IUBIREA MAI TARE CA MOARTEA

Nupţialitatea este sâmburele tare al legământului personal dintre Dumnezeu şi Israel. Este de remarcat că imaginile ce descriu unitatea constitutivă a elementelor naturii (apa, aerul, focul sau pământul) nu sugerează adecvat orchestrarea relaţiei dintre Creator şi poporul Său. Într-un pătrunzător studiu al vieţii monastice din perioada creştinismului primar, L. Bouyer arăta că „banalul simbolism sexual al tuturor religiilor naturale, care n-au depăşit stadiul magic şi care preiau doar elementele animale şi sub-animale din relaţia bărbat-femeie, este un substitut al simbolismului nupţial.” Această relaţie bipolară – care fondează familia şi guvernează istoria – se cuvine explorată din perspectiva demnităţii sale teologice originare. Mirabila întâlnire dintre bărbat şi femeie simbolizează „pasiunea” Dumnezeului trinitar pentru podoaba plăsmuirii Sale: omul. Adusă „din nefiinţă la fiinţă,” această relaţie originară ne reaminteşte orice iubire se naşte ex nihilo, durând graţie unui perpetuu fiat.

Votul nupţial este – precum legământul istoric făcut cu Avraam – un gest public. Mai mult, însoţirea reprezintă politica prin excelenţă a Providenţei. Pecetluită la vedere, căsătoria avansează metonimic în orizontul universalităţii. Disciplina fidelităţii faţă de unicul celălalt întăreşte avanpostul compasiunii pentru oricare altul. Corespondenţa dintre monoteism şi monogamie devine astfel o sarcină a gândirii. Istoria legământului biblic intersectează biografia oricărei perechi de îndrăgostiţi. Reciproc, iubirea dintre bărbat şi femeie tălmăceşte mereu o pagină din cartea nunţii Celui Prea-înalt cu „fiica Sionului”. Dacă Vechiul Testament oferă imaginea dragostei omeneşti drept icoană a „iubirilor divine”, Noul Testament prezintă relaţia între Hristos şi Biserică ca model al dragostei nupţiale. În exigenţele presupuse de această relaţie se ascunde programul unei pedagogii ascetice: „precum Biserica se supune lui Hristos, aşa şi femeile bărbaţilor lor, întru totul. Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt, şi ca s-o înfăţişeze Sieşi Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană” (Efeseni 5, 24-27).

Aici, atenţia la detalii contează. Slujirea unui singur Dumnezeu n-a oferit în iudaism o determinare monogamă a iubirii conjugale. Poligamia intervenea – de regulă – ca soluţie la problema majoră a sterilităţii, alimentând biologic viitorul naţiunii. Evanghelia socoteşte că „din început n-a fost aşa” (Matei 18, 8). Etimologic, Israel se tâlcuieşte: „văzător de Dumnezeu”. Peregrinările idolatre au sfârşit, pentru urmaşii lui Moise, într-un strabism istoric. Profeţii au denunţat duplicitatea inimii, înregistrând un deficit de perspicacitate. Entropia căderii a deviat mai apoi principiul antropic al creaţiei. Pentru a stopa dezagregarea trebuia să intervină iertarea – cu toate exigenţele sale. De aceea, revelaţia noului legământ plasează monoteismul şi monogamia într-un raport de profundă solidaritate. Postulatul fidelităţii devine un ingredient necesar dar insuficient în economia desăvârşirii. Epistemologia creştină a impus o etică riguroasă a nupţialităţii. Nu doar poligamia, ci chiar şi divorţul ajunge capăt de acuzaţie pentru apologeţii Bisericii primare. Chemarea la sfinţenie înglobează toate aspectele vieţii. Bărbatul şi femeia nu sunt destinaţi unul altuia fără ca familia să fie hărăzită, mai înainte de toate, lui Dumnezeu. Dinamica nupţială, aşadar, presupune o socializare paradisiacă. În ce fel?

Primul referat biblic al facerii omului (Geneza 1, 27; Matei 19, 4) afirmă polaritatea complementară dintre genul „masculin” şi „feminin.” Solitudinea monadică a omului ar fi semnalat un monism deficient ontologic. Pluralitatea este binecuvântată: „Nu este bine să fie omul singur să-i facem ajutor potrivit pentru el.” (Geneza 2, 18). Pentru Irineu al Lyonului sau Augustin de Hippo, acest ajutor îi conferea omului un surplus de fluenţă în cunoaşterea de sine. Illo tempore, conversaţia dintre Adam şi Eva poseda o transparenţă perfectă. Comunicarea prezenţei se făcea poetic, iar printr-o tehnică lipsită de emoţiile afectivităţii. Darul rostirii le-a conferit primilor oameni experienţa comuniunii şi a dialogului. Limba păsărilor curta taifasul îngerilor, înfrumuseţând graiul oamenilor. Celălalt, învăluit în cuvinte, exista pentru a renaşte în odiseea veşnică a alterităţii. Orice lucru avea un înţeles.

Concertul dialogului originar reflectă – în ochii patristicii – „sfatul Treimii.” Faptul este indicat de faimosul plural al maiestăţii divine, consemnat în versiunea greacă a Genezei (LXX). „Conversaţia” dintre Tatăl şi Fiul – în Duhul Sfânt – a fost interpretată de unii teologi drept modelul perfect – prin excelenţă trinitar – al intersubiectivităţii. Pluralitatea numerică a creaţiei suportă cu greu comparaţia cu trinitatea ipostatică a Dumnezeirii. Limitele analogiei nu pot fi, deci, transgresate. Ceea ce mitul biblic ne sugerează este blestemul unei posibile singurătăţi teogonice , care ar fi aruncat diada „masculin-feminin” în urâtul fără capăt al lumii. Scandalul diversităţii – rezumat de porunca „creşteţi şi vă înmulţiţi” – este întemeiat pe faptul originar al dialogului trinitar. Din această chemare la pluralitate (Unu-în-multiplu) derivă şi scandalul corporalităţii. Trupul face posibilă diferenţierea sexuală, dar este şi marca indelebilă a insuficienţei oricărui proiect individualist. Hainele de piele seamănă confuzii, dar învăluie totuşi viaţa purei subiectivităţi. Fără trup, smerenia umană şi-ar pierde timbrul specific.

Contra-modelul acestei lumi este ontologia atomistă, articulată printr-o reţea de raporturi obiectuale de care omul – el însuşi o inteligenţă monadică – poate dispune. Atributul primar al fiinţei este, atunci, suficienţa, periclitând astfel ontologiei donaţiei din poemul neîntrerupt al revelaţiei. Fragilitatea trupului reaminteşte de pericolele unei vieţi trăite, fie prea departe, fie prea aproape de celălalt. Polaritatea masculin-feminin manifestă însă o insuficienţă generică, pe care noul legământ îl recunoaşte, depăşindu-l. Omul este obligat la cunoaştere prin iubire, pentru a descoperi arta grădinăritului (V. Guroian). Nu întâmplător, natura este mediul oricărei epifanii fondatoare. Lipsit de harul frumuseţii, cântecul nupţial al creaţiei ar trezi doar regrete. Parcurse vertical, în algoritmii unei sacre alianţe, raţiunile creaţiei propulsează cunoaşterea dincolo de aparenţe. În acel punct, „iubirea e mai tare decât moartea.”

Mihail NEAMŢU

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: