CULTURA CIVICĂ ŞI BABILONIE URBANISTICĂ

4 ianuarie 2007

Grupul de iniţiativă BUCUREŞTI 2006 a lansat recent o campanie de semnătri prin care societatea civilă contestă acţiunile urbanistice cu efect distructiv asupra unor importante zone istorice din Capitală. 

Cazurile de abuz politic şi incompetenţă culturală nu se restrâng la acest oraş al României – ţara în care pregătirile de aderare la UE n-au stopat degradarea monumentelor de primă importanţă prin inflaţia haotică de reclame, campanii comerciale, construcţii moderniste, ridicate în contrast total cu arhitectura clădirilor din centrele istorice ale marilor oraşe. În Bucureşti, bunăoară, în singura piaţă culturală neatinsă de comunişti – Piaţa Palatului Regal (Piaţa Revoluţiei) – se intenţionează ridicarea unui bloc P+12 etaje. Simbolurile culturii naţionale şi ale identităţii istorice româneşti sunt puse în pericol prin deciziile diferitelor primării municipale şi orăşeneşti. Acest fapt cere reconsiderarea legilor referitoare la protejarea patrimoniului. Citește restul acestei intrări »


CĂRŢILE ANULUI 2006: RECOMANDĂRI TEOLOGICE

4 ianuarie 2007

*John BEHR, The Mystery of Christ. Life in Death, Crestwood New York, St Vladimir’s University Press, 2006.

*Søren KIERKEGAARD, Opere I („Din hârtiile unuia încă viu”, „Despre conceptul de ironie, cu permanentă referire la Socrate”), trad. rom., prefaţă şi note de Ana-Stanca Tăbăraşi, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2006.

*Douglas H. KNIGHT, The Eschatological Economy: Time and the Hospitality of God, Grand Rapids, Wm. B. Eerdmans Publishing Co, 2006.   

*Charles Matson ODAHL, Constantin şi imperiul creştin, trad.rom.: M. Pop, Bucureşti, Bic All, 2006.  

*Jaroslav PELIKAN, Tradiţia creştină. O istorie a dezvoltării doctrinei. Vol. II: Spiritul creştinătăţii răsăritene (600-1700), trad. rom.: N. Buga, Iaşi, Ed. Polirom, 2006; Tradiţia creştină. O istorie a dezvoltării doctrinei. Vol. III: Evoluţia teologiei medievale (600-1300), trad.rom.: S. Palade,Iaşi, Ed. Polirom, 2006;  Tradiţia creştină. O istorie a dezvoltarii doctrinei. Vol. IV: Reformarea Bisericii şi a dogmei (1300-1700), trad.rom.: S. Palade şi Mihai-Silviu Chirilă, Iaşi, Ed. Polirom, 2006.   

*Traian UNGUREANU, Războiul timpurilor. Declin occidental şi asediu islamic, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2006. 

angel-reading.jpg


REVISTA PRESEI (I)

4 ianuarie 2007

*Cultura libre? Nici măcar. Este vorba doar despre cultura TVR, aşezată dandy în decorul trendy al literaturii blog. Sedusă de forţa memoriei scurte, televiziunea publică a renunţat mai nou la orice ambiţii formatoare sau enciclopedice. Pe vremuri, ce-i drept mai grele, ne familiarizam cu antichităţi precum emisiunile doamnei Cornelia Rădulescu despre „cultura La Tène” ori „Sântana-de-Mureş.” Astăzi, scopurile tradiţiei sunt mult mai greu de atins: vorbim despre o emisiune care „îşi propune să aducă dezbaterea din domeniul cultural la nivelul oamenilor care nu au acces la presa culturală.” Vă nedumereşte cumva faptul că există public incapabil să citească, dacă nu cărţi şi bibliografii, măcar câteva reviste? E deja un semn de hegemonism macho. Trăim vremuri cu incertitudini seducătoare, chiar dacă mai aproape de stadiul analfabet al conştiinţei. Cine va putea încălca drepturile omului recentissim de-a contempla cultura libre, dincolo de pretenţiile universitare care mai impun, puţin neverosimil, datoria sacră a lecturii?  Într-o emisiune din luna mai, avându-i ca invitaţi pe domnii Andrei Pleşu şi Marius Oprea, moderatorul ne-a urat tuturor, pe un ton suav, uşor moftologic: „mergeţi liniştiţi la revoluţiile dumneavoastră.” Nu înainte de a-şi fi exprimat câteva perplexităţi: nu este oare „Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România” o instituţie inutilă, poate chiar „vindicativă”? Mai mult: nu ar trebui ca istoricii comunismului românesc să acorde „premisa de nevinovăţie” acestui „fenomen” al secolului XX – studiat, spre îngrijorarea tânărului contribuabil, pe cheltuiala banului public? Nu cumva păcătuim prin „subiectivism” socotind comunismul o crimă împotriva umanităţii? Sunt îngrijorări aproape de pasiunile personajelor din romanul RealK. Dar noi, cei întârziaţi în trezvie şi luciditate, sau poate doar lipsiţi de răsfăţul uitării, cărui „e-Liberator” să ne cerem scuze?  Citește restul acestei intrări »


BOTEZUL ORTODOX ŞI CONŞTIINŢA UNITĂŢII

4 ianuarie 2007

baptism.jpg

Mai mult decât o simplă obişnuinţă, botezul este un fapt de conştiinţă. Mai întâi, trebuie risipită orice îndoială care ar sugera că botezul copiilor n-ar fi legitim. Înainte de-a citi Scripturile sfinte – care vorbesc despre botezul unor familii întregi, cu adulţi şi copii laolaltă (Fapte 10, 48-49) – poate fi invocat argumentul bunului simţ.   Marile pasiuni în viaţă – fie că vorbim despre prima noastră iubire, fie că vorbim despre o profesie – nu ţin atât de mult de-o alegere, cât de-o vocaţie. Dacă acest lucru este deja valabil pentru o simplă prietenie sau pentru meseria pe care-o avem, cu atât mai mult atunci când vorbim despre credinţă. În sufletul unui om nici talentul, nici vocaţia nu aşteaptă vârsta maturităţii pentru a se manifesta spontan şi uneori acut, chiar din fragedă pruncie.  Citește restul acestei intrări »


I.D. SÎRBU, Jurnalist fără jurnal, 2005.

4 ianuarie 2007

Ion D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, vol.I & II, ediţie de Elisabeta Sîrbu, cronologie Toma Velici, Bucureşti, Editura Institutului Cultural, 2005,2 283 pp. + 387 pp. 

Alături de Nicolae Steinhardt (Jurnalul fericirii), I.D. Sîrbu este unul dintre cei mai rezistenţi autori „de sertar” cărora perioada comunistă le-a refuzat geniul şi strălucirea. Apropierea nu este deloc întâmplătoare, dată fiind adâncimea teologică a scrierilor prin care cei doi autori au devenit celebri. Deja transparentă în superbul epistolar întreţinut cu Ion Negoiţescu, V. Nemoianu şi Mariana Şora (Traversarea cortinei, Timişoara, Editura de Vest, 1994, 512 pp.), subtil voalată în Scrisori către bunul Dumnezeu (ediţie Ion Vartic, Cluj, Apostrof, 1998, 241 pp.), personalitatea religioasă a lui I.D. Sîrbu explodează aproape pe fiecare pagină a jurnalului ţinut între iarna lui 1983 şi Joia Mare a anului 1989. Pe patul de suferinţă, Gary (numele de alint) îi scria lui Virgil Nemoianu: „acum, de când am în buzunar ‘ordinul de chemare’ şi cel ‘de lăsare definitivă la vatră’, mă simt eliberat de literatură. Mă pregătesc pentru intrare într-o altă colectivă, cred că prietenii mei plecaţi mai de mult, Blaga, Ghibu, Roşca, Stanca, Cotruş, Eta Boeriu, pe Otopenii de dincolo mă aşteaptă agitând steguleţe. Eu mi-am meritat şi ţara şi Limba!” Ordinul de chemare era aluzia la boala de cancer care l-a răpus cu câteva luni înainte ca România să-şi recapete, într-un anumit sens măcar, libertatea. „Colectiva” era formată de preţiosul grup de amici cunoscuţi la Cluj şi Sibiu („Cercul literar”), pentru şi alături de care a suferit ani de hărţuieli, închisoare şi lagăre de muncă. Despre toate acestea vorbeşte, cu judicioasă brevitate, Nicolae Oprea în Ion D. Sârbu şi timpul romanului (Piteşti, Paralela 45, 2000).  Citește restul acestei intrări »


REFORMA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI TEOLOGIC

4 ianuarie 2007

Principiile teologice ale educaţiei 

Care este ecuaţia pedagogică a teologiei ortodoxe la începutul mileniului III? Cum anume îşi pregăteşte Biserica noastră viitorii preoţi, învăţători şi mărturisitori laici ai credinţei creştine, în condiţiile tot mai severe impuse de noua vârstă (New-Age) a lumii? De unde începe şi cum se termină educaţia teologică a celor mai activi membri ai Bisericii, proveniţi astăzi din familii cel mai adesea lipsite de omogenitate şi transparenţă religioasă? 

Cei mai mulţi dintre tinerii care se înscriu la facultăţile de teologie nu cunosc din familie nici măcar regulile simple ale praticii creştine. Cei mai sinceri dintre candidaţii la teologie au făcut prima experienţă a credinţei fie prin intermediul lecturilor, fie prin întâlnirea nemijlocită cu câţiva fericiţi apostoli ai Evangheliei lui Iisus Hristos. Familiile din care se trag majoritatea tinerilor creştini au fost profund marcate de trauma comunistă iar apoi şocate de manifestul împotriva firii al postmodernismului.   Citește restul acestei intrări »


PAPA BENEDICT XVI: DE CE NU ÎŞI VA CERE IERTARE

4 ianuarie 2007

Cuvintele Suveranului Pontif referitoare la islam au creat un imens val mediatic, ai carui protagonisti au fost mai cu seama lideri religiosi si formatori de opinie din lumea musulmana. Cititorul – sau telespectatorul – obisnuit a avut sentimentul ca scandalul caricaturilor injurioase la adresa Profetului Mahomed continua printr-un nou episod. Sub presiunea indignarii aparent generale, putini au avut reflexul sau rabdarea de a citi textul conferintei pentru a sesiza, cu buna-credinta, dimensiunile „gafei” pontificale. E drept, ar fi fost intr-adevar greu sa-ti pastrezi cumpatul pe durata evenimentelor care au urmat: biserici incendiate, multimi furioase, asasinate. Iar efectul pervers, dar scontat al tuturor acestor violente a fost ca responsabilitatea lor a fost atribuita Papei. Citește restul acestei intrări »


DE LA CAPĂT

4 ianuarie 2007

Febra libertăţii, de care ne-am contaminat în masă după 1989, m-a făcut să visez atunci, împreună cu profesorul Daniel Barbu, la un „club al intelectualilor creştini“. Pe atunci, a fi credincios era o virtute prizată. Iar nouă ni se părea util să strîngem rîndurile celor care, mărturisindu-l pe Iisus Hristos, doreau să fie implicaţi şi în ordinea cetăţii. Intenţia a rămas pe planşetă. Dar a fost reluată pe la finele anilor ’90, cînd polul „Anastasiei“, încă activ, îmi permitea să visez iarăşi la o agoră creştinească. Nici atunci „n-a fost să fie“. De astă dată, eşecul a fost provocat de doi factori cît se poate de clari în perfidia lor destructivă: ciocnirea orgoliilor şi politizarea. Unii nu-i sufereau pe alţii. Era clar că nu facem contracte nupţiale, că nu trăim sub acelaşi acoperiş, că nu e nevoie să ne suportăm zi şi noapte. Şi totuşi: simplul gînd că X e în grup îl determina pe Y să refuze întregul proiect. Nici dizolvarea forţelor prin idiosincrasii „ideologice“ nu a rămas mai prejos pe scala stupidităţii sabotoare: X e „legionar“, aşa că trebuie pus în carantină; Y, în schimb, pare să fie cam de stînga. Şi viceversa. Fireşte că poţi explica totul prin copleşirea Evangheliei de către „zîzania“ românească. Indivizii caută mîntuirea, vor un loc în paradis, ambiţionează o posteritate de binefăcători, dar nu suportă să-şi disciplineze vanităţile, pentru ca această „agendă“ ultimă să capete, în realitate, vreo şansă. Testul creştinismului civic a scos la iveală suma viciilor noastre constitutive. Oameni deştepţi şi cultivaţi, incapabili să stea laolaltă. Personalităţi de mare calibru care, în loc să lucreze convergent, preferă vînătoarea solitară, protagonismul steril şi principialitatea de paradă. Deşi am urît împreună comunismul, nu reuşim să ne vindecăm, împreună, de schizofrenia pe care fostul regim ne-a indus-o. Una spunem şi alta facem. Nu renunţăm la „crezul“ nostru personal, chiar dacă această egoistă fidelitate desfide Crezul Bisericii din care pretindem că facem parte. Citește restul acestei intrări »


ŢIGANII, BISERICA ŞI STATUL: URGENŢA UNEI DEZBATERI

4 ianuarie 2007

gypsy.jpg

Recensământul

Recenta dezbatere legată „doctrina socială a Bisericii” fixat deja câteva repere teoretice pentru dialogul între vocile Ortodoxiei româneşti şi reprezentanţii societăţii civile. Puţini se mai îndoiesc de faptul că secularizarea statului modern şi globalizarea economică pun instituţia Bisericii ortodoxe într-o situaţie fără precedent. Cauzele eficiente şi consecinţele iminente ale acestui proces trebuiesc gândite temeinic, discutînd comportamente şi decizii cu un impact adesea imprevizibil. Nici o „doctrină socială” nu s-ar putea dispensa de munca sociologilor care investighează comportamentul maselor pe termen scurt şi mediu. Pentru a evita aproximaţiile reductiviste, teologii au nevoie de referinţa la statistica nominală. În rubricile sociologiei, cifrele – oricât de reci – evocă uneori aşteptări stringente.  

Rezultatele recensământului din anul 2002 prilejuiesc câteva spontane reflecţii asupra prefacerilor religioase din ţesutului social românesc al ultimului deceniu. Numărul infim al celor declaraţi atei şi numărul covârşitor (dar totuşi redus cu aproape 10% faţă de cotele din 1992) al celor declaraţi ortodocşi continuă să surprindă, dar n-ar trebui să înşele. Cu siguranţă, Bisericile din România se află într-o situaţie mai fericită decât cele din Republica Cehă (unde peste 60% s-au declarat atei), sau Bulgaria (unde criza de autoritate a Bisericii ortodoxe a lăsat un generos spaţiu de iniţiativă pentru minoritatea musulmană). Totuşi, în România urbană, o simplă privire în tumultul străzii, gustul publicaţiilor de massă, isteria atât de populară a radiourilor comerciale pe banda FM dar şi comportamentul civic marcat de cinism şi corupţie par să infirme ideea că românii ar fi rămas un popor creştin par excellence. În plină eră mediatică, când ideologia nihilistă înscrie milioane de nume pe un pomelnic fără liturghie, conservarea mimetică a religiei strămoşilor rămâne un gest de suprafaţă.  

Pentru instituţiile de formare şi educaţie religioasă, un indiciu îngrijorător relevat de recensământ este nu doar sărăcirea în duh a unui popor care asculta cândva de legea lui Dumnezeu, ci şi îmbătrânirea moştenirii sale genetice. Viitorul unor Biserici dezorientate, mai mult decât cel al unei naţiuni în criză, depinde de zestrea tinereţii. Îmbătrânirea populaţiei se explică prin exodul masiv al tinerilor – al celor care în 1989 au sperat cel mai mult. Puţine au fost contra-reacţiile Bisericilor creştine sau ale instituţiilor seculare venite în întâmpinarea refugiului juvenil în mai destinsa şi nu foarte neagra străinătate. Tot pentru liderii Bisericilor şi administratorii Statului, acelaşi recensământ furnizează nutrimenţii unei îngrijorări iminente: problema ţiganilor (substantiv neconotat peiorativ). Mulţi lideri de opinie au ignorat subiectul, poate dintr-un deficit de imaginaţie sau exces de comoditate. Ştim însă acum, fără pricină de tăgadă, că peste 80% din ţiganii României aparţin oficial cultului ortodox. Citește restul acestei intrări »


TEOLOGIA PENTRU MOROMETE

4 ianuarie 2007

staniloae.jpg 

Gazeta, între sinod şi şezătoare

Am avut în scurta noastră istorie culturală câteva „genii pustii”. Ca adevăraţi patriarhi ai deşertului românesc, ei au sfârşit prin a vorbi mulţimilor. Este poate destinul culturilor minore să-şi consacre marile excepţii vocaţiei apostolatului. Căci acolo unde sunt foarte puţini, aceştia trebuie să facă totul. Spre pildă şi consolare, avem istoria lui Søren Kierkegaard (1813-1855) din Copenhaga primei jumătăţi de veac XIX. Acest excentric teolog, cu o imensă operă dar lipsit de catedră, cedase şi el robustei „tentaţii” a jurnalisticii. Pentru că, printr-o piezişă aproximaţie geografică, Danemarca ar putea părea o Dobroge situată în vecinătatea Mării Nordului, am remarca cum la Bucureşti, în acelaşi secol şi numai câteva decenii mai târziu, Mihai Eminescu îşi asuma şi el riscul deriziunii. Făcând zilnic drumul spre Lipscani, când amintirile sale germane erau confiscate de temperaturile caniculare ale politicii româneşti, Eminescu conversa zilnic cu „marele public”. În obscuritatea unei cămări din redacţia Timpului, poetul îndrăgostit de Hamlet era obligat să descrie întâmplările bolnave ale vremii. Cel puţin la noi, tradiţia a continuat.  

Citește restul acestei intrări »


UTOPIA REALIZATĂ

4 ianuarie 2007

Sorin ANTOHI, Utopica. Studii asupra imaginarului social, ediţia a doua revăzută, Cluj, Ed. Idea Design & Print (Colecţia „Panopticon”), 2005, 255p.

Sunt rare ocaziile în care erudiţia intersectează câmpul oportunităţilor culturale imediate. Volumul pe care îl semnalăm aici – după câţiva ani de aşteptare – pare născut sub zodia tumultoasă a răscrucilor. Utopica lui Sorin Antohi a apărut pentru întâia oară în anul 1991, într-un context politic şi cultural care nu invita inteligenţele autohtone la dizidenţă în raport cu istoria, ci, mai curând, la o vehementă interpelare a concretului. Autorul acestei importante cărţi este cunoscut şi recunoscut – în regim transfrontalier – ca excelent arbitru al interdisciplinarităţii şi neobosit promotor al multor proiecte de reformă academică. Este o dovadă în plus că studiul viselor nerealizate poate cataliza insomnia etică şi asumarea exigentă a responsabilităţii civice. Citește restul acestei intrări »


CATEHEZA LITURGICĂ ŞI CANOANELE MEMORIEI

4 ianuarie 2007

Curtea Bisericii Stavropoleos (1724), Bucureşti

 

Stilistica Ortodoxiei răsăritene are o foarte vizibilă amprentă liturgică. Pus în afara cultului, creştinismul riscă să se degradeze în ideologie, revelaţia să decadă la statutul unui „mesaj” iar viaţă pravoslavnică să se compromită în anacolutele unei etici resentimentare. În absenţa rugăciunii şi a slujirii, Evanghelia se afişează electoral, teologia e mărunţită gazetăreşte iar canoanele ecleziastice trec drept fabrică de anateme. De aceea, nu este niciodată de prisos să afirmi sensul mistagogic al tradiţiei Bisericii, de la începuturile sale până astăzi.

Ce înseamnă aceasta? Pe scurt, creştinismul – care, mai presus de orice, reprezintă o cultură a inimii – se învaţă altfel decât matematica, astronomia sau literatura universală. Morfologic, pot exista asemănări. Pentru a fi bine cunoscută, orice disciplină şcolară presupune efort, concentrare, entuziasm şi asiduitate. Şi totuşi, pentru un creştin, esenţialul este dincolo de cărţi, fiind un „ceva” tangent literei şi consubstanţial Duhului. În orice limbă s-ar traduce, cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu rămâne întotdeauna mai presus de cuvinte. Dacă istoricii creştinismului pun în dezbatere partea văzută şi rutinizată a lucrurilor – fie că e vorba despre doctrină sau ritual –, cei preocupaţi să-i asigure Bisericii un prezent sunt, mai presus de toate, figuri harismatice capabile să recunoască esenţa invizibilă şi trans-culturală a revelaţiei.  Citește restul acestei intrări »