JEAN-CLAUDE LARCHET, Saint Silouane de l’Athos.

31 Octombrie 2006

Jean-Claude Larchet, Saint Silouane de l’Athos (Épiphanie – Tradition orthodoxe. Grands Spirituels orthodoxes du XXe siècle), Les Editions du Cerf,
Paris, 2001, 404 pp, ISBN 2-204-06543-9.  

Sfîntul Siluan Atonitul ne e binecunoscut nouă tuturor, mai întâi prin scrierile sale – tipărite în numeroase ediţii –, şi apoi prin comentariile ucenicului său, părintele Sofronie. Multele traduceri existente au făcut ca personalitatea stareţului Siluan să exercite o serioasă influenţă deopotrivă în lumea ortodoxă şi în Occident. Pe fondul importantelor contribuţii ştiinţifice recente, publicate mai ales în Buisson Ardent. Cahiers Saint Silouane l’Athonite, lucrarea de care ne ocupăm descrie, la un alt nivel de amploare şi unui mai larg auditoriu, personalitatea şi experienţa duhovnicească a Sfântului Siluan.  

Autorul lucrării este patrologul francez Jean-Claude Larchet, un specialist în teologia Sf. Maxim Mărturisitorul şi în spiritualitatea ortodoxă, cunoscut la noi mai ales prin titluri ca Teologia Bolii sau Terapeutica bolilor spirituale Lucrarea este prefaţată de arhimanditul Symeon de la mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul (Maldon, Marea Britanie). Acesta apreciază că visul părintelui Sofronie de a confrunta învăţătura duhovnicească a Sf. Siluan cu aceea a Sfinţilor Părinţi – pe care el nu a reuşit să şi-l vadă împlinit în timpul vieţii –, este pe deplin realizat de autor. Un merit în plus îl are Larchet prin studiul revelator asupra sensului celebrelor cuvinte „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui” (9).   Citește în continuare »


LEONID OUSPENSKY, Teologia icoanei în Biserica Ortodoxă Rusă

30 Octombrie 2006

Leonid Ouspensky, Teologia icoanei în Biserica Ortodoxă Rusă, traducere din limba rusă de Elena Derevici, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2005. 

Apariţia în 1994 la Editura Anastasia din Bucureşti (cu prefaţa lui Teodor Baconsky) a primului volum al acestui veritabil opus magnum dedicat de Leonid Ouspensky iconografiei creştine a reprezentat în acel moment o primă introducere competentă a cititorului român în acest esenţial domeniu Faptul că în ultimii ani piaţa livrescă a fost extrem de disputată în ceea ce priveşte iconografia creştină reprezintă un semn al interesului constant pentru această problematică teologică cu adânci implicaţii în viaţa liturgică a Bisericii.   Citește în continuare »


EŞECUL INTERBELIC

28 Octombrie 2006

Înainte de-a vorbi despre „boicotul” vreunui curent secular al culturii interbelice, trebuie observată orientarea eminent clericală a şcolilor de teologie din România modernă. Excesiv confesionalizate, aceste instituţii ale Bisericii pregăteau păstori pentru o societate profund rurală, mai curând surdă la procesul modernităţii. Pe de altă parte, laicii cu elanuri politice reformatoare se ţineau departe de sursele vii ale Ortodoxiei: biblioteca patristică, liturghia şi monahismul. 

Lăsând la o parte figura luminoasă a unui Ioan Gh. Savin (1885-1973) – autor al unui volumen intransigent despre Creştinism şi comunism (1938) – sau Mircea Vulcănescu (1904-1952), cei mai influenţi oameni de răspundere din perioada interbelică au dovedit o priză insuficientă la cvadratura teologico-politică a modernităţii. Idolatrizarea totalitară a noţiunii de stat-pedagog n-a primit meritata critică din partea teologilor, iar slăbiciunile democraţiei electorale n-au fost contemplate cu suficientă vigilenţă de către gînditorii liberali.  

Nici denunţul tiraniei, nici alternativa la masificare n-au fost asumate de gânditorii Ortodocşi la ceasul de cumpănă al unei naţiunii bântuită de demonii radicalismului politic. Ceea ce lipsea însă era familiaritatea dialogului elitei religioase cu textele clasice ale teologiei politice, de la Lactanţiu şi Eusebiu până la Hugo Grotius şi John Locke. Hrănit la şcoala dezbaterilor continentale pe marile subiecte ale acestei discipline, Mircea Vulcănescu a fost dintre puţinii care a propus dialogul între Logosul evangheliei şi filozofie, pe fondul unei solide educaţii juridice, politice şi economice (tot ceea ce lipseşte, îndeobşte, teologilor ortodocşi moderni). O dată în plus, carisma personală a blocat fluenţa instituţională a ideilor. Zidit pe şantierul seducţiei profesorului Nae Ionescu (1890-1940), proiectul lui Vulcănescu, nutrit din lecturi atente ale lui Jacques Maritain, n-a furnizat totuşi o alternativă reală şi completă la tezele mentorului. Nae Ionescu fusese, fără îndoială, apologetul virilităţii culturale interbelice, deşi mult mai puţin „un bărbat apostolic.” Arondat unei ideologii de tip neo-romantic – în această cheie aş citi legionarismul său – Nae Ionescu a ratat totuşi dialogul cu feţele atât de diversificate istoric ale creştinismului universal. Blocada naţional-ortodoxistă evacuase dialogul cu vocile „faustice” ale culturii apusene – deci implicit cu tot ceea ce putea să provoace stereotipiile unei regretabile autosuficienţe. Ezitările marelui Dumitru Stăniloae (1903-1993) sunt notorii în acest sens. În sfârşit, pentru Nichifor Crainic (1889-1972) contactul cu filozofia ţinea mai ales de strategiile oportunismului cultural, negoţul cu ideile politice ale vremii fiind mai degrabă frugal, îndatorat unui păcătos mimetism ideologic. Slavofilismul sectar bloca accesul la sursele occidentale ale reflecţiei asupra raportului între teologie şi politică. Ortodoxia ajunsese o marotă, iar tradiţia nu mai dădea prezentului un necesar diagnostic profetic. 

Predania creştinismului răsăritean ruginea în România anului 1948 ca piesă de inventar sub supravegherea marilor atleţi ai interiorizării. Trăită rareori comunitar (precum în „timpul Rugului Aprins”) şi poate mult mai des asumată personal, replierea mistică reprezenta, fără îndoială, răspunsul eroic în faţa pestei comuniste. Totuşi, şovăielile individuale sunt şi ecoul unui eşec instituţional. În perioada interbelică Ortodoxia nu secretase anticorpi suficient de puternici la primul contact cu virusul letal al fascismului etnocratic. La o primă seducţie concertată, soluţia oferită fusese mai degrabă carentă. Absenţa unei culturi plurale din perspectiva filozofiei politice – şi, mai cu seamă, sărăcia contactelor cu gândirea anglo-saxonă – făcuse din teologii şi ierarhii pravoslavnici victime sigure ale „terorii istoriei.” Confruntată ulterior cu manifestările groteşti ale celeilalte extreme – am numit religia civilă a comunismului (descrisă de I.D. Sîrbu drept „un fel de Aleluia vecină cu iadul”) – Ortodoxia a capotat lamentabil. Într-o primă fază, „epoca de aur” a înregistrat tristul mariaj al „apostolatului social” cu propaganda marxistă. A urmat, apoi, protocronismul ataşat unei etno-teologiei triumfaliste şi meschine.  

Semnificativ rămîne însă faptul că interpretarea totalitarismelor din secolul XX în termeni de sacralizare parodică a liderului reprezintă mai degrabă o achiziţie a gânditorilor seculari, de la Hannah Arendt şi Eric Voegelin până la Ernst Nolte sau, mai recent, Michael Burleigh. Din păcate, nu teologii ortodocşi au fost cei care ne-au vorbit, în România cel puţin, despre transferul ilicit al atributelor divino-umane din sfera de excelenţă a Logosului necreat în mediul textual de subzistenţă al „marelui conducător.” Fenomenul „cultului personalităţii” din comunism n-a fost analizat din perspectiva similarităţilor sale cu lumea Antichităţii târzii – atât de complicată teologico-politic, în promisiunile sale de pace eternă. Simbolul de la Niceea indică o pistă hermeneutică certă: în locul participării chenotice la virtuţile Cuvântului întrupat, răstignit şi înviat (imitatio Christi), subiectul tiranic adoptă soluţia auto-divinizării prin crucificarea oricărei forme de alteritate, prin uciderea semenilor şi negarea Arhetipului umanităţii. Esenţa criminală a tiraniei poate fi dedusă aşadar printr-o simplă inventariere a transferurilor de atribute sacre asupra agenţilor politici. La aceasta s-ar putea adăuga analiza tuturor pervertirilor structurilor simbolice profunde, intim legate de coerenţa comportamentelor religioase tradiţionale. O analiză a sistemului represiv ar putea fi făcută – eventual – din perspectiva unei angelologii deraiate: ofiţerii şi informatorii Securităţii deveniseră „îngeri păzitori” ai neamului, programele de înfometare („raţiile”) nu reprezentau decât caricatura seculară a postului, sărbătorile naţionale erau liturghii inversate, etc. Ipostazele malefice ale mesianismelor moderne nu au capăt – morfologia lor înregistrînd atât puncte de ruptură, cât şi largi etaje de continuitate cu tradiţiile religioase genuine. 

Rămâne totuşi să aflăm de ce teologia ortodoxă n-a ştiut să ne spună unde anume seamănă sau unde se deosebesc comunismul şi fascismul? Capacitatea totalitarismelor de-a se grefa pe complexul ţesut al memoriei sacre a umanităţii este cu adevărat uimitoare – dar eşecul diagnosticării acestor mutaţii ontogenetice revine, în bună măsură, unei teologii analfabete din punct de vedere politic. 

Mihail NEAMŢU   


DIFERENŢA ORTODOXĂ

28 Octombrie 2006

Acest pol de reflecţie promovează cultura memoriei şi valorile proximităţii. GRUPAREA APROAPE oferă unui public educat cadrele pentru dialogul dezinhibat între Ortodoxie şi modernitate. Refuzând atât suficienţa exclusivismului confesional, cât şi barbaria relativismului sectar, îmbrăţişăm aici virtuţile inteligenţei de persuasiune creştină.

GRUPAREA APROAPE nu reprezintă decât un indiciu al actualităţii, prospeţimii şi importanţei întâlnirii dintre tradiţia creştină şi lumea contemporană. În acest forum, Ortodoxiei nu i se va mai imputa defectul narcisismului şi nici modernităţii păcatul aroganţei. Expresia publică a identităţii religioase nu va mai reprezenta o erezie, după cum nici instituţiile modernităţii nu vor indica doar scepticism, utilitate, profit.

Cu accente uneori profetice, alteori nevoit nostalgice, GRUPAREA APROAPE va specula oportunitatea unui rar moment istoric, luînd în calcul necesităţile unei societăţi româneşti maturizate religios şi cultural. Decupând spaţiul grijilor veacului, poposind în sfera artelor liberale, GRUPAREA APROAPE doreşte totodată recuperarea orizontului metafizic al revelaţiei biblice. Fără să alunece pe versantul reflecţiei strict academice, dar evitînd entuziasmul gol al publicisticii consumeriste, membrii GRUPĂRII APROAPE se pun în slujba unui tot mai contestat ideal al binelui comun.