CHEAGUL TINEREŢII

Laboremus este titlul unei reviste tot atât de necunoscută ca şi liceul pe care-l reprezintă: Colegiul arădean „Moise Nicoară.” Nici posesorii Dicţionarului presei literare româneşti (1790-1990) redactat de I. Hangiu nu vor afla lucruri mai importante decât data apariţiei (1926) acestei gazete. Impopular prin titlu, Laboremus rămâne mai ales obscur ca orgine, în pofida numelor lui Caius Iacob, Şt. Augustin-Doinaş sau Ovidiu Cotruş – absolvenţi de liceu la graniţa de vest a ţării. Oricât de mult ar invita la excursuri istorice sau vanităţi autobiografice, „laboremus” acoperă pentru mine doar costurile unei digresiuni semantice.

Publicitate

ALBASTRE LUMINI ALE VECHIULUI ORAŞ

Câtă lumină dă chipul unui om? Medicii vor spune că depinde de o combinaţie de factori : vârstă, alimentaţie, sănătate sau moştenire genetică. Alţii, mai aproape de nevăzutul care mereu lucrează, vor arăta poate spre o icoană sau doar către zâmbetul inimii, pe care orice chip îl poate oglindi. Lumina, atunci, vine prin aura feţei, nu doar prin pori statici, hrăniţi de conenzima Q10. Sufletul luminează, nu pielea. Dar câtă lumină poate capta un chip? Sau câtă poate respinge o privire?

CONFESIUNEA CUVINTELOR

Cuvintele pe care le folosim în viaţa religioasă depind de apartenenţa noastră confesională. Voi ilustra aceasta prin câteva exemple, dealtfel binecunoscute, din vocabularul religios ortodox versus greco-catolic.

CATOLICISMUL FRANCEZ: DESPRE UTILITATEA ŞI LIMITELE SONDAJELOR RELIGIOASE

În Franţa, ţară aflată în plină perioadă electorală, revista „Le Monde des Religions”, supliment bilunar al ziarului „Le Monde”, a publicat în luna ianuarie 2007, un sondaj intitulat de o manieră simbolică „Les Catholiques à la loupe” (Catolicii sub lupă). Primele concluzii, dintre care o parte au fost preluate ca ştiri de „senzaţie” şi de presa din România, par alarmante. „Sondajul nostru arată că astăzi doar un francez din doi se mai declară catolic. Şi numai jumatate dintre ei afirmă că mai sunt credincioşi. Imaginea Bisericii şi a Papei rămâne foarte bună, dar o mare majoritate dintre credincioşi se distanţează de dogmele religioase, rămânând deschişi faţă de dialogul cu alte religii”, stă scris în introducerea acestui număr tematic al revistei. Sondajul poate fi consultat integral pe site-ul www.csa-fr.com

T.S. ELIOT ŞI CONSERVATORISMUL LITERAR BRITANIC

T. S. Eliot s-a născut în Missouri la 26 septembrie 1888. Urmează cursurile Universităţii Harvard. În 1910 părăseşte SUA şi se înscrie la Sorbona. După un an, se întoarce la Harvard pentru un doctorat în filosofie, dar în cele din urmă pleacă definitiv în Europa şi se stabileşte în Anglia (1914). În 1927 devine “supus al Majestăţii Sale” şi la sfârşitul anilor 1930 se converteşte la anglicanism. În 1948, primeşte Premiul Nobel pentru Literatură. Moare la Londra în 1965. Clasic al literaturii universale, figură mitică a poeziei din prima jumătate a secolului, T.S.Eliot a influenţat întreaga mişcare conservatoare americană. Articolul de mai jos a apărut, ca editorial, în The Criterion, vol. XII, în ianuarie 1933.

PR. SAVATIE BAŞTOVOI DESPRE CAZUL TANACU

 

Cercetaţi pe cei din temniţă, Prea Sfinţiţi episcopi!

 

 

Despre cazul Tanacu s-a vorbit atît de mult, încît totul s-a transformat într-un fel de telenovelă care nu se mai termină. Românilor le plac telenovelele. Chiar dacă le cunosc sfîrşitul, chiar dacă văd că joacă prost, grotesc, interminabil, românul conştiincios se aşază în faţa televizorului şi priveşte. Aşa s-a întîmplat şi în cazul Tanacu.

MIHAIL NEAMŢU, „GRAMATICA ORTODOXIEI. TRADIŢIA DUPĂ MODERNITATE”, Ed. Polirom, Iaşi, 2007

Într-un timp sufocat de expresia adjectivală a identităţii religioase, Gramatica Ortodoxiei îşi propune redescoperirea demnităţii conceptului, la cumpăna dialogului teologiei cu filozofia. Autorul ne reaminteşte că limbajul tradiţiei Bisericii nu este aleatoriu, ci guvernat de Cuvântul necreat, într-o sintaxă ce rezonează cu profunda complexitate a creaţiei. În plus, Ortodoxia actualizează o estetică a vederii, menită să asigure transferul din planul simplei confesiuni doctrinare în sfera justei orientări fiinţiale. Mihail Neamţu comentează câteva întâlniri paradigmatice între ecclesia şi universitas, găzduite sub zodia modernităţii. Hermeneutică, epistemologie, fenomenologie, istoria religiilor sau politică sunt doar câteva teme analizate dintr-o perspectivă îndatorată creştinismului patristic, dar ancorată în prezentul istoric european.

LIBERTATEA RELIGIOASĂ ŞI DUŞMANII EI

Miercuri, 13 decembrie 2006, cu 222 de voturi pentru, un vot împotrivă şi o singură abţinere, a fost finalizat drumul lung al Legii privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor. Unanimitatea aceasta parlamentară a fost obţinută în condiţiile unui Guvern minoritar şi după luni de zile de dezbateri lente în Comisiile din Camera Deputaţilor, după ce anterior, în Senat, a fost aprobată tacit, din lipsă de cvorum şi din cauza nerespectării termenelor. Parte a legislaţiei organice, noua Lege a cultelor (o numim cu titlul ei scurt, de lucru) vine să înlocuiască definit şi complet baza legală din timpul comunismului, ale cărei prevederi au fost după 1990 doar parţial suspendate.

IRVING KRISTOL: UN AMERICAN CONSERVATOR

Irving Kristol s-a născut în anul 1920 într-o familie evreiască din New York. Studii de istorie la City College of New York. Luptă, în al doilea război mondial, în Europa, ca infanterist în Divizia a 12-a blindate. Din 1947 pînă în 1952, „managing editor” al publicaţiei „Commentary“; 1953-1958: cofondator şi editor, împreună cu poetul şi criticul britanic Stephen Spender, al revistei „Encounter” (Londra), una dintre revistele importante ale „războiului rece”, finanţată de CIA; 1959-1960: editor al revistei „The Reporter”; 1961-1969: vicepreşedinte executiv al editurii Basic Books, New York; 1965: întemeiază revista „The Public Interest” (care, alături de „The National Interest” – fondată în 1985 –, apare şi acum); 1969-1985: profesor la NYU Graduate School of Business Administration; din 1970: membru al Council of Foreign Relations; din 1972: membru al American Academy of Arts and Sciences. În prezent trăieşte la Washington.

DIVINO-UMANITATEA ŞI LECŢIA ISTORIEI SACRE

Divino-umanitatea sau, altfel spus, „teandria“ reprezintă baza dogmatică a vieţii creştine. În acest adevăr transpare cel mai mare eveniment al poveştii omului: povestea tuturor ratărilor, a eşecurilor, în tentativa lor de a atinge un Ideal, un Bine, un Adevăr – toate cu majusculă, toate îndepărtate şi toate de neatins. Fiinţă bovarică, omul s-a simţit mereu “prost în propria piele”, la strâmtoare în propria condiţie, nemulţumit de sine şi, dacă prea mulţumit, repede trântit la pământ de iluzii infidele în faţa marilor încercări.

RELIGIA TIMPULUI NOSTRU: ANCHETA REVISTEI „CULTURA”

Una din marile vorbe banale ale secolului trecut a fost aceea că „secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc” (Malraux). Evenimentele de la 11 septembrie 2001 au aşezat începutul acestui secol sub semnul religiosului. Pe de altă parte, asistăm, însă, la un evident declin al Creştinismului occidental. Ce înseamnă, oare, pentru lumea secolului XXI, fenomenul religios? Ce consistenţă are conceptul de religie la începutul mileniului III?

Adjectivul „religios” poate părea la fel de vag precum substantivul „viaţă.” Vorbim despre religii tradiţionale, dar şi despre „noile mişcări religioase” (New Religious Movements), fără să operăm cu nişte criterii epistemologice unitare. Aproximăm printr-un gest reflex adevărurile de credinţă ale creştinismului, crezînd că atenţia cognitivă şi susţinerea juridică trebuie acordată mai cu seamă „religiilor minoritare.” De fapt, publicul educat recunoaşte tot mai greu reperele fundamentale – de ordin istoric, teologic, cultural – ale acestei religii care a marcat civilizaţia occidentală – din Dobrogea până în Texas, din Sicilia până în Alaska.