şi discursul privat, ţintind nevoile diferenţiate ale creştinilor botezaţi în apele râului Vieţii. Instrucţia teologică ţinea cont, aşadar, de principiile faimoasei traditio arcana, perpetuată până astăzi de asceţii şi dascălii Ortodoxiei. Nesocotirea caracterului esoteric al tradiţiei creştine a condus frecvent la gafe exegetice şi „conflicte ale interpretării.”

Diferenţa între debutanţi şi cei desăvârşiţi n-a reprezentat, desigur, un monopol al epistemologiei evanghelice. Cezura „înăuntru versus înafară” presupunea însă – în termeni creştini – gradaţii neconoscute binomului clasic „sacru-profan.” Ierarhiile cunoaşterii teologice erau articulate pe fundamentele unei ontologie a participaţiei. Creştinilor li s-ar refuzat dreptul la trufie faţă de cunoaşterea care a precedat revelaţia Scripturilor. Atletul perfecţiunii trăieşte în proximităţi angelice, dar mereu vulnerabile. Dogmatic, cunoaşterea teologică se articulează antinomic: cel desăvârşit nu este posesorul unei cunoaşteri secrete, ci custodele unei comori care – din cauza failibilităţii – riscă oricând dezmoştenirea. Marcat de ingenuitate, sufletul poate fi martorul spontan al propriei nefericiri. Asceza prefacerilor lăuntrice reclamă atenţia comunităţii şi discernământul tradiţiei, constituită eclezial, prin raporturi de filiaţie personală.

De la creştinii alexandrini până astăzi, complementaritatea raportului între „elevi” şi „învăţători” actualizează în Biserică principiului plenitudinii. Relaţia pedagogică între catehumeni şi cateheţi este, deci, biunivocă. Cele două tagme de credincioşi – cei chemaţi şi cei aleşi – au mereu ceva de învăţat. Drumul cunoaşterii este deschis la ambele capete. Sporul duhovnicesc nu ţine de acumularea dialectică a unor cunoştinţe, ci de-o perpetuă resituare existenţială în orizontul revelaţiei. Acolo, Cuvântul lui Dumnezeu, cunoscut ca izvor al luminii şi al adevărului, se arată deopotrivă imprevizibil şi inepuizabil. Pentru că înţelesurile obscure ale revelaţiei au fost recapitulate o dată pentru totdeauna de Logosul increat, transmiterea tainelor nu contravine nici unei „cenzuri transcendente.”

Născută într-un veac umbrit încă de persecuţiile anticreştine, dinamica epistemologică propusă de vechii dascăli creştini nu zădărniceşte diferenţa semantică sau ontologică între „adevăr” şi „fals”, dar nici nu invită la sectarism. Fără să aibă ca temei descoperire treptată a sensurilor divine ale lumii, mistagogia învăţătorilor Bisericii primare ar fi devenit o inginerie plată, insensibilă la demnitatea ierarhiilor cereşti şi pământeşti. Pliată pe arhitectura verticalităţii, cunoaşterea teologică apărată de alexandrini a rămas şi astăzi pentru unii o şansă iar pentru alţii o provocare.

Mihail NEAMŢU

(variantă publicată integral în IDEI ÎN DIALOG, 2005)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: