MASS-MEDIA ŞI RELIGIA

29 Decembrie 2006

Cel mai bun exemplu al modului în care faptul religios contemporan se reflectă în mass-media sunt emisiunile satirice. Ele furnizează informaţii despre imaginarul religios al publicului, precum si opinia creatorilor acestor emisiuni despre publicul larg. Satira televizată indică ceea ce este permis să prezentăm ca obiect al deriziunii şi modul de realizare.

De exemplu, în Franţa, ţară de tradiţie anticlericală, celebra, longeviva şi mult imitata emisiune de marionete „Les Guignoles de l’info” atinge prin glumele sale nu doar persoana Papei, ci şi Biserica catolică în ansamblu, ca instituţie. Actiunea de „desacralizare” astfel operată se răsfrânge asupra unor ritualuri catolice de bază, chiar asupra unor aspecte sensibile ale dogmei. Cu toate acestea, autorii emisiunii au avut întotdeauna o distanţă respectuoasă faţă de biserică, încercând să nu atingă în mod direct sensibilitatea religioasă a unei anumite părţi dintre spectatori. Ca o paranteză, ar mai trebui menţionat şi faptul că Occidentul înregistrează în acest moment o anumită reticenţă faţă de utilizarea simbolurilor religioase în mass-media, consecinţă directă a hiper-sensibilităţii musulmane faţă de subiect. Citește în continuare »


FLUX

29 Decembrie 2006

„Mediile, prin care circulă informaţia electrică, fiind total eterice, creează iluzia că lumea este o substanţă spirituală, un facsimile credibil al trupului mistic (al lui Hristos). Este vorba de o evidentă manifestare a Antihristului. In fond, Prinţul acestei lumii este un mare inginer electronist.“ (Marshall McLuhan, Scrisoare către Jacques Maritain)  „Adevăratul Dumnezeu al timpurilor noastre este Sfânta Treime Stat-Muncă-Tehnică… Pe el trebuie să-l ucidem!- şi nu pe bătrânul, cam ros de carii, al Genezei.“ (Jacques Ellul, La Métamorphose du bourgeois Dumnezeul iudeo-creştin a creat lumea ex nihilo. În calitatea sa de creaţie divină lumea este reală, nu poate fi o imagine, un simulacru, un vis sau născocire. Dovada supremă a realitătii creaţiei este oferită de încarnarea cristică. Iisus Hristos nu împrumută un trup omenesc, precum zeii Olimpului; Iisus este trupul său omenesc în carne si oase, ceea ce conferă creaţiei o deplină demnitate ontologică. Susţinută cristic, lumea nu se degradează într-un concret slab, într-o substanţă de calitate inferioară; nici nu este o realitate contrafăcută, un joc de aparenţe. Creştinismul nu se îndoieşte de realitatea, bunătatea şi concreteţea lumii materiale. O atitudine fundamental diferită de viziunea religiilor orientale si a tradiţiei gnostic-platonice în care creaţia este un real degradat. Citește în continuare »


CELE CE SÎNT ALE LUI DUMNEZEU (I)

27 Decembrie 2006

Cruce rusească

Modelul creştinismului primitiv 

Formula evanghelică „daţi Cezarului cele ce sînt ale Cezarului!” face parte de mult din limbajul curent. Ea se prezintă spontan minţii în situaţii tip, atribuind unei persoane sau unui grup un lucru sau o idee, un privilegiu material ori spiritual ce i se cuvine fie prin natură, fie prin convenţie. Expresia, în varianta completă, comportă o separare tranşantă a regnurilor: Cezarului i se cuvine de drept un lucru, lui Dumnezeu un cu totul altul. În sens strict, această separare evocă o detaşare de un lucru material în favoarea unuia spiritual. Avem aici o constantă a multor tradiţii spirituale, în înţelesul religios sau chiar laic al cuvîntului. Această lesne universalizare a versetului biblic prin dobîndirea unui caracter „profan” arată în primul rînd universalitatea arhetipului său. În sine, un astfel de arhetip nu e neapărat evenghelic, iar creştinismul nu are nici un temei în a şi-l apropria exclusiv. Alte religii, spiritualitaţi sau filozofii propagă şi se sprijină în mod firesc pe linii de forţă similare, practicînd adeseori o formă de asceză, fie că e vorba de spiritualităţile extrem-orientale, de dualismele de origine iraniană, de platonism, neoplatonism şi de curentele gnostice sau pur şi simplu de cele cu tendinţă ascetică din sînul creştinismului tradiţional.  Citește în continuare »


MIX DISCURS EDIFICATOR DESPRE VIRTUŢILE PARASTASULUI

27 Decembrie 2006

Parastas

Unul dintre cele mai interesante momente ale vieţii culturale europene e dispariţia limbii latine. Dorind-o curăţată de barbarisme, pedanţii ciceronieni ai Renaşterii au decis să elimine din vocabularul latinei orice cuvânt introdus după secolul I î.H.. Nesocotind biografia unei limbi vii în numele întoarcerii la origini, ciceronienii au ucis latina, mumificând-o. Un similar început de emaciere religioasă poate fi detectat în cercurile catolice anterioare Reformei, care au încercat să suplimenteze creştinismul tradiţional făcând apel la prisca teologia, la vechea înţelepciune cuprinsă în scrierile hermetice şi cabalistice. Hermetismul, neo-platonismul, cabala, rozicrucianismul, alchimia, ca de altfel – într-un alt mod, desigur – şi Reforma, toate priveau în urmă, toate vorbeau de o restauraţie. Progresul era o restauraţie, o regăsire a înţelepciunii adamitice, revoluţia în sensul ei etimologic. Nostalgia paradisului îşi găsea soluţia nu în participare liturgică, ci în prelapsarianism elitist.  Principalul suport al secularizării aşa cum o cunoaştem noi acum e futurismul ştiinţific care proclamă că viitorul e mai real decât trecutul. Dar la început ştiinţa a fost o formă de paseism. În filosofia naturală – adică în „ştiinţa” de la medicină la fizică trecând prin alchimie şi astrologie/astronomie – argumentul „vechimii” a funcţionat tot veacul al XVII-lea.   Citește în continuare »


MOTIVAREA ELITEI: MODELUL ANGLO-SAXON

27 Decembrie 2006

Christ Church Oxford

Scriu acest text după doi petrecuţi într-o altă ţară europeană, dar mai ales într-un alt tip de universitate şi sistem educaţional decât cele cu care mă „obişnuisem” în România. Nu cred că e momentul unei confesiuni, dar e poate nevoie ca cei de acasă să aibă în faţa ochilor şi punctul de vedere al celui care a trăit altceva şi a studiat altcumva. Sistemul universitar anglo-saxon este, spre deosebire de cel românesc, mai viabil şi mai flexibil, mai competitiv şi mai motivant. Să le luăm pe rand. Viabilitatea e demonstrată de avansul extraordinar pe care cercetarea în orice domeniu îl are în spaţiul anglo-saxon. Chiar şi omiprezenţa, aproape un monopol, limbii engleze în defavoarea altor limbi de circulaţie vorbeşte de la sine. Până şi într-un domeniu destul de conservator şi care este îndatorat încă studiilor serioase scrise în franceză sau germană, cum este cazul studiilor medievale, engleza îşi intră, din ce în ce mai serios, în drepturi. Citește în continuare »


INTERVIU: DAN PURIC

23 Decembrie 2006

Dan Puric

Rhea Cristina: Ce reprezinta pentru dumneavoastra cuvintul „teatru”?

Dan Puric: Efortul zilnic de a-mi recupera inocenta.

Rh. C.: Ce atitudine a caracterizat majoritatea actorilor romani sub regimul ceausist?

D. P.: Daca ma intrebai in urma cu zece ani, nu puteam sa-ti raspund, pentru ca eram in plina atitudine, adica intre „sacrilegiu” si „sacrificiu”. Sacrilegiu pentru cei care s-au dezis, tinind cont de faptul ca, vorba lui Leonardo Da Vinci: „ultima stampila care se aplica operei de arta este cea morala”… vorbesc de acea minoritate a personalitatilor artistice care s-a lasat confiscata de ideologia comunista (a carei strategie era sa se legitimeze cu valori), oameni care s-au indulcit la privilegii si care, astfel, au descumpanit sufletul romanesc atit de deprins de a lega binele de frumos. Acesti oameni au avut sateliti, o pleiada de non-valori oportuniste care incerca sa parvina artistic pe linie politica.  Sacrilegiu (si) pentru cei care credeam ca interpretind un personaj-avorton propus de literatura socialista (erou al muncii, activist, utecist, boieri exploatatori si rai — poezii alienante…) ne autoamageam ca ne facem meseria si astfel participam inconstient la inabusirea autenticului ce ne marcheaza arta si la prelungirea minciunii care ne intoxica viata. Citește în continuare »


ETICA REÎNTÎLNIRII CU EUROPA

23 Decembrie 2006

De curând, răsfoind „Jurnalul de idei” al lui Constantin Noica (ediţia 1990) şi privind cu încântare la frumoasele portrete, atât de tinereţe cât şi de senectute, ale filozofului, am rămas uimit mai ales de eleganţa şi distincţia – în plină indigenţă – a bătrânului Noica. Am observat punga de tutun „Amphora” şi pipa lăsată în scrumieră, costumul „sel et poivre”, nodul impecabil al unei cravate frumoase – toate astea în contextul unei lipse acute de parale, dar neresimţită ca atare şi, în orice caz, asumate perfect prin instalarea în ermitajul de la Păltiniş. Ca mulţi tineri în România post-comunistă, m-am hrănit copios din mitul intelighenţiei interbelice. Acest mit, de o teribilă eficacitate, nu rămâne intact, ci dimpotrivă, creşte precum un aluat dospit de noile documente recent publicate, de mărturiile ultimilor supravieţuitori ai acelei epoci. Acea epocă a avut, fireşte, vicii specifice, păcate mai ales politice pentru care a plătit, dar a avut şi calităţi incontestabile, din rândul cărora bunul gust şi manierele – într-un cuvânt: urbanitatea – sunt probabil cel mai greu de recuperat. De ce ar trebui ele recuperate?  Citește în continuare »