MASS-MEDIA ŞI RELIGIA

29 decembrie 2006

Cel mai bun exemplu al modului în care faptul religios contemporan se reflectă în mass-media sunt emisiunile satirice. Ele furnizează informaţii despre imaginarul religios al publicului, precum si opinia creatorilor acestor emisiuni despre publicul larg. Satira televizată indică ceea ce este permis să prezentăm ca obiect al deriziunii şi modul de realizare.

De exemplu, în Franţa, ţară de tradiţie anticlericală, celebra, longeviva şi mult imitata emisiune de marionete „Les Guignoles de l’info” atinge prin glumele sale nu doar persoana Papei, ci şi Biserica catolică în ansamblu, ca instituţie. Actiunea de „desacralizare” astfel operată se răsfrânge asupra unor ritualuri catolice de bază, chiar asupra unor aspecte sensibile ale dogmei. Cu toate acestea, autorii emisiunii au avut întotdeauna o distanţă respectuoasă faţă de biserică, încercând să nu atingă în mod direct sensibilitatea religioasă a unei anumite părţi dintre spectatori. Ca o paranteză, ar mai trebui menţionat şi faptul că Occidentul înregistrează în acest moment o anumită reticenţă faţă de utilizarea simbolurilor religioase în mass-media, consecinţă directă a hiper-sensibilităţii musulmane faţă de subiect. Citește restul acestei intrări »


FLUX

29 decembrie 2006

„Mediile, prin care circulă informaţia electrică, fiind total eterice, creează iluzia că lumea este o substanţă spirituală, un facsimile credibil al trupului mistic (al lui Hristos). Este vorba de o evidentă manifestare a Antihristului. In fond, Prinţul acestei lumii este un mare inginer electronist.“ (Marshall McLuhan, Scrisoare către Jacques Maritain)  „Adevăratul Dumnezeu al timpurilor noastre este Sfânta Treime Stat-Muncă-Tehnică… Pe el trebuie să-l ucidem!- şi nu pe bătrânul, cam ros de carii, al Genezei.“ (Jacques Ellul, La Métamorphose du bourgeois Dumnezeul iudeo-creştin a creat lumea ex nihilo. În calitatea sa de creaţie divină lumea este reală, nu poate fi o imagine, un simulacru, un vis sau născocire. Dovada supremă a realitătii creaţiei este oferită de încarnarea cristică. Iisus Hristos nu împrumută un trup omenesc, precum zeii Olimpului; Iisus este trupul său omenesc în carne si oase, ceea ce conferă creaţiei o deplină demnitate ontologică. Susţinută cristic, lumea nu se degradează într-un concret slab, într-o substanţă de calitate inferioară; nici nu este o realitate contrafăcută, un joc de aparenţe. Creştinismul nu se îndoieşte de realitatea, bunătatea şi concreteţea lumii materiale. O atitudine fundamental diferită de viziunea religiilor orientale si a tradiţiei gnostic-platonice în care creaţia este un real degradat. Citește restul acestei intrări »


CELE CE SÎNT ALE LUI DUMNEZEU (I)

27 decembrie 2006

Cruce rusească

Modelul creştinismului primitiv 

Formula evanghelică „daţi Cezarului cele ce sînt ale Cezarului!” face parte de mult din limbajul curent. Ea se prezintă spontan minţii în situaţii tip, atribuind unei persoane sau unui grup un lucru sau o idee, un privilegiu material ori spiritual ce i se cuvine fie prin natură, fie prin convenţie. Expresia, în varianta completă, comportă o separare tranşantă a regnurilor: Cezarului i se cuvine de drept un lucru, lui Dumnezeu un cu totul altul. În sens strict, această separare evocă o detaşare de un lucru material în favoarea unuia spiritual. Avem aici o constantă a multor tradiţii spirituale, în înţelesul religios sau chiar laic al cuvîntului. Această lesne universalizare a versetului biblic prin dobîndirea unui caracter „profan” arată în primul rînd universalitatea arhetipului său. În sine, un astfel de arhetip nu e neapărat evenghelic, iar creştinismul nu are nici un temei în a şi-l apropria exclusiv. Alte religii, spiritualitaţi sau filozofii propagă şi se sprijină în mod firesc pe linii de forţă similare, practicînd adeseori o formă de asceză, fie că e vorba de spiritualităţile extrem-orientale, de dualismele de origine iraniană, de platonism, neoplatonism şi de curentele gnostice sau pur şi simplu de cele cu tendinţă ascetică din sînul creştinismului tradiţional.  Citește restul acestei intrări »


MIX DISCURS EDIFICATOR DESPRE VIRTUŢILE PARASTASULUI

27 decembrie 2006

Parastas

Unul dintre cele mai interesante momente ale vieţii culturale europene e dispariţia limbii latine. Dorind-o curăţată de barbarisme, pedanţii ciceronieni ai Renaşterii au decis să elimine din vocabularul latinei orice cuvânt introdus după secolul I î.H.. Nesocotind biografia unei limbi vii în numele întoarcerii la origini, ciceronienii au ucis latina, mumificând-o. Un similar început de emaciere religioasă poate fi detectat în cercurile catolice anterioare Reformei, care au încercat să suplimenteze creştinismul tradiţional făcând apel la prisca teologia, la vechea înţelepciune cuprinsă în scrierile hermetice şi cabalistice. Hermetismul, neo-platonismul, cabala, rozicrucianismul, alchimia, ca de altfel – într-un alt mod, desigur – şi Reforma, toate priveau în urmă, toate vorbeau de o restauraţie. Progresul era o restauraţie, o regăsire a înţelepciunii adamitice, revoluţia în sensul ei etimologic. Nostalgia paradisului îşi găsea soluţia nu în participare liturgică, ci în prelapsarianism elitist.  Principalul suport al secularizării aşa cum o cunoaştem noi acum e futurismul ştiinţific care proclamă că viitorul e mai real decât trecutul. Dar la început ştiinţa a fost o formă de paseism. În filosofia naturală – adică în „ştiinţa” de la medicină la fizică trecând prin alchimie şi astrologie/astronomie – argumentul „vechimii” a funcţionat tot veacul al XVII-lea.   Citește restul acestei intrări »


MOTIVAREA ELITEI: MODELUL ANGLO-SAXON

27 decembrie 2006

Christ Church Oxford

Scriu acest text după doi petrecuţi într-o altă ţară europeană, dar mai ales într-un alt tip de universitate şi sistem educaţional decât cele cu care mă „obişnuisem” în România. Nu cred că e momentul unei confesiuni, dar e poate nevoie ca cei de acasă să aibă în faţa ochilor şi punctul de vedere al celui care a trăit altceva şi a studiat altcumva. Sistemul universitar anglo-saxon este, spre deosebire de cel românesc, mai viabil şi mai flexibil, mai competitiv şi mai motivant. Să le luăm pe rand. Viabilitatea e demonstrată de avansul extraordinar pe care cercetarea în orice domeniu îl are în spaţiul anglo-saxon. Chiar şi omiprezenţa, aproape un monopol, limbii engleze în defavoarea altor limbi de circulaţie vorbeşte de la sine. Până şi într-un domeniu destul de conservator şi care este îndatorat încă studiilor serioase scrise în franceză sau germană, cum este cazul studiilor medievale, engleza îşi intră, din ce în ce mai serios, în drepturi. Citește restul acestei intrări »


INTERVIU: DAN PURIC

23 decembrie 2006

Dan Puric

Rhea Cristina: Ce reprezinta pentru dumneavoastra cuvintul „teatru”?

Dan Puric: Efortul zilnic de a-mi recupera inocenta.

Rh. C.: Ce atitudine a caracterizat majoritatea actorilor romani sub regimul ceausist?

D. P.: Daca ma intrebai in urma cu zece ani, nu puteam sa-ti raspund, pentru ca eram in plina atitudine, adica intre „sacrilegiu” si „sacrificiu”. Sacrilegiu pentru cei care s-au dezis, tinind cont de faptul ca, vorba lui Leonardo Da Vinci: „ultima stampila care se aplica operei de arta este cea morala”… vorbesc de acea minoritate a personalitatilor artistice care s-a lasat confiscata de ideologia comunista (a carei strategie era sa se legitimeze cu valori), oameni care s-au indulcit la privilegii si care, astfel, au descumpanit sufletul romanesc atit de deprins de a lega binele de frumos. Acesti oameni au avut sateliti, o pleiada de non-valori oportuniste care incerca sa parvina artistic pe linie politica.  Sacrilegiu (si) pentru cei care credeam ca interpretind un personaj-avorton propus de literatura socialista (erou al muncii, activist, utecist, boieri exploatatori si rai — poezii alienante…) ne autoamageam ca ne facem meseria si astfel participam inconstient la inabusirea autenticului ce ne marcheaza arta si la prelungirea minciunii care ne intoxica viata. Citește restul acestei intrări »


ETICA REÎNTÎLNIRII CU EUROPA

23 decembrie 2006

De curând, răsfoind „Jurnalul de idei” al lui Constantin Noica (ediţia 1990) şi privind cu încântare la frumoasele portrete, atât de tinereţe cât şi de senectute, ale filozofului, am rămas uimit mai ales de eleganţa şi distincţia – în plină indigenţă – a bătrânului Noica. Am observat punga de tutun „Amphora” şi pipa lăsată în scrumieră, costumul „sel et poivre”, nodul impecabil al unei cravate frumoase – toate astea în contextul unei lipse acute de parale, dar neresimţită ca atare şi, în orice caz, asumate perfect prin instalarea în ermitajul de la Păltiniş. Ca mulţi tineri în România post-comunistă, m-am hrănit copios din mitul intelighenţiei interbelice. Acest mit, de o teribilă eficacitate, nu rămâne intact, ci dimpotrivă, creşte precum un aluat dospit de noile documente recent publicate, de mărturiile ultimilor supravieţuitori ai acelei epoci. Acea epocă a avut, fireşte, vicii specifice, păcate mai ales politice pentru care a plătit, dar a avut şi calităţi incontestabile, din rândul cărora bunul gust şi manierele – într-un cuvânt: urbanitatea – sunt probabil cel mai greu de recuperat. De ce ar trebui ele recuperate?  Citește restul acestei intrări »


CRUCEA

23 decembrie 2006

Crucea


Poem

23 decembrie 2006

Balada păsării

vie Lumină
venind, pe cale
inima-mi cere
pasăre lină
sufletu-n lacrimi
vrea, fără vină
numai să-l apere
numai să-l poarte
sus
peste moarte

Daniel TURCEA 


STATISTICA FEMINITĂŢII

22 decembrie 2006

as-lonely-as-f-kafka.jpg

Problemele sunt expresia dezacordului majorităţii. Vreau să spun că nodul gordian s-a încâlcit doar teoretic. Dacă nu poate fi desfăcut, numai numărul celor care şi-au încurcat mâinile, încercând să îi tragă sforile, o poate explica. Fiecare îşi închipuie că are o sabie în mână şi o alta deasupra capului. Impresia contează, nu-i aşa? Singurul rost al problemelor este să îi împartă pe oameni, să îi vânture şi să îi cearnă, în ignoranţi şi cunoscători. Aparenţele sunt pentru ochi exoftalmici, iar vinul vechi pentru cei mai fini degustători. Ca şi în cazul nostru, balanţa se va înclina imperial spre femei. Străinii, în special, spun despre românce că sunt frumoase, atrăgătoare, neasemuite, foarte şi foarte tinere. Dar şi proverbul o spune: fiecare pasăre pe limba ei moare. A se vedea că străinele au uitat să ne viziteze. Bărbaţii noştri nu prea ştiu să tulbure apele. Nimeni nu îi vede strălucitori, sclipitori, etc. Poate că străinele nu au bani să călătorească; poate că nu se pricep… Cei de la Tarom ne-ar putea ajuta cu o statistică, măcar pentru perioada sărbătorilor. Buchetul licorii trezeşte în cunoscători cea mai veche impenitenţă. O vor gusta imediat, vor avea concluzii despre anul producţiei şi despre locul podgoriei. Pentru ei verdictul e clar: o undă de şoc le leagă pe femei de reformă, ca un labirint în linie dreaptă.

Între amorul artei şi arta amorului cel mai bine se potriveşte cuvântul reformă. „Dragostea nu moare”, o spune un personaj în căutarea autorului. Nici dragostea lui Mircea Handoca, care i-a tradus pe amândoi. În medii tradiţionale, cu mijloace tradiţionale, bărbaţii fac politică. Resortul acestei preocupări este evident numai prin opoziţie: apoliticul iese din epoca de piatră. Forme de continuitate şi de amalgam sunt atestabile şi în următoarea epocă. Materialele de construcţie devin cu adevărat impunătoare, securizante. Simţul comun i-a reţinut specificul: o politică cu faţă megalitică. Cortina de Fier a fost ultima ispravă. Când a căzut, societatea civilă a aplaudat. Dar numai după ce s-au aprins luminile. Şi aşa au rămas, luminile. Deşi ar putea suna anacronic, să faci politică cu lumina aprinsă înseamnă să te ocupi în primul rând de reformă. Pentru unii este puţin frustrant. Parabola cu şarpele şi porumbelul au luat-o talle quale. Şarpele îşi arată coada şi spune că e porumbel. Şuieră şi sâsâie a pace. Lungimile şi le contorsionează după manualul unei coregrafii vernaculare, ca şi cum Salomeea i-ar fi mamă. Mai are şi o idee fixă: vrea capul lui Moţoc! În rest, clinchetul caudal e mereu electoral. Iar mie şi dumneavoastră, multă sănătate! 

Radu DRĂGULOIU


POST-MODERNISM

22 decembrie 2006

 Am intrat de puţin timp în secolul XXI. Ce-ar mai fi de spus acum? Ne mai şochează ceva? Mai putem distinge în jurul nostru forme rigide şi clar delimitate? Mai poate schimba vreun text sau oricare altă „urmă” umană modul nostru de-a vedea lumea? Dar mai există o perspectivă unitară şi universală în care să încadrăm ceea ce noi numim „lume”? Cine şi ce este subiectul care reflectează şi în care „lumea” se reflectă? Sunt câteva din întrebările ce premerg orice încercare de a defini fenomenul hibrid al post-modernismului. Cred, însă, că ele pot fi reduse, fără a forţa prea mult, la problema relaţiei cu tradiţia, pusă acum mai acut ca oricând. Prefixul post are, în acest caz, două sensuri, valabile şi pentru alte cuvinte-umbrelă care se folosesc de acelaşi prefix (post-gândire, post-istorie). El indică, mai întâi, ideea sfârşitului, al unui proces pe deplin consumat: modernitatea s-a epuizat, din ea n-au rămas decât câteva forme goale, o nouă etapă e necesară. „Monumentele” trecutului pot fi cel mult parodiate, ironizate, dar ele rămân referinţe pe deplin muzeificate. Ruptura poate fi localizată, spun teoreticienii, cândva, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi mai precis, în denunţarea nietzscheeană a pretenţiilor autoritare ale metafizicii platonico-creştine, precum şi în opacizarea subiectului cunoscător faţă de sine, descrisă cu mijloace diferite de psihanaliză.

Totul e decor, estetizare, joc, alternanţă între spus şi nespus, între conştient şi inconştient, între nou şi deja-consacrat; nimic nu e absolut şi demn de luat drept fundament, pentru că totul e permis (şi pe deplin imanent, am putea adăuga). Apoi, e vorba de continuitate, dar nu una ludică, ci una care să reconsidere relativizarea şi aparenta disoluţie a structurilor „tari”, pe care modernitatea le-a abolit în favoarea unei cunoaşteri pretinse raţionale şi a unui adevăr pretins clar şi conform propoziţiilor ştiinţei. În contextul în care totul s-a spus, cu rezultatul unei pluralităţi de adevăruri, această reconsiderare favorizează respectul faţă de orice eveniment în care fiinţa a trecut în limbaj, adică pune pe picior de egalitate filosofia riguroasă cu mitul şi poezia, literatura cu istoria şi biografia, arta kitsch, „temele” mari ale existenţei umane cu derizoriul şi ridicolul.  Se produce dacă nu nivelarea, atunci o relativă omogenizare tuturor „poveştilor” umane într-o ramă narativă mai complexă şi mai permisivă. Denunţată şi ironizată, transcendenţa revine spectaculos nu numai fiindcă ea e o referinţă obligatorie transmisă (răsturnată, mai precis) de tradiţia modernă, ci şi pentru că, ieşind de sub tutela acaparatoare a teologiei dogmatice şi a metafizicii clasice, se poate revela în varii chipuri simbolice, destinate variilor capacităţi ale percepţiei umane. Nu întâmplător hermeneutica a devenit ştiinţa universală a veacului tocmai încheiat. Totul trebuie interpretat, pentru că totul spune ceva.

În această dialectică ruptură/continuitate, care defineşte în mod esenţial post-modernismul, un lucru rămâne constant. Cuprinşi de avânturi polemice şi avangardiste ori, dimpotrivă, de pietate şi deschidere, putem înţelege ceva din noi înşine şi din finitudinea noastră doar raportându-ne, oricum am face-o şi orice nume ar primi raportarea noastră, la trecutul depozitat într-o tradiţie. Prin toate „urmele” şi „poveştile” posibile ale celor care ne-au precedat, pentru că doar acestea ne mai pot spune câte ceva nouă, post-modernilor deziluzionaţi.

Adrian G. ROMILA


DISPUTA ICOANELOR

22 decembrie 2006

babutamanastire.jpg

„Disputa icoanelor” a indicat măsura extraordinară a polarizării între discursul anti-creştin revizionist, care doreşte instrumentalizarea statului ca forţă de exterminare a oricăror simboluri religioase din spaţiul public, şi apologetica incapabilă să distingă între spaţiul autonom al învăţământului modern (i.e., pluralismul societăţii) şi destinaţia esenţialmente cultică a cinstirii icoanelor (i.e., mistagogia liturgică).

Evident: nu pornografia abundentă, fixaţia narcotică şi cultul adolescent al nicotinei – aliate cu degringolada bibliotecilor şcolare şi sărăcia noilor curricula par să ne preocupe, ci „atmosfera ostilă şi degradantă” indusă, pesemne, de chipurile sfinte. Un tricou imprimat „Che Guevara” nu instigă oare, mai elocvent, la terorismul de stradă? De ce nostalgia pentru URSS trece drept simplă candoare, în timp ce simpla lectură a poeziilor lui Radu Gyr e imediat răpusă de invectiva „literatură fascistă”?

Asimetria e flagrantă şi dureroasă. Trăim vremuri obsedate de teleologii stranii şi cauzalităţi imaginare. De ce, frecvent, atât de uşor? Paradoxal, cu puţin timp înaintea acestui scandal, reprezentanţii islamici în România ceruseră – nu fără simpatia celorlalte culte – criminalizarea ofenselor aduse la adresa oricăror simboluri religioase (acum adoptată în Legea Cultelor, art. 13). Or, istoria ne spune că religiile sau doctrinele filozofice – arhaice sau moderne – nu pot subzista în absenţa polemicilor care includ situaţii de nudă sinceritate. Toleranţa nu înseamnă sentimentalism vaporos ori ignoranţă premeditată. Dialogul include confruntarea, gestul evaluării reciproce, chiar sub o privire critică, perpetuu relansată. Or, la câteva săptămâni situaţia s-a răsturnat. Limbajul minoritar al auto-victimizării şi retorica demnităţii ofensate au fost activate de puţinii dar zgomotoşii militanţi atei din România. Până să ajungă în forul raţiunii sau la instanţa bunului simţ, plângerile au fost sprijinite de o „autoritate de stat autonomă” (sic), care bazându-se pe mistica seculară a vigilenţei, dublează – pe banii publici – sarcinile garantate de puterile executive şi judecătoreşti ale statului liberal clasic: Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării. Recomandarea eliminării tuturor simbolurilor religioase din instituţiile statului sună familiar oricărui istoric al revoluţiilor moderne – de la zilele Terorii în Franţa anului 1789 la demascările bolşevice care au urmat lunii octombrie 1917.

Pasul următor ar fi sechestrarea cancelariei ordinelor prezidenţiale, interzicerea jurămintelor pe Biblie, eliminarea crucii din ciocul acvilei de pe tricolor şi cenzurarea „preoţilor cu crucea’n frunte” din imnul naţional atribuit lui Andrei Mureşanu (dar compus de George Ucenescu, protopsalt din Şcheii Braşovului). 

Pe de altă parte, s-a vorbit în mediile bisericeşti despre „apostazia poporului.” Să fi impus oare această fibrilaţie un răspuns livrat cu sudoare printre petiţii şi marşuri? Nu şi dacă s-ar fi analizat mai întâi impertinenţa juridică a plângerii, raportul problematic între loialitatea religioasă necondiţionată şi „libertăţile negative” presupuse de apartenenţa la statul secular modern. Mai sunt apoi riscurile desacralizării în procesul de producţie inflaţionară a obiectelor religioase (iconiţe, mătănii, candele fabricate după reţeta: mult kitsch, puţină noimă).

Tradiţia şi credinţa – adică drumul de la imagine la Arhetip – nu se predau cu pasiunea utecistului conformist, ci printr-o experienţă nemijlocită, „faţă către faţă.” Practica subsidiarităţii ar fi adus poate mai mult lumină în direcţia unei soluţii pragmatice. Atât Statul, cât mai ales ekklesia au obligaţia investirii persoanelor din viaţa comunităţilor locale cu încredere, responsabilitate şi putere. În sfârşit, dacă Biserica ar fi avut la această oră un parteneriat real cu laicatul instruit – beneficiind de un cotidian, staţii radio, canale internet sau televiziuni spilcuite, cu priză la tinerii studenţi şi antreprenori – mediatizarea acestui caz s-ar fi făcut altfel. 

Mihail NEAMŢU (fragment din „Biserica, modernitatea şi binele comun,” IDEI ÎN DIALOG, ianuarie, 2007.)


AUGUSTIN ÎN PERSPECTIVĂ ORTODOXĂ

15 decembrie 2006

First International Conference on the Orthodox Readings of Augustine

la Universitatea Fordham, NY 14-16 iunie 2007.

Participanţi:

Andrew LOUTH, invitat special

Andrew LOUTH

Alţi vorbitori:

Lewis Ayres
John Behr
David Bradshaw
Brian Daley, S.J.
Elizabeth Fisher
Carol Harrison
David Hart
Joseph Lienhard, S.J.
Jean-Luc Marion
John McGuckin
John Milbank
David Tracy


MARILE BISERICI ÎN CETATE

14 decembrie 2006

Petre GURAN 

Când împăratul Iustinian păşi pentru prima oară în nou înălţata catedrală Sfânta Sofia, el se desprinse din cortegiul procesional, îndreptându-se sub cupola catedralei pentru a striga: „Te-am învins, Solomone !“.

Sfânta Sofia era mai mare şi mai frumoasă decât templul de la Ierusalim ridicat odinioară de regele Solomon. Dar peste câţiva ani, cupola catedralei s-a prăbuşit, iar cronicarul bizantin vede în acest eveniment catastrofal pedeapsa lui Dumnezeu pentru orgoliul lui Iustinian. Dacă jumătatea răsăriteană a creştinătăţii s-a regăsit multă vreme în acest colosal monument, cu toate acestea pronia cerească a lăsat ca el să devină moschee şi apoi muzeu. Acest exemplu ne aminteşte simplul fapt că tradiţia monumentală în arhitectura creştină răsăriteană ţine de condiţiile politice în care s-a născut : un imperiu universal condus de un împărat ce se definea ca expresie a voinţei lui Dumnezeu.

Marile biserici care s-au ridicat la Roma, la Ierusalim şi la Constantinopol în secolul al patrulea sunt construcţii imperiale menite să proslăvească în aceeaşi măsură cu Dumnezeul cel nou şi puterea împărătească. Rostul catedralelor în tradiţia răsăriteană a fost dintotdeauna prezenţa împăratului. Această introducere anecdotică la dezbaterea actuală asupra catedralei neamului, despre care s-a scris deja mult şi cu patimă, mai ales împotrivă, îmi va permite în continuare să desluşesc legitimitatea „tradiţiilor“, să aduc câteva criterii noi, de ordin ecleziologic, liturgic şi misionar, pentru dificilul proiect al unei catedrale a mântuirii neamului. Dintru-nceput îmi propun o altfel de abordare a temei, pornind de la întrebarea ce anume ar trebui construit acum.  Citește restul acestei intrări »


MODELUL BIZANTIN?

9 decembrie 2006

Trei Ierarhi

O dezbaterea mai recentă (din toamna lui 2006) despre rolul presonalităţilor în istoria României organizată de televiziunea română readuce în actualitate o reflecţie a mea mai veche asupra studiului istoriei în relaţie cu contemporaneitatea, provocată, la vremea respectivă, de evenimentul comemorării a cinci sute de ani de la moartea voievodului Ştefan cel Mare. Problema pe care o identificasem, este de fapt o întrebare pe care şi-a pus-o fiecare epocă istorică, anume cea a rolului modelelor istorice. Dincolo de locul marilor personalităţi în memoria colectivă românească, am să mă opresc asupra ceea ce am numit „modelul bizantin” în conştiinţa românească. Există un astfel de model? Şi care ar putea fi locul Bizanţului în cultura românească contemporană?

Voi începe prin a reaminti cititorului că numele dat acestui fragment din istoria omenirii este o convenţie erudită – provenind de la numele cetăţii ce a devenit capitala împăratului Constantin în 330 – ce numeşte un mileniu din istoria imperiului roman şi o arie geografică, partea răsăriteană a acestui imperiu. Dar acest nume s-a identificat cu o viziune particulară formulată în Europa luminilor: este istoria unei nesfârşite decăderi politice, militare şi a moravurilor (E. Gibbon). Lungă vreme, femei lascive şi eunuci lacomi, împăraţi sângeroşi şi călugări fanatici, fastul oriental şi corupţia endemică au populat reprezentările despre această istorie. Deşi istoriografia din ultimele două secole s-a străduit să corecteze această imagine, numele şi o parte din dispreţul pe care îl conota au rămas. Citește restul acestei intrări »