MARILE BISERICI ÎN CETATE

14 decembrie 2006

Petre GURAN 

Când împăratul Iustinian păşi pentru prima oară în nou înălţata catedrală Sfânta Sofia, el se desprinse din cortegiul procesional, îndreptându-se sub cupola catedralei pentru a striga: „Te-am învins, Solomone !“.

Sfânta Sofia era mai mare şi mai frumoasă decât templul de la Ierusalim ridicat odinioară de regele Solomon. Dar peste câţiva ani, cupola catedralei s-a prăbuşit, iar cronicarul bizantin vede în acest eveniment catastrofal pedeapsa lui Dumnezeu pentru orgoliul lui Iustinian. Dacă jumătatea răsăriteană a creştinătăţii s-a regăsit multă vreme în acest colosal monument, cu toate acestea pronia cerească a lăsat ca el să devină moschee şi apoi muzeu. Acest exemplu ne aminteşte simplul fapt că tradiţia monumentală în arhitectura creştină răsăriteană ţine de condiţiile politice în care s-a născut : un imperiu universal condus de un împărat ce se definea ca expresie a voinţei lui Dumnezeu.

Marile biserici care s-au ridicat la Roma, la Ierusalim şi la Constantinopol în secolul al patrulea sunt construcţii imperiale menite să proslăvească în aceeaşi măsură cu Dumnezeul cel nou şi puterea împărătească. Rostul catedralelor în tradiţia răsăriteană a fost dintotdeauna prezenţa împăratului. Această introducere anecdotică la dezbaterea actuală asupra catedralei neamului, despre care s-a scris deja mult şi cu patimă, mai ales împotrivă, îmi va permite în continuare să desluşesc legitimitatea „tradiţiilor“, să aduc câteva criterii noi, de ordin ecleziologic, liturgic şi misionar, pentru dificilul proiect al unei catedrale a mântuirii neamului. Dintru-nceput îmi propun o altfel de abordare a temei, pornind de la întrebarea ce anume ar trebui construit acum.  Citește restul acestei intrări »