PERISCOP PUBLICISTIC

Apariţia faimoasei reviste Le monde diplomatique într-o ediţie românească a fost salutată, pe bun temei: provincialismul valah secretă prea mult „suc propriu.” Valorile însă la care aderă această publicaţie lunară sunt mărturisit stângiste, încrezătoare în promisiunile făcute de proiectele de inginerie socială. „Şocuri şi pericole” este un titlul de pe prima pagină a revistei, care găzduieşte un interesant dosar intitulat „Războiul ideilor,” prefaţat de Ignacio Ramonet care constată „cât de mult ne-au lipsit analizele lui Pierre Bourdieu, Cornelius Castoriadis sau Jacques Derrida” în contextul luptelor de stradă din noiembrie 2005 -martie 2006. N-a lipsit mai cu seamă Jacques Derrida, care observa cândva că deconstrucţia metafizicii are drept echivalent social „greva generală”? Evocări din gândirea comunistului Paul Nizan, Michel Foucault, Pierre Bourdieu şi Jean-Paul Sartre – însoţesc un atac semnat de Serge Halimi la adresa dreptei americane „anti-intelectuale” care repudiază „erudiţia şi cosmopolitismul împotriva simplităţii şi a tradiţiei.” Există, desigur, importante excepţii de la această regulă, întrucât „chiar de la începutul războiului rece, haitele de filistini maccarthişti primesc sprijinul inchizitorilor la fel de cultivaţi ca James Burnham (licenţiat la Princeton), Whittaker Chambers (Columbia) sau William F. Buckley (Yale) (s.n).” Limbajul adoptat aici e mai curând nediplomatic, dacă nu cumva imund. Pentru cititorul român, încă hăituit de obsesia lustraţiei şi a condamnării (ştiinţifice) a comunismului (ştiinţific),  perplexitatea e dublă: dacă Foucault, Bourdieu sau Sartre au fost traduşi ori recenzaţi la noi în tiraje impresionante, despre „inchizitorii” dreptei nu ştim – şi poate nici nu merităm să aflăm – aproape nimic. Economistul James Burnham (1905-1987), cel care l-a inspirat pe G. Orwell în scrierea volumui 1984, are pesemne vina de-a fi apărat, în plină febră socialistă, ideea de „revoluţie manageriale,” inspirând ulterior gândirea „paleo-conservatorilor” americani. Cărţile sale (care includ The Managerial Revolution: What is Happening in the World, 1972; Suicide of the West: An Essay on the Meaning and Destiny of Liberalism, 1985) ne vor rămâne probabil multă vreme necunoscute. Familiaritatea noastră nu creşte nici atunci când este vorba despre paradoxalul David Whittaker Chambers (1901-1961) şi prietenul său atât de prolific William F. Buckely (n. 1925), socotit un „poliţist al gândirii”, având vina dublă de-a fi „catolic” şi „anti-comunist.” La toate aceste acuze, să imaginez o replică mai adecvată decât o ediţie românească a faimoasei National Review?   +++ Adevărul literar şi artistic nr. 818 (13 mai 2006) publică pledoaria Mihaelei Timuş (doctorandă Ecole Pratique des Hautes Etudes, Paris) în favoarea reabilitării instituţionale a studiului academic al istoriei religiilor. Sub titlul „O şansă pentru Bucureşti”, eseu atrage atenţia asurpa specificului fiecărei paradigme între şcolile europene care „poartă ereditatea unei teologii specifice, a unor metode şi câmpuri de investigaţie prioritare.” În ce formă poate fi depăşit discursul confesional sau parohial, fără a pierde din vedere faptul că religiile reprezintă o realitate vie, încadrată de presupoziţii dogmatice tari, masiv ancorate sociologic şi cultural, iată o întrebare la care reprezentanţii forurilor de educaţie – laică şi ecleziastică – întârzie să răspundă. Motivele n-ar trebui să lipsească, dată fiind (a) restanţele instituţiilor seculare – edituri, biblioteci, licee, universităţi – faţă de urgenţa integrării istoriei religiilor sub umbrela ştiinţelor umaniste; (b) problemele crescânde legate de şcolarizarea tinerilor în instituţiile confesionale tradiţionale (atât seminariile ortodoxe, cât şi cele uniate sau romano-catolice), dublate de-o ghetoizare anistorică şi anti-culturală a religiozităţii urbane de tip New Age, asimilată neproblematic de numeroase alte secte de factură fie „creştină”, fie „extrem-orientală”. Apologia Mihaelei Timuş în favoarea competenţelor verificate care să depăşească filiaţiile partizane, de natură ideologică, nu este decât o chemare la normalitatea care, timp de decenii, României urbane i-a fost refuzată. Nu întâmplător, ne scapă atâtea teme şi polemici intens consumate în Occident – cum ar fi controversa legată de studiul religiei în Universitate susţinută de Donald Wiebe (Toronto) şi Paul J. Griffiths (Divinity School, Chicago), găzduită în anul 2000 de revista First Things. +++ O dovată a faptului că această reflecţie interdisciplinară este la noi abia incipientă, întârziind să aducă laolaltă cercetători din discipline învecinate, dacă nu neapărat aliate (e.g., istoria, filozofia, teologia, studiile clasice, antropologia), ne oferă Eugen Ciurtin în Revista 22 (12 mai 2006 – 18 mai 2006). Autorul răspunde lui Cătălin Avramescu, care într-un text publicat de ID (aprilie, a.c.) pleda pentru dezvrăjirea mitului Eliade, ale cărui slăbiciuni umane şi dezorientări politice ne-au fost relevate, o dată în plus, de cartea lui Florin Ţurcanu. Reacţia dlui. Avramescu nu este, desigur, îndreptată decât împotriva adulatorilor sterili, care au vocaţia parazitării în raport cu o operă care, pe fiecare pagină, îi depăşeşte. Admiţând această critică, Eugen Ciurtin atrage totuşi atenţia asupra faptului alarmant că, la noi, receptarea publică a operei ştiinţifice a singurului savant român cu recunoaştere globală necontestată este abia la început: „nu studiem istoria religiilor pentru ca au existat istorici ai religiilor de origine română. Ar fi un provincialism la fel de marcat – tragic, comic sau pur şi simplu fad. Cu marota profesoratului trudnic şi steril împotriva tuturor argumentelor mele, Yoga devine o ‘carte descriptivă’, prelungind astfel reproşul faţă de biografia discutată. Şi mare parte din opera lui Max Weber, de pilda, şi Divina commedia sunt descriptive. La ce bun să vorbim despre cărţile pe care nu le stăpânim?” Deplasarea atenţiei din sfera biograficului (relaţiile lui Eliade cu femeile) către domeniul menit să garanteze un plus de obiectivitate şi universalitate nu este însă doar o sarcină individuală. Ea priveşte o decizie instituţională, implicând universităţile, departamentele ministeriale (Cultură şi Educaţie), editurile dar şi Academia română (sub egida căreia au fost tipărite recent numeroase „opere fundamentale” din clasicii români, de la Cronicarii munteni şi Eminescu până la Mircea Vulcănescu şi Nichita Stănescu; nu însă şi Eliade – mai ales nu lucrările care l-au consacrat în lumea universitară).2006 a fost declarat de Institutul Cultural Român „Anul Eliade”, fără însă ca aceasta să se reflecte într-o dezbatere serioasă legată de posteritatea acestui patrimoniu cultural. Cărţile marelui erudit continuă să apară la aproape orice editură în absenţa unor introduceri avizate, însoţite de aparat critic şi adnotări competente. „Fondul Eliade” din biblioteca Institutului de Studii Orientale „Sergiu Al. George” rămâne în chip misterios, ca şi până acum, necunoscut, dormant şi mai ales inaccesibil. De ce? Iată doar una din întrebările la care, dincolo de festivisme decorative, „Anul Eliade” ar fi trebuit să dea un răspuns. În sfârşit, trebuie observat că proiectul unei ediţii de „Opere complete – Mircea Eliade” pare amânat sine die, prin indolenţa factorilor responsabili – cel puţin moralmente – pentru acest lucru. O consolare? Pentru aceasta ne ajung cuvintele de adio incluse în „auto-portretul” dlui Adrian Iorgulescu (publicat online la http://www.cultura.ro/): „Rămân, aşadar, un optimist. De aceea pun răul înainte. Iar binele înaintea răului.” După atâta dialectică materialistă, iată un exemplu de cultură vernaculară situată melancolic, dincolo de bine şi de rău… +++ Considerată de Paul Johnson una dintre revistele lunare care lipseşte cel mai mult Marii Britanii, astăzi tot mai înnecată în retorica politically correct, publicaţia americană The New Criterion – gândită pe urmele proiectului interbelic al lui T.S. Eliot – a publicat în numărul din ianuarie 2006 un editorial semnat de Roger Kimball cu titlul: „After the Suicide of the West.” Semnificaţia atacurilor teroriste asupra Occidentului (New York, Madrid, Londra) este discutată aici în termenii „prieten vs. adversar” – binom politic şi existenţial pe care Carl Schmitt îl considera normativ pentru o politică statală lucidă şi coerentă, mai cu seamă în exterior. După confruntarea rece cu sateliţii ideologiei comuniste, Occidentul este chemat la testul lucidităţii societăţii deschise în raportul cu extremismul islamic, de orientare politică fascistă. Întrebarea care se pune, inevitabil, este: cât de deschise? Răspunsul lui Kimball, în acord cu alţi critici ai stângismului (precum Douglas Murray, Roger Scruton sau Keith Windshuttle), este conform criteriilor prudenţei conservatoare: niciodată un sistem nu trebuie să accepte interacţiuni care-i pot periclita funcţionarea de bază. Democraţia nu este o opţiune independentă de valori civice care să o susţină. Privilegiile obţinute de cultura apuseană (care include aici segmentul est-european) de-a lungul a secole nu pot fi cedate, fără negocieri sau proteste, la simpla ameninţare a noilor mercenari ideologici, deveniţi, cu dezlegare din partea opiniei publice, campioni ai uitării.  

MN

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: