„Mediile, prin care circulă informaţia electrică, fiind total eterice, creează iluzia că lumea este o substanţă spirituală, un facsimile credibil al trupului mistic (al lui Hristos). Este vorba de o evidentă manifestare a Antihristului. In fond, Prinţul acestei lumii este un mare inginer electronist.“ (Marshall McLuhan, Scrisoare către Jacques Maritain) „Adevăratul Dumnezeu al timpurilor noastre este Sfânta Treime Stat-Muncă-Tehnică… Pe el trebuie să-l ucidem!- şi nu pe bătrânul, cam ros de carii, al Genezei.“ (Jacques Ellul, La Métamorphose du bourgeois) Dumnezeul iudeo-creştin a creat lumea ex nihilo. În calitatea sa de creaţie divină lumea este reală, nu poate fi o imagine, un simulacru, un vis sau născocire. Dovada supremă a realitătii creaţiei este oferită de încarnarea cristică. Iisus Hristos nu împrumută un trup omenesc, precum zeii Olimpului; Iisus este trupul său omenesc în carne si oase, ceea ce conferă creaţiei o deplină demnitate ontologică. Susţinută cristic, lumea nu se degradează într-un concret slab, într-o substanţă de calitate inferioară; nici nu este o realitate contrafăcută, un joc de aparenţe. Creştinismul nu se îndoieşte de realitatea, bunătatea şi concreteţea lumii materiale. O atitudine fundamental diferită de viziunea religiilor orientale si a tradiţiei gnostic-platonice în care creaţia este un real degradat.
În creştinism există două realităţi diferite prin natura lor – Dumnezeul si lumea creaţiei divine. Zămislită din iubire, în urma unui act de creaţie liberă, lumea este reală dar contingentă, nicidecum trupul etern a lui Dumnezeu. De aici, demistificarea naturii şi eliminarea panteismului. Dumnezeu este “Celălalt” absolut, transcendent creaţiei dar într-o strânsă legătură cu ea. Relaţia dintre planul divin si planul creaţiei este personală, asigurată de Hristos si Duhul Sfânt. Duhul Sfânt este suflarea particularizantă, puterea ce oferă posibilitatea unicităţii si neasemănării personale. Diversitatea creaţiei nu se dispersează, se află adunată în trupul lui Iisus hristos: “El este mai înainte de toate, şi toate se ţin prin el” (Coloseni 1:17) Prin faptul că Iisus este participant, alături de Tatăl la creaţie, persoana Sa este “susţinătoarea” lumii. Cu alte cuvinte, Hristos menţine varietatea lumii reale într-o “comunitate”, o unire de entităţi neuniforme si neconfundate. Să retinem ce ne spune Părintele Stăniloae: “neconfundându-se cele trei Persoane dumnezeieşti, nu se poate confunda nici omul cu Dumnezeu, căci pentru aceasta ar trebui ca Dumnezeu să devină impersonal, lipsit de un interes personal pentru fiecare om ca persoană deosebită. Când copilul experiază dragostea unită, dar şi distinctă a ambilor părinţi, faţă de el ca persoană distinctă, nu se poate confunda cu ei.” (Spiritualitate şi comuniune în liturghia ortodoxă, Bucureşti, Editura Institutului Biblic, 2005).
Civilizaţia construită de creştinism are aşadar o dimensiune trinitară. Cu riscul asumat de a simplifica mult datele problemei, aş încerca totuşi să-i definesc “specificul”:
1) Creştinismul postulează un plan de existenţă unde nu există “grade de realitate”, toate entităţile create se bucură de aceeaşi plinătate ontologică. De aici, suprimarea dualismului grecesc materie/spirit, sensibil/intelectual. Intrucât se exclude “defectul de fiinţă”, lumea materială, cu contingenţa ei, este deschisă investigaţiei experimentale a ştiinţei. Raţionalitatea este inerentă lumii, aparţine acestei lumi contingente, şi nu unor “forme” platonice eterne. 2) Între Dumnezeul creator si lumea creată nu există trepte intermediare precum în gnosticism. Dumnezeu este “Celălalt” absolut care se implică în lumea materială prin Hristos si Duhul Sfânt. Eternitatea contaminează timpul istoric, fără ca diferenţa de esenţă între creator si creatură să fie afectată.
3) Dumnezeul treimic creează o lume adevărată (şi nu un simulacru), care are libertatea de a fi ea însăşi, în timp şi spaţiu. In felul acesta se protejează “diferenţa” (diaphora) care, departe de a fi o ameninţare la adresa unităţii, este condiţia esenţială, sine qua non-ul unităţii însăşi. Noţiunea de “a fi ea însăşi” trebuie înţeleasă în sensul unei creaţii funcţionând mereu întru împlinirea menirii sale escatologice: “desăvârsirea de sine”. Datorită autonomiei sale, omul are posibilitatea de a participa la procesul istoric al împlinirii proiectului divin. Nu este vorba de o nouă creaţie, nici de o adăugare de fiinţă, de o corectare a unei creaţii şchioape sau neterminate. Sub acţiunea omului, “inspirat” de Sfânta Treime, creaţia “se petrece” mereu întru “lucrul foarte bun”. De aici, trăirea permanentă sub semnul unei radicalităţi tragice. Creştinul se “mobilizează” să împlinească idealurile libertăţii, justiţiei sociale, egalitătii, adevărului, fiind însă conştient că împlinirea lor este imposibilă în lumea creată. Iisus oferă oamenilor libertate si dragoste, nu iluzii consolatoare.
4) În sfârşit, trinitarismul a produs o fiinţă umană perfect compatibilă cu ideea de autonomie si libertate personală. Sfânta Treime stabileşte cu individul un dialog al dragostei, nicidecum al conformismului si obedienţei. Dimensiunea trinitară, care a dus la înflorirea civilizaţiei europeene, a fost în permanenţă şubrezită de procese contrare. În cazul Occidentului, sunt bine cunoscute interpretările platonizante ale Sfintei Treimi; cochetarea permanentă cu dualismele gnostice; importanţa acordată universalului (substantia), în dauna particularului; fascinaţia exercitată de abstractiuni, sisteme, si forme. Biserica vestică a pornit de la o esenţă ca să ajungă la persoanele Treimii, în vreme ce Sfinţii Părinţi au preferat întotdeauna concretul ca punct de plecare. În final, toate aceste “derapaje” au dus la şubrezirea edificiului trinitar şi înlocuirea lui cu Unul impersonal. Nu am intenţia să trasez procesul istoric care a condus la evacuarea treptată a unităţii trinitare din spatiul civilizatiei creştine. Mă voi limita la o descriere succintă a “Unului” zilelor noastre. Fenomenul fundamental al epocii actuale constă în unificarea omenirii, în timp, spaţiu si spirit, sub semnul tehnologiei. “Unul” tehnologic, pe care l-am numit Angrenajul, a devenit singura realitate ontologică a “modernităţii tardive” (Chantal Delsol). Tehnologia este spaţiul si modul de existenţă al “omului recent” (Patapievici), o realitate totală, perfect autonomă. Ceea ce caracterizează omul “modernităţii tardive” este totala sa dependenţă de realitatea tehnologică. Singura sa acţiune “creatoare” este adaptarea la Angrenaj prin imitarea modului de funcţionare a tehnologiei. In spaţiul civilizaţiei euro-atlantice, consecinţele sunt devastatoare. In cursul ultimilor cinzeci de ani, o întreagă civilizaţie, construită pe pilonii trinitarismului creştin, s-a transformat în mod ireversibil, într-o civilizaţie tehnocratică. Occidentul a încetat să mai fie garantul valorilor iudeo-creştine, în forma lor religioasă sau seculară, supunându-se necondiţionat exigenţelor Angrenajului tehnologic mondializat.
Nu este vorba de o secularizare sau despiritualizare a societăţilor occidentale postindustriale. Dimpotrivă. În Occident, asistăm în prezent la o explozie a mişcărilor religioase. Noile Mişcări Religioase – pe scurt NRM – provoacă o îngrijorare serioasă la Vatican. In 1991, Consistoriul extraordinar reunit de Papa a discutat provocările la adresa Bisericii, generate de “grupurile neo, quasi sau pseudo religioase”, discuţii terminate însă cu un raport surprinzător de “tolerant” al Cardinalului Arinze. De pildă, în raport, “sectele” sunt numite “noi mişcări religioase”, se propune chiar un “dialog” util între Biserică si unele dintre aceste grupuri. Ceea ce caracterizează noua theodiversitate este adaptarea factorului religios la condiţiile realităţilor tehnologice. Practic, Angrenajul mondializat îşi creează propria sa “transcendenţă”. Nu este de mirare că multe dintre noile “religii”, precum Soka Gakkai, au primit statut de ONG-uri pe lângă ONU. Angrenajul încearcă să-şi legitimeze astfel nu numai componentele economice (globalismul), culturale (multiculturalismul, apărarea drepturilor omului), legislative (Tribunalele internaţionale), ci si cele religioase. În ce mod reproduc noile religii logica de funcţionare a Angrenajului? La începutul secolului XXI, tehnologia funcţionează ca un flux de informaţii, imagini, simboluri, produce o lume imaterială şi “descărnată”.. “Trupul” – ne spune un analist american al culturii (Mark Dery, “Escape Velocity”) – “este un apendice arhaic de care nu mai are nevoie Homo Cyber, acest Homo Sapiens al zilelor noastre.” Nu numai trupul, ci întreaga realitate materială dispare. Frenetica apăsare pe pedala de acceleraţie transformă lumea în flux, lichefiind distanţele, timpul, graniţele – în general, orice rezistenţă. Fluidizarea tehnologică măreşte eficienţa si productivitatea Angrenajului. Transformat într-un information system, Angrenajul iese de sub incidenţa materiei, energiei, si a limbajul încarnat (limbajul culturii). Ceea ce asigură acum eficienţa, adecvarea mijloacelor la scopurile programate, este feedback-ul si permanenta “comunicare” dintre subansamblurile Angrenajului. Să nu confundăm informaţia codificată digital – formă abstractă si universală, circulând într-un spaţiu tautologic, decontextualizat şi denaturat – cu limbajul viu, situat al culturii. Primul îndeplineşte o functie utilitară – produce, organizează si controlează – cel de-al doilea ascunde întotdeauna preaplinul unui înţeles.
Aş îndrăzni să afirm: în fluxul informaţional, tehnologia îsi găseşte forma ideală de existenţă. Ca un păianjen gigantic, Angrenajul înfăşoară planeta cu reţelele sale comunicaţionale. Pânza arahnidei tehnologice se transformă în formă si conţinut a realităţii, în timp ce realitatea, o biată muscă prinsă în materialul electronic, moare si se stafideşte. La cea mai mica atingere, se risipeşte într-o pulbere fină. Angrenajul îşi satisface astfel setea neostoită de a asimila totul. Omul şi ceea ce duce în spinare – tradiţie, religie, cultură, principii, valori – devin un reflex al insignifiantului iar insignifiantul, singura manifestare legitimă a seriosului vieţii. In fond, “fluxul” nu-i decât întoarcerea “Unului” deghizat în “Diferenţă”, a “Omogenului” deghizat în “Eterogen”, a “Extensivului”, în “Intensiv”, a “Normei” în “Libertate”, a “Închiderii” in “Deschidere”. Este evident că Sfânta Treime este incompatibilă cu modul de operare în flux a Angrenajului. “Descărnarea”, imaterialitatea, simulacrul, decontextualizarea, uniformizarea, sunt departe de spiritul si litera creştinismului. Paradigma trinitară propune o persoană unică, fiintând într-o comunitate de unităti neuniforme si neconfundate. Angrenajul are însă nevoie de un om interşanjabil, permanent branşat, un “nod” într-o reţea colectivă. Nu-i oare un network echivalentul postmodern al faimoasei benzi rulante? Să aruncăm o privire mai atentă asupra comunităţilor umane organizate în reţea. În acest sens, celebrul Silicon Valley oferă un exemplu “clasic”. Ceea ce te frapează de la bun început în “Vale” este uniformitatea si monotonia. Locul cu cea mai mare diversitate etnică din lume nu îti aminteşte cu nimic de “mozaicul” populaţiilor, caracteristic Statelor Unite. Un fapt pe care americanul de rând ţine să-l precizeze: “Silicon Valley is not
America!”. Chiar si pentru vecinii “Văii”, cei din pitoreasca regiune Santa Cruz de lângă ocean,
Silicon Valley este un teritoriu “străin”. Il numesc cu indiferenţă “Over the Hill”- “Peste deal”. Vârstnicii din santa Cruz îşi amintesc cu plăcere un amănunt aproape uitat; înainte de “sosirea” tehnologiei, prin anii ‘70, “Valea” era renumită pentru livezile de caişi. Uneori, parfumul pomilor înfloriţi îl puteai respira chiar pe malul Pacificului… Caişii au dispărut cu desăvârşire. În locul lor, geometria impecabilă a suburbiilor, mall-urilor si a parcurilor industriale. Deşi pretind că trăiesc în “comunităţi”, locuitorii “Văii” s-au strâns laolaltă în network-uri. N-au nimic în comun unul cu altul, şi nici cu locul în care trăiesc. Singurul lor liant: tehnologia.
Comunităţile umane reticulare sunt formate din indivizi specializaţi. Locuieşti în Silicon Valley doar dacă esti un specialist, inginer de software, analist de sisteme, etc. Reţeaua nu dă doi bani pe calitatea ta de individ unic, moştenitor al unei zestre culturale. Prea puţin îi pasă de persoana ta – cu toate conotaţiile pe care le implică termenul; îl interesează doar aceea părticică din tine care-i poate servi scopurile. Intr-o lume reticulară, eşti nevoit mereu să te separi în părticele specializate, iar fiecare părticică s-o angrenezi într-un anumit tip de reţea. Fiecare network desprinde din tine felia care-i trebuie şi-ţi cere să elimini restul. Pe măsură ce te branşezi la tot mai multe reţele, pierzi capacitatea “să te aduni”, să-ţi angajezi întreaga fiintă, să-ţi recâştigi integritatea. Se produce o disoluţie a personalităţii organice întrucât omul, făcut după chipul lui Dumnezeu, nu poate fi epuizat. Suntem mai mult decât snopuri de “îndemânări” lucrative – faimoasele “skills”-uri fără de care nu poţi supravieţui în sistem. Analiştii contemporani ne tot vorbesc de epoca “dezunificării”, “spargerea în cioburi a personalităţii”, “individul contemporan ca spaţiu flotant, fără fixare, nici repere, disponibilitate pură, adaptată la acceleraţia combinaţiilor, la fluiditatea sistemelor noastre” (G. Lipovetsky, Anti-Oedip). Uită să ne spună că “spargerea în cioburi a personalităţii” este făcătura Angrenajului. Introduşi în reţea, devenim parte a unor ansambluri tehnologice. La fel ca şi uneltele, putem fi detaşaţi, separaţi unii de alţii, şi chiar de noi înşişi, combinaţi sau recombinaţi în funcţie de necesităţi. Tot logica industrială cere să fim tranşaţi în părţi izolabile – separate piesele pot fi controlate pe tot parcursul producţiei. Ar fi nedrept să afirm că branşarea la reţea nu aduce avantaje. Reţeaua te ajută să-ţi atingi în mod eficient scopurile imediate (bani, “poziţie socială” etc.). Fluiditatea Angrenajului se poate realiza doar prin totala “dezangrenare” a omului din fiinţa sa concretă. Mereu pe fugă, individul “trece în viteză”, cu o indiferenţă “respectuoasă”, pe lângă tot ceea ce l-ar putea situa. Tradiţiile şi pasiunile prezentului, ierarhizările valorice, dragostea, plăcerile puternice, căutarea adevărului implică un ataşament care i-ar opri curgerea. Nimic însă din realitate nu-l mai reţine pe omul “cool”. Toate valorile i se par echivalente. Burghezul capitalismului “clasic” era ataşat de proprietate, familie, naţiune, “ţinea” la “renumele” său. Expertul şi tehnocratul care l-au înlocuit nu recunosc decât fluxul în chip de “activitate”, “cariera profesională”, “schimbare” (sub forma permanentei permutări). Plăcerea este derivată din muncă în chip de pură activitate. Există însă o succesiune ameţitoare de “scopuri” parţiale, care trebuie să fie atinse de dragul să fie atinse; de fapt, realizarea obiectivelor, aşa-zis “palpabile”, relansează în permanentă fluxul activităţilor. Dezangrenarea din realitate trece drept “libertate”. Nu-i decât o “eliberare” gnostică din realitatea concretă. În “flux”, dispare distanţa dintre subiect si Angrenaj prin asimilarea totală a subiectului în continuumul tehnologic.
Prins în “flux”, omul simte doar Angrenajul, realitatea sa atot-înşfăcătoare, sigura la care are acces. O realitate hipnotică. Se petrece astfel un formidabil fenomen regresiv. Cu o expresie la modă, aş spune că două mii de ani de dezvoltare culturală sunt şterşi din memoria computerului. Omul postmodernitătii instituţionalizate se întoarce la gândirea panteistă, la nostalgia “marelui tot” de care se simte “conectat” într-o “uniune mistică’. De aici, succesul mişcărilor spiritualiste de tip New Age şi permanenta fascinaţie exersată de religiile orientale. Dacă budismul tibetan era, practic, necunoscut în Franţa acum douăzeci de ani, în prezent, “iradiază” din 70 de centre şi mânăstiri. Spiritualitatea cibernetică a Angrenajului este perfect compatibilă cu sensibilitatea panteist-gnostică. Omul se recunoaşte doar în acele experienţe spirituale în care trebuie “să te pierzi”, “să te contopeşti”, “să nu depui rezistentă”, “să manifeşti rezilienţă”. Nu-i greu de tradus imaginarul esoteric al panteismului în termenii Angrenajului. “Fluxul universal” îşi găseşte echivalent în “fluxul de informaţii”, “integrarea în Angrenaj” se poate citi “contopire în Marele Tot”. Scopul final rămâne acelaşi: adaptarea la sistem. Nu numai individul urmează să se integreze Angrenajului, ci si întreaga civilizatie iudeo-creştină. Diferenţa a murit, trăiască Integrarea!
Iată ce ne propune psihologul american Mihaly Csikszentmihalyi, autorul bestseller-ului “Flow” (Flux): “Diferenţierea a produs ştiinţa, tehnologia, si puterea fără precedent a omenirii de-a construi si distruge environment-ul. Dar complexitatea înseamnă nu numai diferenţiere, ci si integrare. Sarcina viitoarelor decenii si secole va fi să dezvoltăm această componentă neglijată a minţii. Cea mai promiţătoare credinţă a viitorului ar putea fi bazată pe întelegerea întregului univers ca un sistem de legi comune[..] Problema înţelesului vieţii noastre va fi rezolvată în momentul în care scopurile omului se vor contopi cu fluxul universal.” Majoritatea mişcărilor panteist-gnostice sunt în primul rând tehnici de adaptare la sistem si practici terapeutice. Angrenajul abhoră fricţiunile, ne vrea pe toţi “sclavi fericiţi”. Terapiile New Age (şi nu numai) alină suferinţa fără să confrunte cauzele care au produs-o. Nici nu-i cer individului o schimbare radicală a vieţii sale. Ele rămân dominate de logica instrumentală a tehnologiei: fiind o maşină, omul se poate controla pe sine însuşi printr-un proces de “feedback”, îşi “programează” propriile sale obiective, devine “managerul” propriei sale vieţi. Singurele cerinţe: să foloseşti tehnici spirituale corecte, să urmezi întocmai îndrumările “specialiştilor”. Noi religii sau forme plăcute de control social? Imaginarul “supunerii”, “acomodării”, si “reconfortării spirituale” invadează întreg spatiul cultural al postmodernitătii. Un exemplu clasic ni-l oferă mişcarea beatnicilor americani, din care fac parte celebrii poeţi Allan Ginsberg şi Jack Kerouak.
Prin “beatnic”, DEX-ul înţelege “un intelectual American care practică o filozofie contestatară şi are o ţinută neglijentă”. Se poate ca, în anii 60, ţinuta vestimentară a beatnicilor să fi părut contestatară, filozofia lor a denotat însă dintotdeauna obedienţă. Beatnicii trăiesc într-o realitate estompată: “the dreamlike nature of reality, the reality of dreams” – “natura de vis a realităţii, realitatea visurilor” (Kerouak). In faţa acestei realităţi, “eul” este un receptor pasiv care acceptă lumea aşa cum este. This is it! Asta e! Pasivitatea si celebrarea stării de fapt sunt ridicate la rangul de experientă mistică – “beat” înseamnă “beaten” (bătut) dar si “beatific”. Mai mult. Poetul beatnic Gary Snyder înţelege prin “beat”: “perspectiva de a fi bătut de băţul învăţătorului budist”. Să renunţi la autonomia individuală, să divinizezi ceea ce este, să cauţi unirea cu “fluxul universal” sub îndrumarea guru-lui – sunt atitudini care au inspirat miile de tineri occidentali în anii 60-70. Privind retrospectiv, spiritualitatea beatnicilor îmi apare ca prima manifestare “în masă” a spiritualităţii cibernetice. Anii 60 marchează începutul globalizării sistemului tehnocratic. Nu-i întâmplător faptul că tocmai în această perioadă se dezvoltă mişcarea beatnicilor. Formal, ei par să se opună structurilor, în realitate, reproduc aneantizarea individualităţii umane întreprinsă de Angrenaj. În ziua de astăzi, contestaţia este ferm încadrată în structuri instituţionalizate. Feminismul, multiculturalismul, miscările de emancipare ale minorităţilor, handicapaţilor, “drepturile omului” – într-un cuvânt reţelele Corectitudinii Politice – sunt încercări penibile, uneori groteşti, de a creea aparenţa libertăţii, diversităţii, a unui punct de vedere exterior Angrenajului. Iluziile sunt încă necesare, oricât ar fi de stupide. Omul mondializat mai nutreşte nostalgia subiectului autonom, a unor realităţii care să însemne în mod esenţial altceva. Deocamdată. Va veni vremea când autonomia subiectului va deveni o simplă temă de arheologie culturală. Sunt acele timpuri departe? Nu ştiu. În faţa mea, pe birou, tronează “Furnicile”, trilogia lui Bernard Werber. Mă gândesc la enormul ei success, la miile de cititori care s-au identificat extatic cu “eroinele” lui Werber. Pe ruinele civilizaţiei care a fost până nu demult “a noastră”, Angrenajul construieşte deja Furnicarul…
ANTITEZE 