LEGĂMÂNTUL NUPŢIAL ŞI PLENITUDINEA IERARHICĂ

Izolată între opţiunile indecente ale culturii contemporane, având o popularitate vrednică de strâmtorile vechilor catacombe, căsătoria suferă adesea şi dispreţul unei literaturi moraliste de extracţie religioasă. Scăldată în nostalgii pioase, o retorică parenetică cu false tangenţe monahale ne reaminteşte că vieţile sfinţilor n-au cultivat niciodată opţiunile medii – cum ar fi, mariajul. Aceeaşi incursiune în hagiografia Bisericii ezită să explice de ce viaţa conjugală n-a fost totuşi – în atâtea cazuri – un obstacol pentru realizarea unui martyrium pro Christo. Viaţa conjugală reiese atunci ca un paleativ pentru toţi cei nepregătiţi să îmbrace veşmintele sihăstriei. Nu puţine texte din canonul literaturii ecleziastice bizantine sunt citite şi aplicate literal, într-o interpretare negativă a sexualităţii şi, deci, o apreciere sumbră a căsniciei.

Incapabilă să surprindă frumuseţea din poetica iubirii conjugale (Rubem Alves), o gândire juridic-zelotistă le inculcă mai întâi creştinilor conştiinţa nefericită legată de condiţia propriei lor întrupări. Se instalează astfel un straniu complex de superioritate faţă de toate aspiraţiile iubirii nupţiale. Devalorizată prin contrast cu experienţa ascetică a primilor monahi şi acuzată retoric de-o cazuistică neoscolastică, iubirea nupţială apare ca un biet pasaj în rătăcirile vinovate ale unei conştiinţe impure. Pentru o credinţă care recunoaşte centralitatea noţiunii de legământ, acest destin pastoral al căsătoriei este precar şi nefericit. Idolatria erotică, pe de o parte; moralismul dezabuzat, pe de altă parte.

În acelaşi timp, Scripturile continuă să vorbească despre gelozia unui Dumnezeu aprins de dragoste pentru fii şi fiicele lui Israel. Amant perfect, făcător de minuni, răbdător şi iertător, plin de făgăduinţe, acest Dumnezeu nu tace, nici nu se ascunde, ci mustră şi promite: „în ce chip se însoţeşte flăcăul cu fecioara, Cel ce te-a zidit Se va însoţi cu tine, şi în ce chip mirele se veseleşte de mireasă, aşa Se va veseli de tine Dumnezeul tău!” (Isaia 62, 5) De ce am abandona atunci sarcina gândirii iubirii unei habotnicii mizantropice sau blazări postmoderne?

Răspunsul se dezvăluie în epifania unui vechi vestigiu creştin din Răsărit: fresca Învierii din absida bisericii Chora (Karye-Djami), zidită la Constantinopol (1315-1321). Întâlneşti acolo o poezie fără edulcoraţii. Nimic din zelul fariseic al atâtor predici încrâncenate n-a corupt intuiţia eshatologică a acestei icoane. Încărcată de harul păcii, fresca dezarmează toate prejudecăţile. Teologic vorbind, imaginea reprezintă ridicarea lui Hristos deasupra morţii şi triumful pascal asupra iadului din Sâmbăta Mare. Privită tehnic, imaginea se compune în jurul figurii centrale a Mântuitorului, strălucind prin slava Sa necreată. Împrejur, prietenii Domnului. La stânga sunt urmaşii vechiului legământ şi totodată cei care L-au aşteptat pe Mesia: prooroci (între care David) alături de Ioan, înainte-mergătorul; la dreapta, ucenicii, apostoli, copleşiţi cu toţii de ultima surpriză adusă de Domnul vieţii. Deasupra Celui înviat stau doi îngeri, consemnaţi în Evanghelii. Ei veghează, ca odinioară la Vifleem, asupra smereniei Celui făcut om.

Prezenţa lui Hristos atinge mai înainte de toate perechea din paradis. Protopărinţii Adam şi Eva sunt efectiv traşi de mână, ridicaţi din pustiitorul „ţinut al neasemănării” (Sf. Augustin). Blestemul răzvrătirii este vindecat. Comuniunea dintre bărbat şi femeie este restaurată prin medierea hristică. Tot complexul semantic al icoanei bisericii Chora rezonează cu teologia paulină despre „marea taină” (Efeseni 5, 32). Biruinţa morţii prin crucea iubirii promite viaţa celor care, drept martori sau ascultători, sunt gata să facă prinsoarea lui Pascal. Biruitorul morţii cere şi curajul recunoaşterii unui Nume „mai presus de orice alt nume.” Iisus Hristos este Numele iubirii lui Dumnezeu, iar după cuvântul Sf. Simeon Noul Teolog „iubirea nu este un simplu nume, ci firea dumnezeiască.” Cunoaşterea Fiului devine – atunci – sinonimă cu naşterea din Dumnezeu. „Dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 7-8). Sensul acestor echivalenţe şi etapele renaşterii iubirii după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu se cer lămurite în lumina unei reflecţii teologice fundamentale.

Genealogia idolatriei erotice ne obligă nu doar la un excurs istoric sau filozofic, ci mai ales la arheologia siturilor ereziarhe care, de-a lungul veacurilor, au modificat sau pervertit noţiunea biblică de „legământ”. Comerţul abundent cu fetişurile imaginaţiei erotice ne reaminteşte astăzi de închinarea poporului ales la picioarele zeităţilor lui Baal şi Astarte. De unde strania coincidenţă dintre apostazia lui Solomon şi infidelităţile sale conjugale? De ce, atât în ceasurile negre ale istoriei lui Israel, cât şi în epocile de criză ale creştinismului, indiciul apostaziei pare să aibă o directă corespondenţă cu erupţia vulcanică a desfrâului? De ce paroxismul lepădării atinge subteranele sumbre ale crimei şi sacrificiului uman? Oare prin ce diversiuni diabolice ajung inimile de oameni să fie jertfiţi în templul fantezist al religiilor sexuale, precum erau ucişi odinioară pruncii în templul lui Moloh? De ce erosul fără de lege trăieşte agonia eternei reîntoarceri pe tărâmul lui thanatos? Din ce raţiuni ascunse slujeşte oare iubirea prostituată zeilor morţii?

Profeţii răspund la unison: pentru că s-a risipit credinţa, plaga idolatriei loveşte poporul lui Dumnezeu. Prin urmare, debilităţile contemporaneităţii fermentează mustul unor mai vechi metehne, care încep toate cu necunoaşterea adevăratului Dumnezeu. Economia dorinţelor noastre e dezechilibrată la bursa valorilor transcendente. Noima iubirii conjugale s-a pierdut. Fără ca această iubire să mai reziste, relaţia lui Dumnezeu cu poporul ales nu e decât o născocire. La fel, în absenţa lui Dumnezeu, iubirea conjugală este o strâmbă interjecţie. „Nu mai este credinţă, nici milă, nici cunoaştere de Dumnezeu pe pământ. Toţi jură strâmb, mint, ucid, fură şi sunt desfrânaţi; săvârşesc fapte silnice, iar sângele vărsat curge peste sânge. Pentru aceasta pământul jeleşte” (Osea 4, 2). Este însă plânsul sfinţilor îndeajuns pentru a aduce ploaia curăţitoare a pocăinţei?

Fără a fi o disciplină a răspunsurilor imediate, teologia propune – pe lângă un discurs profetic – apelul la tradiţia sapienţială. Din acest motiv, teologia – iar nu fenomenologia – reprezintă apogeul gândirii iubirii. Ţinând seama de rezervorul imagistic al Sfintei Scripturi, atât de bogată în metafore conjugale, o teologie a nupţialităţii trebuie să plece de la analiza unor concepte fundamentale: revelaţie, adevăr, persoană, legământ, veghe, fidelitate. Citite fără teamă, nici textele scripturistice, nici vocile tradiţiei nu justifică deprecierea moralistă a instituţiei matrimoniale. Dimpotrivă: într-o Sodoma bulversată de patimi împotriva firii, îngerii Domnului au găsit găzduire la familia din poarta cetăţii (Geneza 19, 1). Lot, nepotul patriarhului Avraam, şi toţi ceilalţi ai săi nu erau anahoreţi sau pustnici, ci nişte „casnici ai lui Dumnezeu” (Efeseni 2, 19), rămaşi ca „să mărturisească despre Lumină” (Ioan 1,8) în oraşul întunericului. Cu o generozitate greu de rivalizat, creştinismul vede în iubirea dintre bărbat şi femeie nu un contract, ci o taină (sacramentum).

Evangheliile, ca ecoul al textelor profetice şi ancoră pentru această viziunea paulină, prezintă căsătoria — alături de celibat — ca pe o chemare la sfinţenie. (Cine ar putea regreta, atunci, că nu toţi creştinii reuşesc să fie monahi, câtă vreme nu toţi monahii reuşesc să-şi păstreze castitatea?) În locul unei caracterizări de tip biologic — care ar vedea în familie realizarea „elanului speciei” — apostolul numeşte căsătoria „dar” sau „harismă” (I Corinteni 7, 17). Desăvârşirea Bisericii se câştigă prin lucrarea tuturor vaselor sale. Fără diversitate nu există nici adevăr, nici plinătate duhovnicească. Exclusivismul spiritual, flancat de opţiunea conjugală şi calea monahală, se afundă în noroiul aluviunile sectare. Biserica nu vorbeşte despre ierarhii decât pentru a lămuri exigenţele unei vocaţii.

Mihail NEAMŢU

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: