Viorel GHEORGHIŢĂ, ET EGO. Sărata – Piteşti – Gherla – Aiud, Ed. Marineasa, Timişoara, 1994.

3 ianuarie 2007

„Prolog” 

Nu am simţit niciodată ispită de a vorbi semenilor, fie ei apropiaţi sau nu, despre bucuriile mele, despre suferinţele mele, despre trecutul meu, îndeosebi. O anume sfială a măr­turisirii m-a stăpânit de copil. Mă stăpâneşte şi astăzi. Pentru ce, nu ştiu. În nici un caz nu pentru că trecutul meu ar as­cunde întâmplări reprobabile, fapte de care să-mi fie ruşine, sau, dimpotrivă, acte care să-mi umple sufletul de nesăţioase orgolii. Nu. Lipsa unor motivaţii profunde, teama de inutilitate, teama de impostură, dacă nu de ridicol, ar putea fi eventuale explicaţii, printre altele. 

Viaţa unui om oarecare, asemenea atâtor alte nenumărate vieţi ce se-nfiripă şi pier în fiecare clipă, cu miile, ce interes să stârnească? Povestea unei atare vieţi, ce nu e nici cel puţin exemplară, la ce bun? Întrebare retorică? Şi da, şi nu. Retorică, în măsura în care e ea însăşi un răspuns. Autentica în măsura în care labilitatea premiselor, relativizînd silogismul, viciindu-l induce multitudinea concluzi­ilor posibile. Şi, dacă mă gândesc bine, motive de îndoială în ce priveşte rigoarea raţionamentului de început, am. Să fie oare viaţa unui om de excepţie, ontologic vorbind diferită de aceea a unui om de rând? Prin ce şi în virtutea cărui principiu moral i se cuvine un plus de consideraţie?  Nu cumva sfiala omului comun, mult lăudata lui modestie e, mai degrabă, singularizare, complex decurgând din necunoaşterea de sine, decât virtute morală? Citește restul acestei intrări »