Adresă nouă: www.mihailneamtu.org

Pentru cei care doresc să vadă prelungirea antreprenorială și culturală a acestui vechi blog, vă rugăm să poftiți la adresa:

http://www.mihailneamtu.org

Harvey Mansfield despre degradarea universității

Harvey Mansfield questions why professors today are “so quick to find excellence in so many students.”

Țara unde borfașii sunt admirați (și un citat din T. Baconschi)

M-am hotărît să evadez. Să-mi sap tunelul către o Românie real­mente europeană, unde infractorii — de orice mărime — nu sînt socotiţi deş­tepţi, în vreme ce oamenii pur şi simplu corecţi sînt luaţi peste picior, pentru că nu ştiu să se descurce. Am luat decizia de a nu-i mai „menaja“ pe cei care, planînd hultanic peste cadavrul justiţiei asasinate, vor să impună în această ţară o lege cu două feţe. Una, zîmbăreaţă, pentru interesul stabilit din Răsărit, şi alta, teribil de aspră, pentru masa de fraieri care se cred în Uniunea Europeană.

Teodor Baconschi, Creștinism și democrație, Curtea Veche, București, 2010, în curs de apariție.

Publicitate

Radacinile falimentului educational (Sorin Ionita)

Eroarea educaţională nouă, de extracţie vestică, post-1969, pune accentul pe individ şi cultivă exprimarea liberă a opiniilor, chiar atunci când acestea sunt apă de ploaie, producând adolescenţi funcţional analfabeţi şi vorbitori în limbă de lemn, care diferă de cei de odinioară nu prin nivel, ci doar prin natura postindustrială a aspiraţiilor (job în comunicare, PR ş.a.m.d., că nu e loc pentru toată lumea ca reporter TV).

Educaţia reală e ceva diferit: ea se bazează pe o combinaţie subtilă între transmiterea de informaţii („chestii utile în viaţă”) şi formarea unui mod coerent şi raţional de a gândi (rolul matematicii, dar nu numai), astfel încât mintea persoanei să nu rămână la starea gelatinoasă originară şi ea să nu se mai contrazică singură de la o propoziţie la alta, cum vedem în jur. Cu alte cuvinte, educaţia nu e doar informativă, ci în primul rând formativă: de indivizi autonomi şi capabili să manevreze experienţa generaţiilor anterioare; de disciplină în muncă şi gândire critică. De unde şi umorul involuntar al situaţiei când un copil cu acest exerciţiu neîncheiat e pus să-şi dea cu părerea la TV despre ce e de folos şi ce nu în viaţă, iar adulţii din jur jubilează aprobator, ori pentru că au o agendă politică de împins, ori pentru că nu-i duce nici pe ei capul mai mult.

Un salut catre Asociatia Fostilor Detinuti Politici

În numele conducerii Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, al cercetătorilor şi colaboratorilor Institutului, precum şi în numele Consiliului Ştiinţific, permiteţi-ne să vă transmitem un cordial mesaj de solidaritate, admiraţie şi preţuire. De la înfiinţare şi până astăzi, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România a fost şi rămâne una din cele mai importante voci ale societăţii civile. Menirea, acţiunea şi scopurile membrilor săi au contribuit decisiv la desprinderea României de spectrele trecutului totalitar şi la clădirea unei ţări noi, democratice, unde libertatea cuvântului şi demnitatea persoanei să fie respectate. AFDPR a luptat pentru memorie şi adevăr, sprijinind totodată construcţia unei societăţi libere şi pluraliste, unde convieţuirea se bazează pe dialog – iar nu pe violenţă. Institutul nostru a susţinut, susţine şi va susţine întotdeauna lupta Dvs. pentru adevăr, pentru recuperarea şi păstrarea memoriei vremurilor de supliciu şi prigoană ale dictaturii comuniste.

În timpuri în care unii exprimă nostalgia pentru comunism, noi credem că nu există nicio raţiune pentru a trece sub tăcere crimele abominabile ale dictaturii comuniste. Dimpotrivă, ele trebuie documentate, studiate şi făcute cunoscute de o manieră irefutabilă, aşa încât noile generaţii să cunoască jertfa înaintaşilor lor. După cum nimeni nu poate absolvi sau uita crimele naziste, trecerea timpului nu poate împiedica înfăptuirea justiţiei pentru masacrele, nedreptăţile, violenţele, deposedările, întemniţările, intimidările şi atrocitaţile comise în timpul totalitarismului comunist. Împreună cu Dumneavoastră, am militat pentru o Lege a Lustraţiei şi pentru tăierea la un nivel minim a pensiilor foştilor ofiţeri ai Securităţii Partidului Comunist. În acelaşi sens, Institutul nostru a facilitat întâlnirea dintre tinerele generaţii – elevi şi studenţi – şi martorii catastrofei comuniste. Începând cu toamna acestui an, IICCMER va lansa un concurs împreună cu Ordinul Arhitecţilor din România pentru transformarea închisorii de la Râmnicu Sărat într-un spaţiu memorial. Am continuat să susţinem demersurile de memorie orală, publicând volume despre experienţa carcerală din fiecare judeţ al ţării. Iată doar câteva indicii ale pledoariei noastre pentru o confruntare lucidă şi responsabilă cu trecutul.  Ne opunem tentativelor de “revizuire” negaţionistă a catastrofei comuniste. Mai mult, suntem convinşi că instituţiile statului de drept au datoria să răspundă cererilor societăţii civile legate de aducerea în justiţie a celor care au comis acele fărădelegi.

Acţionăm pentru propunerea şi adoptarea unei legi a imprescriptibilităţii crimelor împotriva umanităţii, în spiritul dreptului internaţional. Nu există niciun motiv pentru a aşterne giulgiul unei culpabile amnezii peste acele fapte abominabile. În spiritul mandatului primit din partea Guvernului României în luna februarie 2010, IICCMER investighează şi crimele politice care au avut loc dupa prăbuşirea oficială a dictaturii, la 22 decembrie 1989. Ştim că sunt unii care nu se bucură de acest lucru. Dar ştim că Dvs., ca şi cei mai mulţi cetăţeni ai ţării, sunteţi de partea celor care vor să afle şi să rostească adevărul.

Dorim din tot sufletul colaborarea strânsă cu AFDPR. Păstrăm vie memoria celui care a fost dl. Constantin Ticu Dumitrescu, figură marcantă a luptei antitotalitare. Dorim să sprijinim publicarea documentelor legate de sumbra perioadă a dictaturii comuniste, de suferinţele prin care au trecut cei care au refuzat să îngenuncheze. Întrucât acel regim a fost unul ilegitim şi criminal, lucru afirmat fără echivoc în discursul Preşedintelui României, dl. Traian Băsescu, din 18 decembrie 2006, act oficial al statului român, susţinem adoptarea de măsuri reparatorii pentru cei care au fost victimele terorii comuniste pe întreg parcursul regimului, din 1945 şi până în 1989.

Vă încredinţăm de gândurile noastre cele mai curate şi de respectul nostru deplin.

În numele IICCMER,

Profesor Vladimir Tismăneanu
Preşedintele Consiliului Ştiintific

Profesor Ioan Stanomir
Preşedinte Executiv

Dr. Mihail Neamţu
Director Ştiinţific

Sir Thomas More with Dr. Samuel Gregg

Obscenitatea estetic-ideologică a lui Ponta şi Mazăre

Bocitoarele lui SOV: Tănase, Dinescu şi jurnaliştii de hazna

Astăzi, când Sorin Ovidiu Vântu a ajuns să fie arestat preventiv în dosarul Nicolae Popa (prădător, alături de SOV, al banilor FNI – cu peste 300,000 de păgubiţi), o legiune de saltimbanci şi-au dat mâna pentru a deplânge „justiţia televizată”, soarta inculpatului aflat într-un picior, etc. Nimeni nu mai vorbeşte despre tunul FNI care a trimis în coşmar şi disperare sute de mii de familii în anul 2000; nimeni nu discută contribuţia lui SOV la falimentul multor firme private, la degradarea jurnalismului, la compromiterea imaginii comunităţii de afaceri, etc. În schimb toţi, mai toţi se înghesuie să-şi aducă obolul de compasiune în faţa unui fost colaborator al Securităţii şi a unui fost deţinut de drept comun, înainte de 1989.

Bardul scoptofiliei Adrian Păunescu, şantajistul ordinar Bogdan Chireac (reactivat sub chipul „morsei competente”), găunosul letal Cornel Nistorescu, junele schimonosit Adrian Ursu, eternul delirant Corneliu Vadim Tudor, profesoraşul Stelian Tănase şi alţi „deontologi” au pledat pentru clemenţă faţă de un om plasat în centrul unei reţele toxice. Păpuşi în mâinile unui animator malefic care, peste toate, putea controla psihicul unui candidat la funcţia de preşedinte al României: dl Mircea Geoană. Să ne imaginăm scenariul în care o gaşcă mafiotă ar fi ajuns, din decembrie 2009, să controleze cea mai înaltă poziţie din stat…

Am reţinut pe ecranul Realitatea TV chipul a doi măscărici crispaţi: Tănase şi Dinescu. Două feţe congestionate, doi robi ai derelicţiunii morale care deplângeau soarta justiţiei române. Mircea Dinescu, în bezmetica-i rătăcire arghirofilă, a ajuns să-l compare pe Vântu cu un binefăcător de talia lui Titu Maiorescu (lăsînd să se înţeleagă că el ar fi un Eminescu…). Acelaşi lamentabil personaj l-a comparat pe SOV cu un dizident din epoca Ceauşescu, vânat şi filat astăzi, chipurile, de structurile „noii Securităţi”… O banală procedură a procuraturii e percepută drept încălcare a regulilor democratice. Neîncrederea se îndreaptă numai spre instituţiile statului, în timp ce inculpatul e bănuit de-o imaculată concepţie.

Priviri agitate şi neliniştite la televizor. Voci tremurînde în corul compasiunii faţă de marele binefăcător. Politicieni, ziarişti, oameni de afaceri căzuţi în genunchi şi dornici să recunoască „geniul financiar” al unui borfaş dovedit. Dacă SOV ar fi fost vreodată o somitate a investiţiilor speculative, de ce nu l-a invitat nimeni să dea interviuri pe Wall Street în compania lui Jim Rogers (pentru gustul celor de dreapta) sau George Soros (pentru cei de stânga)? Mitul inteligenţei supranaturale a lui SOV este, în realitate, o minciună consensuală.  Omul a făcut gafe elementare, după cum ne arată stenogramele discuţiilor sale cu infractorul Popa.

Dinu Patriciu a făcut turul televiziunilor pentru a-şi povesteşte trauma. Crisparea făţarnică a lui Emil Hurezeanu şi delirul fetelor de studio (Oana Stancu, Andreea Creţulescu & co.) au atins cote apoplectice la dispariţia „magnatului” SOV în spatele uşilor poliţiei. Corina Drăgotescu avea fiori de căţeluşă: cum să fie încătuşat, împreună cu acoliţii săi (Octavian Turcan & Alexandru Stoian), tocmai nababul care i-a aruncat elegant fărâmituri şi oscioare? Cristian Tudor Popescu evoca şi el calităţile literare ale verbului lui S.O. Vântu, dar nu sufla o vorbuliţă despre căderea ţeparului Nicolae Popa (născut în localitatea Ţepeşti, Vâlcea şi condamnat deja la 15 ani închisoare).

De acum? – s-au tot întrebat trepăduşii de curte ai lui Vântu („un mare intelectual”, conform spuselor aceluiaşi jalnic poet de Cetate)? De ce n-a fost arestat SOV acum 10 ani sau poate acum zece ore şi trei sute cinci zeci şi trei de minute? Cum, s-au mai mirat invitaţii din platou, îndrăzneşte Traian Băsescu să orchestreze un asemenea concert al percheziţiilor (ca şi când preşedintele României controlează Interpolul)?… Cum s-a pretat un stat ca Indonezia să colaboreze cu justiţia română în acest caz? De ce legile de la Jakarta nu seamănă cu şmenurile dintr-un oraş nefericit ca Roman?

Deocamdată e jale, doliu, poate chiar melancolie. Riscul insolvenţei nu e deloc neglijabil. Nimeni n-a cerut încă opinia victimelor nedespăgubite ale fugarului Popa şi ale „prigonitului SOV” – practicanţi autohtoni ai kapitalismului de tip casino. Durerea e mare căci, toţi se întrebă, unde vor merge atunci când puţul cu bani murdari va seca? Pelerinajul la Sorin Vântu devine, începând cu astăzi, parte din mitologia aservirii voluntare. Sponsorizările şi comisioanele vor curge mai greu prin conturi. Dar nu şi săruturile. Se vor muta cu toţii la Antene? Va scrie Stelică Tănase la Tricolorul lui Vadim Tudor? Va lansa Mircea Dinescu un cenaclu poetic, alături de Adrian Păunescu şi Corneliu Vadim Tudor? Ar fi o rocadă nimerită.

Iată spectrul neliniştilor nocture pentru nişte oameni care, lipsiţi fiind de conştiinţă morală, au ajuns să-şi piardă solda şi, mai ales, mintea.

Mihail Neamţu

Traian Ungureanu despre romii din Europa

Statele UE vor da socoteală de modul în care folosesc fondurile comunitare destinate romilor.

Comisia Europeană a decis înfiinţarea unui grup de lucru pentru romi, care să se ocupe inclusiv de urmărirea banilor europeni.

Anuntul a fost făcut după şedinţa Comisiei de la Strasbourg. Şi tot acolo, plenul Parlamentului a dezbătut expulzările colective de romi la care a recurs Franţa.

Toate informaţiile vin de la trimisul special al TVR, Magdalena Moreh

O privire din interior a felului în care decurg lucrările Parlamentului European a oferit în cadrul Telejurnalului europarlamentarul român Traian Ungureanu.

(Sursa TVR).

O Mensch, Bewein’ dein’ Sünde Gross BWV 622 (A. Schweitzer)

BONUS

Andrei Pleşu, între invidie şi admiraţie

Ideea de „omagiu“ a fost compromisă timp de patru decenii, când numai liderii sovietici sau conducătorii comunismului românesc aveau dreptul la preţuirea societăţii. Aceeaşi epocă a pus în practică – prin marginalizare, întemniţare, izolare sau condamnare la mizerie – toate elementele „luptei de clasă“ împotriva vechilor aristocraţii interbelice.

Dacă sub totalitarism resentimentul primea justificări ideologice oficiale, într-un regim de libertate locul afectelor negative se precizează altfel. Chiar dacă suntem aflaţi sub presiunea unei culturi claustrofobe, plină de complexe şi frustrări nemărturisite, explozia afectelor negative depinde, în primul rând, de noi. Stările iraţionale se ascund în pânza freatică a oricărei inimi impure sau prin viscerele unor porniri animalice. Scopul educaţiei umaniste şi ţelul autocunoaşterii ar fi limitarea acestei degradări prin ură. E curios, aşadar, faptul că mica ranchiună „colegială“ sau accesele de pizmă trec drept gesturi pasabile sau acte oarecum îndreptăţite. Câtă vreme n-ai omorât pe nimeni, de ce să nu mânjeşti puţin verbul cu pasta maliţiei?

Uităm astfel în ce măsură combustia resentimentului colectiv fusese declanşat, sub comunism, cu ajutorul culpei individuale. Ura s-a propagat cu efectul bulgărelui de zăpadă. Mai întâi, o simplă neglijenţă morală, dispreţul a căpătat proporţii nestăvilite, lovind în „burghezi“ sau „chiaburi“, transferând, aşadar, discursul mocnit din spaţiul privat într-un loc deschis, destinat incendiilor. Dacă e necontrolat, sentimentul proletar al revoltei poate distruge orice ţesut. Robiţi de invidie, sfârşim cu toţii prin a ne iubi pe noi înşine mai mult decât pe oricine altcineva. La limită, ne instalăm în patologia dispreţului, cotropiţi cu totul de plăcerea învrăjbirii. Nimeni nu e imun la pulsiunea tiranică. Abuzul feudal, megalomania grotescă sau autoîndumnezeirea de tip faraonic sunt doar reflexe ale acelei conştiinţe dictatoriale care s-a pus pe sine în centrul lumii.

Morala? Iubirea nu este un sentiment facil, mereu la îndemână. Totul începe anevoios, printr-o recunoaştere liberă şi spontană a diferenţelor fundamentale dintre oameni. Cel dăruit cu harul umilinţei va recunoaşte, privind spre vârful ierarhiei darurilor, că unii se nasc cu doi talanţi, în timp ce alţii au primit deja patru sau cinci. Unii ne întâmpină cu un surplus de inteligenţă, farmec sau energie productivă; alţii sunt împuţinaţi la minte, dificili sau leneşi. Dar pentru că misterul vieţii nu stă doar într-un act de posesie individuală (verbul „a avea“), ci reclamă participarea dezinteresată la spectacolul lumii (verbul „a fi“), admiraţia şi bucuria pot conlocui în matca aceluiaşi afect pozitiv. Confruntat cu această diferenţiere naturală a calităţilor umane, alegi să te îmbogăţeşti lăuntric printr-un act de preţuire a celuilalt. Pentru spectatorul de rând aflat în faţa unui violonist excepţional, între aplauzele călduroase şi tăcerea îmbufnată, tertium non datur.

Dragostea, aşadar, nu este acel sentiment fluvial, lipsit de rigori interioare şi obstacole externe. Controlarea impulsului geloziei nu e suficientă pentru dobândirea mirării; strangularea dispreţului nu aduce imediat smerenia cugetului; pentru exercitarea respectului şi a unei generozităţi statornice, calea formativă e lungă şi anevoioasă. Având această înţelegere despre educaţie, descoperi că a fi egal cu tine însuţi e mult mai important decât a rivaliza cu celălalt, prin gesticulaţii frivole (de la lungimea paginilor din curriculum vitae până la contabilitatea apariţiilor TV).

Neacceptarea distribuţiei inegale a geniului în lume sfârşeşte prin denunţ (A.E. Baconsky versus I.D. Sîrbu), sabotaj (Salieri versus Mozart), ostracizare (Iosif şi fraţii săi) sau crimă (Cain şi Abel). Contestaţia, aparent benignă, se degradează treptat şi poate atinge stadiul ultim al vehemenţei. Când calomniatorului îi lipseşte onestitatea, denigrarea adversarului se va ascunde în spatele unei critici impersonale; i se reproşează celuilalt apartenenţa la alt trib, la o anume limbă, la cutare religie sau la vreo nedorită clasă socială. Sub pretextul acestor „delimitări“ colectiviste se ascunde incapacitatea de-a recunoaşte taina persoanei – cu alte cuvinte: profunzimea unică a oricărui destin individual, irepetabil şi ireductibil.

În postmodernitatea egalitaristă, impulsul contestării şi tentaţia paricidului sunt tot mai puternice şi mai zgomotoase. În ultimă instanţă, elanul nivelator cere dizolvarea ataşamentului faţă de tradiţie. De ce? Pentru că fără ataşamentul dintre ucenic şi maestru n-ar exista nici tradiţie, nici continuitate. Or, această relaţie (purificată, fireşte, de nebuloasa mistagogiilor New Age) celebrează gratuitatea unei întâlniri, un eros al cunoaşterii înalte, o bucurie a descoperirii reciproce. Instituţiile învăţământului de masă, perfect rutinizate şi preocupate de satisfacerea numitorul comun, nu pot găzdui asemenea întâlniri.

Insolenţa şi îndreptăţirea de sine capătă o perfectă justificare sub zodia egalitarismului. Admiraţia genuină şi interogativă sunt sechele ale unui presupus „sclavagism“ psihologic; discursul despre ierarhii anticipează un periculos „colonialism cultural“; fidelitatea e tratată drept „idolatrie“. Sub comunism, „excelenţa“ era definită prin criteriul corectitudinii ideologice. Nomenclatura de partid ţinea ca seniorii cu pete la dosar să nu fie cultivaţi excesiv de tineri. Se impuneau, aşadar, filajul, şicanele, turnătoria. Pentru orice nemulţumire se căuta un ţap ispăşitor, pus să ispăşească vini perfect imaginare. Pentru lectura unor cărţi occidentale unii au făcut puşcărie (lotul Pillat-Noica); pentru redactarea unui jurnal intim, alţii au murit în beciurile Securităţii (cazul Gheorghe Ursu). Orice licăr de idealism trebuia compromis prin trimiteri la materialismul dialectic şi realismul istoric al socialismului. Fericirea mutonieră a maselor (vizibilă şi astăzi în arhitectura aplatizantă a cartierelor muncitoreşti) era preferabilă spectrului elitist al inteligenţelor alpine. Omagiul naţiunii, cu adevărat, nu-l merita decât agramatul cuplu prezidenţial – vezi observaţia lui Mircea Zaciu din  Jurnal: „Azi, la radio (duminică) de dimineaţa începe «prinos de omagii în cinstea…». Omagiu nu mai e suficient, sintagma se supraîncarcă pâ nă la cele mai aberante forme. O mică eroare ar putea da însă «prisos de omagiu», adică ceva mult mai adevărat“.

În această atmosferă împovărătoare, o mâ nă de oameni au căutat să se salveze: nu prin delaţiune, ci în proximitatea minţilor luminate ale unor oameni născuţi şi crescuţi înainte de venirea comunismului. Andrei Pleşu a fost doar unul dintre aceştia; ca învăţăcel la Facultatea de Arte Plastice, a avut parte de îndrumarea a trei mari dascăli: polimatul Ion Frunzetti, eruditul Eugen Schileru şi contemplativul Ştefan Neniţescu. S-a apropiat apoi de clasicistul Petru Creţia, de eseistul Alexandru Paleologu, de criticul de artă Theodor („Toto“) Enescu; i-a frecventat pe Dinu Pillat, Nicolae Steinhardt sau Petre Ţuţea. L-a cercetat pe ieromonahul Benedict Ghiuş şi a stat de vorbă pe larg cu părintele Constantin Galeriu. Este important, aşadar, să reţinem că mult discutata întâlnire cu Constantin Noica – formalizată, limpezită şi relansată prin publicarea Jurnalului de la Păltiniş, a Epistolarului şi a volumului Minima moralia – s-a produs în tandem cu alte căutări. De la unii a învăţat importanţa culorii şi a formelor; alţii au predat lecţia curajului şi noima virtuţii, vorbind uneori despre coerenţa conceptului sau despre tainele duhovniceşti.

În studenţie, Andrei Pleşu n-a descoperit tradiţia ca pe un monument glacial, bun de adulat la distanţă. Nu poţi iubi abstracţiuni seci, fără riscul idolatrizării. Prietenii sau mentorii există pentru a prelua rolul ferestrei. Idolii, în schimb, blochează trecerea, printr-un exces de posesivitate şi autoreferenţialitate. Modelul autentic se revarsă într-un orizont iconic, al participaţiei. Prin admiraţie, omul tradiţiei devine un inel (chiar dacă topit la diferite grade de intensitate). Prin ură, omul recent trăieşte iluzia autosuficienţei. Încântarea e o stare poetică şi, deci, literalmente creativă. Dispreţul înjoseşte şi patinează steril. Admiraţia ascultă de pilde şi parabole; resentimentul porneşte mereu de la zero, se reinventează ciclic şi aşază conştiinţa cu spatele la bogăţia oricărui trecut. Memoria însă e vie doar printr-un act de personalizare – un alt motiv pentru care Andrei Pleşu (alături de Gabriel Liiceanu sau Horia Bernea) au cultivat istoria orală.

Mai târziu, generaţia formată direct sau indirect la şcoala maeştrilor interbelici s-a trezit întâmpinată (spre stupoarea iconoclaştilor de duzină) de calda preţuire a unui public larg, cărţile lor fiind recenzate encomiastic. Mai mult, au apărut şi articole exegetice sau volume omagiale. Să fie aici o mostră nouă de oportunism? E oare un alt exemplu de „pupincurism“ valah (iertată fie expresia în faţa cititorilor gingaşi)? De ce n-am bănui că se află la mijloc timpul sărbătorii, pe lângă care prea adesea trecem nepăsători, abulici, întristaţi. Apoi, este vorba despre rolul pe care (măcar la tinereţe) îl joacă admiraţia dezinteresată şi prietenia de idei. O fericită întâmplare face, aşadar, ca veacul acesta – altminteri plin de acreală şi ură băltită – să mai prilejuiască întâlnirea cordială între generaţii, admiraţia dialogică, prietenia dezinteresată şi verbul laudativ, care, ştiind sursa ultimă a darului, nu confundă iubirea cu linguşeala. Păstrând exigenţa intervalului şi respectând tâlcul distanţei, pariul admiraţiei merită oricând asumat. El va scoate la iveală bucuria simplă de-a te afla mereu la început de drum.

Mihail Neamtu

Nicolae Steinhardt, Despre fidelitate

Singur cu el însuşi, singur pentru el însuşi, contele se lupta cu sine…Se afla pur şi simplu în pericol de moarte. Iată soarta omului cu adevărat vrednic de acest nume…nu-i în pericol decât din pricina sa însuşi…Tot urmărind acţiunile bogate-n putere şi-n hotărâre ale insului împotriva lui însuşi am izbutit să înţeleg că mereu cunoaşterea de sine presupune un fel de război împotriva sinelui şi-un soi de rămăşag pus pe partea sublimă a eului.

Alain – comentariu la un text de Stendhal

Dintre virtuţi, fidelitatea (ori credincioşia, cum îi spun de preferinţă poporul şi scriitorii români) e mai puţin evocată decât celelalte. A jura ceremonial ori lăuntric credinţă unui om, unei cauze, unui principiu, unei idei înseamnă a te lega să-i fii întotdeauna leal şi devotat şi oricând gata a-i veni în ajutor. Fidelitatea implică un raport cordial şi personal chiar faţă de o abstracţiune: o statornicie, o nestrămutare, o căldură. Te arăţi demn de încredere absolută în orice împrejurări, la bine şi la rău, în ceasuri de îndoială, în vremuri de restrişte, la mari primejdii, în mlaştină şi pe grohotiş, când se înfiripă clipele deznădejdii. Dacă acel căruia, nepripit, i-ai făgăduit credinţă nu mai crede în el însuşi ori în cauza pentru care luptă (ori în modul de viaţă, de gândire, ce-i este propriu) în tine, totuşi, să poată crede, să preferi tu atunci curajul, puterea de îndurare, stăruinţa, vioiciunea care pe el l-au părăsit, să-i devii tu lui călăuză şi stâlp de înţelepciune, toiag, cetate întărită, lumină, înger păzitor.

Întreaga filozofie a vieţii sociale şi morale a evului mediu se întemeia pe ideea aceasta de fidelitate. Fidelitate e un cuvânt latin însă amploarea unei semnificaţii practice imense i-a dat-o feudalitatea care se definea ca o legătură de ordin mai întîi etic între suzeran şi vasal. Raportul a sfârşit prin a se degrada , a-şi pierde sensul iniţial de întrajutorare şi a lua aspect de exploatare a servului de către senior, de îngheţare şi oficializare a ierarhiei sociale. Dar la început nu a fost aşa: jurământul medieval nu era de supunere, ci de prietenie, susţinere, bunăvoinţă şi fidelitate. Raportul cavaler-scutier se caracteriza prin aceleaşi efecte. În societatea japoneză, de-a lungul multor veacuri i s-a păstrat acest chip, suprema calitate a unui samurai fiind în sistemul buşido fidelitatea necondiţionată faţă de daimio, uneori chiar postum (cum se întâmplă în legenda celor patruzeci şi şapte de ronini). În obştea tradiţională românească, precum cărturarul e considerat superior simplului titular al unei diplome, vorba unui om cinstit face mai mult decât un înscris ori echitatea are precădere asupra justiţiei, tot aşa credincioşia se bucură de o mai mare veneraţie decât îndatoririle cu temei strict legal.

Fidelitatea îmbracă şi forma respectului faţă de cuvântul dat. De aceea G. K. Chesterton a putut, în 1914, vorbi de barbaria de la Berlin: germanii atacaseră Belgia în contradicţie cu statutul neutralitate al ţării acesteia, statut pe care-l iscăliseră şi chezăşuiseră şi ei. Au încercat să dreagă lucrurile spunând că li se opune doar o fiţuică, o hîrţoagă, un petic de hârtie. Dar Chesterton: pasărea prin cântul ei se identifică şi-şi dobândeşte farmecul, omul prin respectarea cuvântului dat. Tratatul din 1839 nu era desigur decât o foaie de hârtie, însă modul acesta modest de înregistrare a unor voinţe şi hotărâri putea fi transformat prin respectarea sa de către cei în cauză în simbol de ţinută şi cavalerism. (Nesăbuita grăire a lui Bethmann-Hollweg, cred eu, a însemnat un soi de amurg al valorilor slăvite de Wagner în muzică şi de Nietzsche în proza poetică).

În aceeaşi ordine de idei întâlnim obiceiul nobililor de pe vremuri: a-şi plăti neapărat datoriile de onoare (adică lipsite de probe juridice) şi a privi cu uşurătate cele pentru care există o poliţă sau alt act doveditor. De asemenea formula întrebuinţată în India atunci când era colonie britanică: spre a întări o făgăduinţă ori o convenţie, negustorii adăugau: pe cuvântul de onoare al unui englez. Într-atâta se deprinseră a considera neîndoielnic legământul oral venit din partea unora care ţineau de o naţiune ocupantă însă nu fără exemplară cinste şi soliditate în relaţiile particulare ale vieţii zilnice.

*

Literatura universală dintotdeauna a elogiat fidelitatea. Pildele abundă în Iliada, în Mahabharatta, în Cântecul Nibelungilor (în întregime axat, aş zice, pe noţiunea aceasta pe care o numeşte die Treue), în Don Quijote (poate fi vreuna mai înduioşătoare decât a lui Sancho Panza?), la Shakespeare (fidelitatea Cordeliei; aceea, fie şi zbanghie, a bufonului pentru Lear; a lui Horatio faţă de Hamlet), la Dickens (a lui Sam Weller pentru domnul Pickwick în cartea pe care Dostoievski s-a priceput să o recunoască drept o capodoperă), la Franz Werfel (Barbara în Barbara sau cucernicia), la Heimito von Doderer (subofiţerul din Demonii), la Bernanos (minuata figură a personajului central din Jurnalul unui preot de ţară: acela fidel menirii sale).

Fidelitatea se opune înşelătoriei, perfidiei, făţărniciei, minciunii, versalităţii, verbozităţii, trădării. De unde şi dispreţul total faţă de trădători chiar când se întâmplă să servească interesul celui către care vin: dovadă răceala manifestată de împăratul Carol Quintul la adresa conetabilului de Bourbon, dezertor al regelui Franţei Francisc I. Dovadă modul mai mult decât rezervat cum l-au primit germanii pe colonelul Alexandru Sturdza în 1917. Dovadă odiul ce cade în Cântecul Nibelungilor asupra lui Hagen. Sau, dimpotrivă, respectul inspirat de micul grup de fideli care l-a însoţit pe Napoleon la Sfânta Elena, şi a îndurat mizeriile unui surghiun abject. Ori admiraţia autorului contemporan (imensa lui admiraţie) pentru sărmana ţărancă Matriona: nu ştie decât să slujească, să se jertfească, să nu-i pese de sine, spre a rămâne fidelă consătenilor ei.

Fidelitatea însă nu se confundă cu încăpăţânarea în teorii şi idei, e o calitate exclusiv morală. Printre creaţiile spiritului omenesc, ştiinţa e cea mai puţin “credincioasă”. La fiecare sută de ani (ori şi mai repede), ştiinţa – sub presiunea observaţiilor, experienţelor, logicii şi gândirii – se schimbă fundamental, se contrazice fără a şovăi ori a se ruşina. Ceea ce nu înseamnă că nu e şi ea fidelă, sui generis: fidelă principiului ei de bază – permanenta reconsiderare a teoriei şi grijulia verificare a concordanţei ei cu faptele.

În ştiinţă, aşadar, fidelitatea nu înseamnă imobilitate. Pe plan etic e altfel: acolo regula este a invarianţei, a statorniciei în hotărâri, a râvnei ferme şi solicitudinii neobosite faţă de prieteni, a neclintirii faţă de crez şi de cuvântul dat.

Fidelitatea nu-i lipsită nici de oarecare utilitate, nu-i un principiu pe deplin încadrat unui rit sacrificial. Sinaxarul ne oferă exemplul unui prigonit de magii solari perşi; de dragul păstrării marii sale averi, îşi leapădă credinţa. Când i se cere să convingă şi pe discipolii lui a-l urma, o face, dar e inutil. I se cere atunci să-i ucidă. Se supune. De moarte totuşi nu scapă, căci marele mag vrea să-i răpească avutul. Nenorocitul apostat pierde, astfel, totul: viaţa, bogăţia, cinstea. Cinstea, mai ales; faţa, omenia.

Deoarece cui i se cere, în cele din urmă, omului să fie complet fidel? Lui însuşi, condiţiei sale de om, de fiinţă gânditoare şi cuvântătoare a cosmosului. Iată principala, neîndoielnica, nefluctuanta fidelitate. Şi ce înseamnă a-ţi fi ţie însuţi fidel, condiţiei tale de om? A nu săvârşi nimic de care să-ţi fie apoi scârbă ori ruşine; a respecta demnitatea şi libertatea celorlalţi; a contribui, pe cât îţi este dat, la menţinerea sau îmbogăţirea prestigiului singurei (până la proba contrară) fiinţe conştiente din univers.

A nu te huli pe tine însuţi, a te controla cu străşnicie, a nu batjocori duhul care sălăşluieşte în tine şi în semenii tăi, a nu ştirbi întru nimic nivelul de civilizaţie şi cultură la care a izbutit să ajungă omenirea contemporană ţie. De faci aşa, prin însăşi a ta fidelitate, după cum spune Blaga, pământul devine transparent, cerul megieş, roadele muncii şi cugetului purtătoare de sfinţenie. Îţi vei fi adus obolul pentru ridicarea lumii la un mai mare grad de hierofanie. Asumarea etică a destinului omului pe pământ şi al omenirii în cosmos reprezintă forma supremă a fidelităţii, singura de altfel, nesupusă relativităţii şi vicisitudinilor istorice.

Etapa cea mai propice a ideilor neutilitare şi curăţiei sufleteşti pare a fi tinereţea. Alcătuitorii ei încă n-au avut prilejul să-şi murdărească mâinile în lungul frecuş cotidian al vieţii. Fidelitatea, curajul, imaginaţia nu s-ar zice că sunt irealităţi, fantezii. E perioadă numită a idealismului. Dar cuvântului acestuia nu se cuvine a-i da înţelesu-i filosofic, restrictiv, ci cată a fi luat în accepţiunea sa cea mai largă şi mai populară, care-l confundă cu mărinimia, entuziasmul, capacitatea de a se devota, a se înflăcăra, a se jertfi, a fi intransigent, a lua lucrurile foarte în serios, a nu sta mult la îndoială, a dispreţui compromisurile.

Nu par a mă exprima într-un limbaj ajuns să provoace sila unui trecut prin experienţe şi încercări de natură a vindeca pe oricine de vorbe prea frumoase, sentimente înalte şi sfaturi bătrâneşti care mai nimerit decât oricum altfel se învrednicesc a fi etichetate aramă sunătoare şi chimval zăngănitor? Numai că nu de pe poziţii de aşa-zisă înţelepciune bătrânească îndrăznesc a vorbi, ci cu bruma de nebunie tânără încă sălăşluitoare în adâncul sufletului meu din belşug zdrumicat de eşecuri şi erori. De pe poziţii de egalitate atrag atenţia celor tineri asupra valorii fidelităţii, antidot al propensiunii vieţii de a uza, spălăci şi apoi şterge tot ce a fost mai dezinteresat, mai “ideal”, mai neoportunist, altfel spus mai “frumos” în cugetul lor. Dacă nu vor să cunoască adulta amărăciune sub forma-i corosivă, pentru nimic în lume să nu îngăduie, să nu uşureze ivirea unui hău între anii tinereţii şi anii maturităţii ori bătrâneţii. Durere mai aspră e greu de conceput. (Şi nu este nevoie ca focul fără de materie să ardă toate păcatele din om: desigur nu; sunt însă unele de care, orice ar fi, trebuie să te ţii cu încrâncenare departe: şantajul, trădarea, delaţiunea, escrocheria, pâra, siluirea). Păstrarea continuităţii nu se efectuează în mod sentimental, molatic, vag, “pios”, ci puternic, sfruntat, cutezător. Cred că bine îi stă omului să rămână fidel părţii nobile a sinei; mai lesne să fie diamantului a deveni maleabil precum ceara decât oricărui homo măcar niţeluş sapiens a se face de baftă şi de ocară faţă de eul său cel din anii ori ceasurile ori cirtele ori nanosecundele când a simţit pământul transparent şi cerul megieş.

Nicolae Steinhardt

(în: Monologul polifonic, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991, pp.113-118)

Sovrana di Grazie e Madre Pia

Ave Maria!

Avē Marīa, grātiā plēna, Dominus tēcum. Benedicta tū in mulieribus, et benedictus frūctus ventris tuī, Iēsus.

Sāncta Marīa, Māter Deī, ōrā prō nōbīs peccātōribus, nunc et in hōrā mortis nostrae. Āmēn.

O lăudabilă măsură reformistă: pensiile de lux sunt reduse de la 1 septembrie

Un parlamentar care are o pensie medie de peste 3.600 de lei, va primi din septembrie aproximativ 2.000 de lei. Aviatorii au pierdut si mai multi bani. De luna viitoare, acestia vor primi 1.700 de lei, fata de 9.000 de lei, cat au in prezent, cu 80% mai putin. In privinta diplomatilor, pensia medie va ajunge la aproape 2.000 de lei, adica la jumatate.

BONUS1

BONUS2

Supliment 22: Repere intelectuale ale dreptei, cu si despre Andrei Plesu

Astazi in revista 22, interviu amplu (si foarte consistent) cu Andrei Plesu luat de Cristian Patrasconiu; comentarii de Valeriu Stoica, Sever Voinescu, Marius Lazurca si Mihail Neamtu. Tot in 22, Adrian Cioflanca discuta legea lustratiei. Un numar foarte reusit.

Acad. Dan Berindei şi veleitarismul neabătut (pagini din memoriile lui Apostol Stan)

Notă: dl Dan Berindei este istoric român octogenar, vicepreşedintele Academiei Române, membru al Consiliului Științific al Institutului Revoluţiei Române (fondator: Ion Iliescu).

Apostol Stan, Istorie şi politică în România comunistă, Ed. Curtea Veche, 2010, p. 194, 266, 344:

„Aşa l-am cunoscut pe socrul lui Dan Berindei [Ioan Hudiţă], fost profesor universitar de istorie la Iaşi şi secretar general PNŢ, iar după 1944 câteva luni Ministrul Agriculturii, despre care ziarele comuniste debitau tot felul de minciuni. Comunicând-ui lui Dan Berindei „descoperirea” mea, acesta s-a simţit dator să-şi critice socrul pentru atitudinea lui politică din scurta perioadă a luptei împotriva instaurării comunismului în România (1944-47). „

„(Iulie 1988) Membri şi nemembri de partid, reuniţi laolaltă de sindicat, unii prin critici, majoritatea prin aprobarea tăcută a acestor critici, contestau deopotrivă politica lui Ceauşescu, cu singura excepţie reprezentată de Dan Berindei, un vigilent membru de partid.”

„[Înainte de 1989] Cel mai adaptat la acest gen de publicistică comunistă a fost Dan Berindei. Numele lui era prezent în numeroase reviste şi ziare, inclusiv acelea destinate pionierilor şi în revistele de modă. Un articol al lui despre 24 Ianuarie se găsea în numeroase reviste, în versiuni lungi, medii şi scurte, potrivit nevoii editorilor. Berindei avea o mare dexteritate în redactarea unor asemenea texte. (…) Însoţea întotdeauna această ambiţie firească cu o sete nebună de notorietate pe care înţelegea că nu şi-o poate obţine decât prin ziaristică, inclusiv pe calea radioului. Se mai preta la acest „joc” şi pentru că avea o extraordinară capacitate de-a se dedubla, adică de a scrie aproape orice împotriva convingerilor lui, trăind într-o eră în care dedublarea personalităţii şi compromisul erau moneda curentă. Cu părintele şi socrul arestaţi, cu soţia trecută prin închisori numai pentru că adăpostise un prieten urmărit politic, conştient de valoarea lui, Dan Berindei nu a ezitat să răspundă zelos şi pe linie la atât de numeroasele solicitări”.

BONUS (Mirela Corlatan): Istoricul Dan Berindei, vicepreşedintele Academiei Române, a primit o adeverinţă din partea CNSAS care arată că a fost recrutat de Securitate sub numele conspirativ „Băleanu”.

Profesoara Zoe Petre, al XIV-lea Congres PCR şi conştiinţa revoluţionară (noiembrie 1989)

Apostol Stan, Istorie şi politică în România comunistă, Ed. Curtea Veche, 2010), p. 335.

„În octombrie-noiembrie 1989, în pragul revoluţiei, Zoe Petre şi Mihai Maxim, de pildă, buni profesionişti altfel, se întreceau prin recomandări date unor studenţi oportunişti de a deveni membri ai PCR, în cinstea celui de-al XIV-lea congres, convocat să-l realeagă pe Ceauşescu în funcţiile supreme de partid. În ianuarie 1990, după înlăturarea dictatorului, nou înscăunatul decan, Zoe Petre, demobiliza un grup de studenţi ce voiau să se alăture unor basarabeni sosiţi de la Chişinău, pentru o demonstraţie unionistă în jurul statuii lui Mihai Viteazul.”

Apostol Stan (născut la 18 ianuarie 1933, la Teiu, Argeş) a absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti (1952-1957), iar în 1967 şi-a luat doctoratul în istorie. Între 1957 şi 1999 a lucrat, în calitate de cercetător, la Institutul de Istorie al Academiei Române. Sporadic, în anii ’70,  şi după ’90, a ţinut cursuri de istorie modernă, mai întâi la Academia de Studii Economice şi apoi la Facultatea de Istorie. A fost membru în comitetele de redacţie ale periodicelor: Revista Istorică, Studii şi Materiale de Istorie Modernă (coordonator), Destin Romînesc (1994-2004), revistă pentru Basarabia.

PS: 20 de ani dupa mica gesticulaţie propagandistă în favoarea PCR, dna Zoe Petre propunea comparaţia între epoca Băsescu şi anii stalinismului greu (cu deplină probitate istorică, desigur…).

Ipocrizia eurocraţilor: UE propune austeritate fiscală doar pentru alţii

Uniunea Europeană (UE) vizează o majorare de aproape 6% a bugetului propriu pentru anul următor, în condiţiile în care a cerut reducerea drastică a cheltuielilor în statele membre, afectate de criză, potrivit unui comentariu publicat de cotidianul american Wall Street Journal (WSJ), citat deMediafax Business.

Un remarcabil volum de memorii: Apostol Stan, Istorie şi politică în România comunistă (Ed. Curtea Veche, 2010)

“Fără să revendice în mod egoist calitatea sincerităţii, profesorul Apostol Stan întruchipează onestitatea istoricului  profesionist care se transformă într-un memorialist fără o agendă ascunsă. Istoric modernist, cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie “Nicolae Iorga” (între 1975 şi 1999), autor al unor cărţi importante despre revoluţiile de la 1821 şi 1848, Apostol Stan continuă demersul început odată cu publicarea  volumului Revoluţia Română văzută din stradă.

De data acesta este vorba despre memoriile şi consideraţiile sale privitoare la profesia de  istoric in anii regimului comunist.Cu un subiectivism  bine temperat, îmbinat cu simţ analitic, Apostol Stan  integrează propriul traseu biografic în contextul general al evoluţiei scrisului istoric românesc de dinainte de 1989. De la copilăria marcată de trecerea Armatei Roşii prin satul natal şi până la prăbusirea comunismului, în carte sunt reconstituite atât momente din istoria personală, a Institutului de Istorie,  cât şi portretele unor istorici şi politruci ai frontului istoriografic. Pe urmele lui Vlad Georgescu, reflecţiile lui Apostol Stan despre relaţia dintre politcă şi istorie în diferitele faze ale construirii  comunismului surprind  esenţialul, chiar dacă informaţiile de culise şi detaliile picante nu lipsesc. Construit în mod polemic, volumul este o carte incomodă pentru istorici importanţi care au ocupat diverse poziţii de conducere înainte şi după 1989”.

Cristian Vasile

Apostol Stan (născut la 18 ianuarie 1933, la Teiu, Argeş) a absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti (1952-1957), iar în 1967 şi-a luat doctoratul în istorie. Între 1957 şi 1999 a lucrat, în calitate de cercetător, la Institutul de Istorie al Academiei Române. Sporadic, în anii ’70,  şi după ’90, a ţinut cursuri de istorie modernă, mai întâi la Academia de Studii Economice şi apoi la Facultatea de Istorie. A fost membru în comitetele de redacţie ale periodicelor: Revista Istorică, Studii şi Materiale de Istorie Modernă (coordonator), Destin Romînesc (1994-2004), revistă pentru Basarabia.

Autorul este specializat în istoria modernă şi contemporană românească. A publicat volume  de documente, studii şi cărţi referitoare la  sistemul de proprietate (boieri, arendaşi şi clăcaşi); revoluţiile de la 1821 şi 1848, Unirea din 1859 şi Independenţa sin 1877; aspecte militare, de unitate naţională, de solidarizare europeană ; forme extreme de interferare în Principatele Române : suzeranitate otomană, garanţie europeană; legături economice cu Transilvania; viaţa politică şi parlamentară pînă la 1918; biografiile lui N. Bălcescu, Lajos Kossuth, Mihail Kogălniceanu, Petre P. Carp, Mihai Eminescu, Nae Ionescu (studii); Vasile Boerescu, Ion C. Brătianu, Iuliu Maniu, Ion Mihalache (cărţi); Basarabia la 1848 şi 1940, precum şi moldovenismul etnoidentitar sovietic( 1924-1940).

De acelaşi autor la Curtea Veche Publishing a mai apărut: Revoluţia Română văzută din stradă ( decembrie 1918-iunie 1990), 2007.

Mugur, mugurel (Taraf de Haidouks live at Union Chapel)

Forumism de România (Valentin Stângă)

În ţările civilizate, prezenţa unei comunităţi de cititori activi în subterana gazetelor on-line e un fenomen cât se poate de firesc. Acolo unde cultura dialogului primează, adnotările sunt binevenite. Cetăţeni agreabili şi meteci persuasivi, oameni de convingeri diferite, cu profesiuni exotice sau îndeletniciri de rutină, pioşi sau atei, cu doctorat sau fără, aglutinează decent la călcâiele textelor virtuale, nealterând ansamblul calitativ şi igienic al paginii.

Citiţi The Economist ori Washington Post şi veţi vedea naturaleţea cu care se produc argumente lapidare, tâlcuiri savuroase, replici amuzante, şuete grafice, bancuri subsidiare. Desigur, întâlneşti şi-n lumea bună excepţii, deviaţii minore, spectre răzleţe. Dacă sudalma, ghiontul rasist ori sofismul de latrină sunt perfect cenzurate, n-ai cum să eviţi, uneori, oftătura unei gospodine cvadragenare, febrilitatea cutărui ufolog nedormit sau emfaza gay a vreunei tribade, supărată, liric, pe regnul hetero. Însă, per ansamblu, tabloul arată bine: se discută cuviincios, documentat, justificat. Accentul dezbaterilor cade pe text şi pe tema, informaţiile, problematica sau aserţiunile extrase hermeneutic din articol. Autorul e lăsat, de regulă, în pace. Rarisim îi sunt adresate întrebări (pertinente), complimente (fără igrasie), rezerve (inteligibile). Iar acesta răspunde, când şi când, fără senzaţia că a plonjat într-o bolgie sau că a descins printre mirmidoni.

La noi, scriitura de subsol a căpătat proporţii colosale şi conţinuturi groteşti. Diluviul de scriptomani, delirurile vaste şi eterogene, juisanţa ignoranţei, obscenitatea explodată în mii de vocabule fac un soi de anexă elefantină la corpul textului central. În absenţa instituţiei moderatorului, siturile unor ziare onorabile din România ajung să fie lovite de gigantice tumori. Deliciile anonimatului monden, voluptatea scribului incontinent şi pofta vampirizării unor cărturari prestigioşi l-au făcut pe român dependent de ambianţa forumurilor virtuale. Rezultatul acestui trend e tocmai perdeaua burlescă din coada editorialelor şi articolelor ce apar în presa autohtonă. Am identificat câteva categorii mari de forumişti, pe care le putem inventaria aici, fără veleitatea clasificaţiei exhaustive:

1. Forumistul mercenar. Recrutat pentru abilităţile de profanator, forumistul cu angajament de tip comando scrie, neobosit, acelaşi lucru, supurează aceleaşi mesaje, cu modeste variaţii de recuzită stilistică. Tocmit de „şefi” să lingă într-o parte şi să spurce în alta, acesta îşi modulează devotamentul în funcţie de recompense şi de anvergura provocării. Parcă nu-ţi vine să risipeşti atâta muniţie de hazna ori salivă omagială în portretul oricui. Trebuie umblat la statui, la inşi cu operă, la figuri de panteon. Budoarul propriu devine, astfel, baricada cu clocot de unde visezi la nimbul utopic al demolatorilor de vedete.

2. Forumistul persiflant. Intră mereu în scenă cu alură de sfârlează caustică şi nu cruţă nimic. În malaxorul băşcăliei sale intră, de-a valma, tot mapamondul: rechinii din Pacific, taoismul, jucătorii de cricket, Dracula, Luis Lazarus şi Sarah Palin. Nu are criterii, pudori, regrete. La limită, şi Biblia în varianta electronică îl aţâţă pe linia sarcasmului fără zăgazuri. E convins că are acces la butadă, şarjă, imaginaţie. Şi că doar în faţa oglinzii e loc pentru complezenţă şi solemnitate.

3. Forumistul paranoic. Vigilent până la insomnie, comentatorul din specia aceasta se înscenează ca radar de cabale. Ştie că în spatele celui mai banal enunţ se iveşte o apetiţie hegemonică, pofta de putere, motivaţia suspectă. Nimic nu e ce pare a fi: suprafeţele ascund conjuraţii, guvernele sunt masonerii fardate, Papa e, de fapt, femeie (evreică şi bisexuală), vulturii sunt ştiuci în travesti, prăbuşirea economiei greceşti e „lucrătura” papistaşilor, iar călugării tibetani manipulează telepatic proxeneţi columbieni. Prin urmare, totul poate fi şi trebuie deconspirat: gramatica, sportul, cinematografia, poezia, moda, ştiinţa, balerinele, ţapinarii, dresorii de foci, sopranele…

4. Forumistul patriot. Îi adoră pe daci, pe voievozii feroce, pe răsculaţii de vitrină istorică, pe descălecători. Argumentează cu sarmale şi mititei, cu ţuici, cu relicve notorii şi muzică etno, cu Eminescu şi Nadia. E paseist şi revoluţionar, utopist şi bigot, chefliu şi haiduc, agramat şi justiţiar. Scrie prost, mult, şablonard, în buna tradiţie a candorilor turistice şi a îmbăloşărilor protocroniste.

5. Forumistul ezoteric. E infailibil branşat la Valhalla, primeşte semnale din Shambala, e în anticamera arhanghelilor New Age, iniţiat în tainele Wicca şi în tot ce ţine de pitorescul şi cumplitul registrului paranormal. Nu are dubii de sine, nu ştie de glumă, nu face concesii. Umple beciurile textelor de ziar cu petiţii mistice, avertismente bolânde, înştiinţări eshatologice şi algoritmi de detentă astrală. Îi ştie pe Iahve din vedere şi pe Ramakrishna din cantonamente siderale. Deplânge tehnologizarea nesăbuită a Terrei, declinul axiologic şi paragina spirituală a omenirii civilizate. Petrece zilnic în jur de 10 ore în faţa calculatorului, amuşinând păcate şi nereguli cu bătaie cosmică.

6. Forumistul sapienţial. Pricepe tot, are fler, dirijează prostimea, a parcurs bibliografii cu nemiluita. Întrevede fineţuri, dedesubturi ideologice, tripotaje retorice. Dă sfaturi, poartă faretră cu adagii, se tutuieşte cu autorul, îl trimite la bibliotecă şi-i recomandă lecturi. Nu înţelege, în fond, de ce nu e invitat să preia el rubrica pe care o comentează pletoric. Se mulţumeşte, într-un final, cu ştampila închipuită de adjunct luminat al paginii respective. Şi recidivează torenţial, la fiecare număr nou al gazetei.

7. Forumistul efemer. Cade accidental în plasa cutărui site şi se pomeneşte tastând aleatoriu. Nu e loial vreunui herb, nu propune reforme, nu terfeleşte boierimea culturală. Vrea doar să umple arbitrar 10 minute libere ori să-şi contemple porecla de şpriţ, tatuată sub editorialul unui star de presă.

Dacă stau să mă gîndesc bine, mai e loc pentru nuanţe, pentru taxonomii diferite, pentru profiluri hibrid. Iar în proximitatea joasă a acestui text, cu siguranţă e suficient spaţiu disponibil pentru naşterea şi perindarea unor specii noi.

(Dilema Veche, august, 2010)

Misterul conştiinţei (un eseu de D.B.Hart)

It is rather astonishing how common these encounters with the uncanny really are. You may not recall any yourself, but it is quite likely that you need only ask around among your acquaintances to discover someone who does. I myself have had at least two others, one utterly trivial, one of the most crucial importance, and both together sufficient to convince me that consciousness is not moored to the present moment or local space in quite the same way that the body is.

The mind can, of course, deceive itself; it can retrospectively fabricate spectral connections or occult sympathies and convince itself they were there all along. But there are still a great many experiences that resist any too effortlessly reductive an explanation.

Vacanţă

Până spre 20 august, acest blog sistează postările de actualitate. Surf-ul internautic e contra-indicat pe vreme de caniculă. Fireşte, pentru cei aflaţi în vecinătatea marilor oceane e recomandat surf-ul acvatic (iar pentru noi ceilalţi   reîntoarcerea la lecturile de vacanţă). Pe curând!

Jean-Claude Polet, Istorie, memorie si eshatologie (24 august, Ramnicu-Sarat)

Marti, 24 august, in cadrul Universitatii de vara de la Ramnicu-Sarat, domnul Jean-Claude Polet (profesor emerit, Universitatea libera din Bruxelles) va sustine prelegerea despre „Istorie, memorie si eshatologie”.

Oferim mai jos rezumatul in limbile engleza si franceza pentru toti cei interesati.

„History, Memory, and Eschatology”. Jean-Claude Polet (emeritus, University of Bruxelles)

1. History

History, as part of the ‘humanities department’, establishes facts, by way of investigating the sources. Among all the events recorded by history, some have become part of our collective (should we say universal) consciousness. They usually involve moral and legal issues (errors, violations, misdemeanors, mass crimes). In order to qualify various historical events in such a manner, one needs to acknowledge a set of values depending upon metaphysical, ethical, religious, or ideological principles.

But the visible facts always hide the invisible acts of one’s intentionality. Here, the historian is called to investigate the responsibility for those individual and collective deeds that have troubled the consciousness of humankind.

The historian cannot merely report facts, with the subsequent task of classifying those facts into various rubrics. The acts of intentionality that have led to horrors, such as Communism or Fascism, are the most troublesome and they still haunt the human consciousness. This leads us to the second point: the status of memory.

2. Memory

One has to balance the rigorous standards of moral qualification (regarding the intentional acts) and with the accuracy of evidence (establishing the facts). The problem in the judgments of history, as in any trial delayed in time, is that standards, legal or moral change from time to time. This raises the question related to the relative or absolute order of our judgment. In order to prevent the spreading of oblivion, we must put in place the hermeneutics of memory.

History, indeed, looks at the past through the lenses of the present tense. But digging into the past cannot avoid the finality of time, or the dynamic future, in the light of which all actors and interpreters of history take their decisions.

How are we to counterbalance the relativity of standards? Or, put it another way, what is the purpose of history? Where to find an absolute principle of order in history, which enables the historian to judge according to stable standards and criteria? Modern civilization has established human rights as an expression of the supreme standard of morality. On their behalf, we speak of crimes against humanity. But could we envisage a horizon where past crimes are also part of a dialectics of absolution, or forgiveness? In order to do so, we need to connect memory and history to eschatology – to the open future of humankind.

3. Eschatology

This eschatological perspective on forgiveness requires the reunion of past, present, and future. Justice, on the one hand, and absolution, on the other hand, can meet only by realizing this continuity between past, present, and future. Without future, there is no hope. Without past, there is the risk of amnesia and the danger of minimizing the facts, actions, and responsibilities of the perpetrators against their victims. The present, in its turn, must be made fertile through the practice of recognition and repentance. It is only repentance that breaks through the iron cage of hatred and revenge (‘eye for eye, tooth for tooth’). Peace is the event whereby reconciliation is enacted freely, without external compulsion or without the denial of the past. Seen from an eschatological perspective, history and memory come to serve the common good.

Histoire, Mémoire et Eschatologie

Quelques propositions pour une herméneutique du dépassement des crimes du communisme (notamment)¹.

1. Histoire

L’historiographie, en tant que « science humaine », établit les faits, par la critique historique. Parmi ces faits, d’époques en époques, un certain nombre ont été dotés par la conscience collective ou (pour les plus fondamentaux) par la conscience universelle, de qualifications normatives, morales et juridiques (fautes, contraventions, délits, crimes). Ces qualifications dépendent, fondamentalement, de principes religieux, métaphysiques, sociaux ou anthropologiques, établis très largement dans l’humanité. Pour juger, en historiographe scientifique, les actes qui ont conduit à ces faits, il faut, évidemment vérifier l’adéquation des faits établis et des qualifications en question et établir la responsabilité des actes.

L’Histoire se fonde sur l’historiographie scientifique pour décrire les actes que les les hommes ont accompli au cours de la durée des sociétés auxquelles ils appartiennent et pour donner ainsi teneur humaine aux situations et aux événements de toute espèce. Le problème premier de l’historien est de rendre compte des faits et de rendre raison des intentions et des responsabilités des actes qui ont provoqué les faits. L’historien se trouve donc mis constamment dans la nécessité de décrire, de qualifier et de juger. Et c’est dans le résultat de son travail que s’établit peu à peu, pour la conscience collective, la légitimité de la Mémoire.

2. Mémoire

C’est dans l’opération délicate du passage de l’historiographie et de l’Histoire à la Mémoire qu’intervient le concept d’équité historique (autrefois appelée « impartialité ») qui cherche à équilibrer la rigueur des normes de qualification morale et juridique avec l’exactitude des preuves établissant les faits. Le problème, dans les jugements d’histoire comme dans tout jugement différé dans le temps, c’est que les normes, légales ou morales, changent d’époque en époque, de société en société, voire de condition sociale en condition sociale, ce qui donne évidemment à penser que ces normes sont relatives. Se pose alors la question de savoir si cet ordre de référence est, en soi, absolu ou relatif, et, s’il est relatif, s’il ne dépend pas finalement d’une simple question d’interprétation ; s’il ne s’agit pas, de moment en moment, de simples variantes herméneutiques à propos des mêmes faits ? Et si, pour tout dire, la seule Loi qui s’imposerait ne serait pas celle des mutations aléatoires de l’Oubli.

Il n’est pas indifférent de remarquer, que ce qui cause cette différence herméneutique (résistant/terroriste, révolutionnaire/libérateur) se situe dans la rétro-prospective propre à l’histoire. L’histoire, en effet, regarde le passé avec les lunettes du présent et cherche, dans la finalité du temps, dont la dynamique s’appelle l’avenir, la juste mesure de son jugement sur tout ce qu’elle sait, et, donc, la bonne façon de décrire les faits et de motiver le mobile de l’action des acteurs de l’Histoire. Se pose alors la question, cruciale et fondamentale : quelle est, — ou y en a-t-til une ? —, la définition la plus universelle et la plus radicale de l’Humanité qui pourrait faire contrepoids à la relativité des normes ? Ou, pour le dire autrement, quelle est la finalité de l’Histoire et l’ultime perfection de l’Homme ? Où donc trouver un ordre de principe absolu dans l’Histoire, qui permette à l’historien de juger selon des normes et des critères ne varietur ? La civilisation moderne a établi les droits de l’Homme comme expression de la norme d’Humanité suprême. C’est en leur nom que se font désormais la qualification et le jugement des actes humains. C’est en leur nom qu’on parle de « crime contre l’Humanité » et qu’on a défini, à l’opposé absolu de la relativité et de la temporalité et, dans cette mesure, de façon « inhumaine », l’« imprescriptibilité des crimes contre l’Humanité », excluant donc le concept, décisif en morale, en droit et en psychologie, de « pardon », et cela de façon absolue, pour les crimes les plus graves. La Mémoire doit-elle donc être sans pardon ?

3. Eschatologie

Dans le dynamisme de la Mémoire et, surtout, dans sa pratique, on constate qu’est impliquée une idée de l’union du passé, du présent et de l’avenir, car les exigences de légitimité et de justice constitutives de la Mémoire se situent dans une organisation de la durée qui cherche la récapitulation définitive et apaisante de toutes choses et, ainsi, qui espère l’abolition du caractère dissolu et dissolvant de la temporalité. C’est en fonction de l’Avenir comme idéal, en fonction de l’Avènement de la Justice comme concentration de tous les événements, en fonction de la Paix comme réconciliation et comme pardon que se programme la Mémoire.

Cette dimension, proprement eschatologique, anticipe l’avenir collectif et assure l’assomption des consciences individuelles et collectives, actuelles et rétrospectives, dans la sphère de l’Esprit, dans l’espoir d’une autre société, d’un autre monde. C’est la seule issue pour la Mémoire, singulièrement pour la Mémoire des crimes dès lors que, sans réduire ni minimiser les faits, les actes, les responsabilités et les jugements, elle invite la conscience individuelle des victimes comme des criminels à partir de l’Avenir pour juger le passé et féconder le présent, induisant pour les uns l’espérance, pour les autres le repentir, pour les uns la reconnaissance et la réparation, pour les autres la condamnation et les peines. Sans cette dimension d’espérance et de repentir assumés, la Mémoire n’a plus qu’à s’enfermer dans la loi d’airain de la revanche, de la vengeance et, à tout le moins de l’antique prescription des équilibres de la violence « œil pou œil, dent pour dent ». La dimension eschatologique de la Mémoire rejoint ainsi l’espérance d’un hors-temps idéal, objectivement introuvable, mais qui siège dans l’intime de l’intériorité et qui, ainsi, peut concerner et, effectivement, concerne chacun. Dans cet intime peut s’éprouver l’harmonie de la cohérence de toutes les cohérences possibles. Dans cette intériorité, accessible à chacun, peut s’espérer et s’anticiper la Paix, non celle des équilibres qu’entretiennent les multiples rapports de force, mais la Paix fondée sur la conciliation et la réconciliation, là où chacun s’éprouve « soi-même comme un autre » et découvre en soi une instance de soi qui est tout l’Homme et qui fait en soi toute la place à la conscience universelle.

Pro-life şi demografie

Tabel statistic şi comparativ cu principalii indicatori legaţi de avort, după 1989 şi respectiv în perioada 1967-1989 (cât a fost în vigoare Decretul 770): număr de avorturi raportat, procentaj de avorturi, rata avortului.

Un Muzeu al Dictaturii Comuniste

Muzeul Naţional al Dictaturii Comuniste din România este în  primul rând un pas esenţial în procesul  de asumare prin cunoaştere a trecutului comunist. Mai mult, implicarea în realizarea acestui proiect reprezintă îndeplinirea mandatului nostru, în condiţiile în care IICCMER are ca scop, prin lege, “sprijinirea constituirii unor mecanisme educaţionale şi de informare destinate să promoveze memoria perioadei comuniste”.

Conducerea IICCMER este convinsă de necesitatea fundamentării unei culturi democratice pe baza a ceea ce Monica Lovinescu a numit etica neuitării. Muzeului Naţional al Dictaturii Comuniste este o instituţie capitală a pedagogiei libertăţii.

Cum ar putea fi restructurat un minister

N-am auzit pana acum ca organismele afiliate ministerului sa aiba standarde de functionare eficienta, de calitate, de performanta, de indeplinirea carora sa fie conditionata eliberarea fondului de salarii.

Andrei Pleşu şi G.M. Tamas: un dialog mai vechi

Cu stînga pe dreapta călcînd

Am participat, de curînd, la un dialog amical despre stînga şi dreapta, organizat, la Sofia, de Ivan Krastev, un prieten preţios şi un politolog de elită. De faţă mai erau, dintre cunoscuţi, Alexander Smolar şi Tamás Gáspár Miklós, alături de alţi numeroşi gazetari şi experţi din Germania, Italia, Spania, Turcia, Statele Unite, Albania şi Portugalia.

N-aş spune că am aflat lucruri noi. Dar am avut – pentru a cîta oară? – ocazia să constat disproporţia numerică, stilistică şi retorică dintre pledanţii stîngii şi ai dreptei. Statistic vorbind, partizanii dreptei acopereau cam cinci la sută din cei prezenţi. Printre ei, se numărau doi parlamentari bulgari, a căror coerenţă, cuviinţă şi fineţe m-au făcut să reflectez amar asupra omologilor lor români. Dar indiferent de calitatea prestaţiei lor, cei doi se confruntau constant cu reacţia neîncrezător-ironică a majorităţii. Era clar că stînga se simte mereu legitimă, în vreme ce dreapta se simte mereu suspectă. Stînga a supravieţuit tonic tuturor crimelor ei. Cît despre crimele dreptei, dreapta continuă să le întruchipeze. Drept care, într-o adunare dominată de stînga, discursul de dreapta are un ton stingherit sau, în orice caz, insular, excentric.

Vedeta stîngii ofensive, deştepte, cultivate a fost, ca întotdeauna cînd e de faţă, amicul Tamás. Vechiul disident anticomunist arborează mereu panaşul unui anarhism cochet, cu sclipiri marxizante, preţiozităţi academice şi virtuozităţi caustice. Vede (sau se face că vede) fascişti peste tot, fandează panicard şi fentează sofistic, într-o engleză perfectă, ostentativ conservatoare. „Problema liderilor de dreapta – zice el, de pildă – e că se consideră lideri în chip natural, de unde insuportabila lor aroganţă.” Nu poţi să nu observi, în replică, un viciu comun al liderilor de stînga, cel puţin la fel de grav şi, parcă, mai periculos: ei se consideră lideri în mod providenţial, de unde sîngerosul lor delir misionar. „Nu uita că eu m-am angajat, în tinereţe, împotriva liderilor comunişti!” – parează, prin eschivă, Gáspár Miklós. Sau, tot el: „Critica ideologiei comuniste e, de regulă, contradictorie: ba se spune că avem de a face cu o ideologie utopică, inaplicabilă, ba că ea a fost aplicată, dar cu rezultate dezastruoase. Păi, ori se poate aplica, ori nu se poate”. Bine, te grăbeşti să spui, dar de vreme ce toate tentativele de aplicare a ideologiei comuniste au sfîrşit în catastrofă, nu e asta o dovadă că ideologia cu pricina e inaplicabilă? Unde e contradicţia? Nu e inaplicabilitatea una dintre notele constitutive ale utopiei? De cîte ori şi în cîte locuri trebuie să eşueze un sistem, pentru ca el să fie declarat inaplicabil? E însă foarte greu să-i ţii piept seducătorului filozof maghiaro-clujean.

E inteligent, e citit, e funny. Fucking funny! Şi, mai ales, spre deosebire de cei doi parlamentari bulgari, e pe val, e pe gustul majorităţii. Şi Ivan Krastev, şi Alexander Smolar par să-mi dea dreptate, dar o fac discret, în pauză, oarecum conspirativ. Le e teamă, poate, că mă simt prost şi încearcă să mă consoleze prieteneşte? Sau am devenit eu însumi mai suspicios decît e cazul? Văd oare disimetrii acolo unde ele nu există? Dar iată, cînd cineva vorbeşte cu parapon despre defectele (grave) ale dnei Thatcher, toată lumea zîmbeşte solidar, aprobativ, cu multiple subînţelesuri. Vorbeşti, dimpotrivă, despre unele calităţi ale dnei Thatcher? Provoci o stare de jenă generală, ca şi atunci cînd ai obiecţiuni la Che Guevara. Dreapta e culpabilă. Reacţionară. Niţel ridicolă. Stînga construieşte pe idolatria egalităţii, dar nu admite egalitatea de principiu cu dreapta. Dreapta e ceva pe care nu e cazul să-l consideri egal. În plus, dreapta e tristă, n-are haz, nu ştie de glumă. Stînga e şugubeaţă. Nu ţine minte răul. Trage peste Gulag o cortină inteligentă, plină de nuanţe, fineţuri analitice şi „legi ale istoriei”. Lumea bună, lumea cu adevărat bună e de stînga. Restul? O mînă de elitişti întîrziaţi, buni de condamnat la o justă amnezie populară.

Dilema veche 243 (2008)

G.M. Tamás

O scrisoare către Andrei Pleşu

Ah, dragă prietene, dacă ar trebui să aleg pe cineva să-mi fie călău, eu te-aş vrea pe tine să fii omul cu masca neagră, sînt convins că nu m-ar durea de tot, că m-aş plimba întru lumea cealaltă printr-o cascadă de harfe eoliene, printr-o ceaţă trandafirie, lîngă pilaştri de porfir.

Dar dacă ar trebui să-mi aleg un hronicar să-mi scrie letopiseţul tuturor ideilor şi năravurilor mele sau un advocatus diaboli să-mi pledeze biata, smerita cauză, atunci voi ezita puţin. Nădăjduiesc că n-o vei lua în nume de rău. E poate un blestem divin împotriva celor ce şi-au jertfit suculenta şi tînăra viaţă, studiului unor lucruri ce s-au petrecut înainte (Geistesgeschichte), probabil o mîrşăvie blasfemică, oricum, să n-aibă memorie. Bineînţeles, nici nu mi-a trecut prin cap să spun la Sofia sau oriunde bîlbîiturile pe care ai avut bunătatea să mi le atribui. (N. red.: în articolul „Cu stînga pe dreapta călcînd”, Dilema veche, nr. 243.)

Ceea ce am menţionat acolo, superficial şi grăbit, a fost următorul paradox: există o contradicţie în judecata asupra sistemului bolşevic (căruia îi sînt şi astăzi opus, ca înainte, dar astăzi aceasta nu ne cere mare vitejie sau perspicacitate extraordinară – sau mă înşel?). Acest paradox consistă din două enunţuri contradictorii care s-au formulat împotriva „socialismului real” (termenul l-am moştenit de la tov. L. I. Brejnev, straşnic cadru de conducere sovietic).

Enunţul nr. 1, pronunţat înainte de 1989: sistemul bolşevic minte, nu este socialismul afişat de ideologii săi, fiindcă societăţile de tip „comunist” sînt societăţi producătoare de mărfuri, bazate pe munca salariată, folosind sistemul financiar (bani), muncitorii sînt separaţi de mijloacele de producţie (adică proprietatea socialistă e un mit), sînt societăţi inegale, ierarhice, represive, deci nu sînt socialiste cum socialismul este definit în teoria marxistă. Societăţile de tip sovietic înşală oamenii care mai cred în ele, nu este adevărat că sînt socialiste.

Enunţul nr. 2, pronunţat după 1989: sistemul bolşevic a spus adevărul, societatea de tip sovietic a fost într-adevăr socialistă. Din această pricină, trebuie să evităm oricare transcensus primejdios al sistemului capitalist, fiindcă ştim ceea ce a fost socialismul: Uniunea Sovietică, Republica Populară Chineză, să nu mai vorbim de Republica Socialistă România, cu Gulag, laogai, Canal, Gherla, Aiud.

Ceea ce am afirmat modest este că cele două afirmaţii fundamentale ale anticomunismului oficial sînt contradictorii. Nu pot să fie corecte ambele în acelaşi timp. Eu, de fapt, cred că enunţul nr. 1 are merite, cît ar fi el de simplist. Enunţul nr. 2 mi se pare fals, cum mi se pare fals denunţul ideologiei antiglobaliste-antiimperialiste, reprezentată totuşi de mari cărturari ca Domenico Losurdo şi Luciano Canfora, că liberalismul ar fi identic cu Belgia într-adevăr liberală, care a asasinat conştient, deliberat, „anume”, cca două milioane de oameni de culoare în Congo la începutul secolului XX, şi că alt model al societăţii liberale nu ar fi posibil, pentru că, chipurile, e dovedit, e demonstrat că acestea sînt consecinţele regimului liberal-capitalist, scilicet: genocidul. Nonsens, nu-i aşa?

Sigur, există oameni de stînga care găsesc scuze pentru universul concentraţionar sovietic. Dar cu ei, eu, de regulă, nu stau de vorbă decît din politeţe. Dar nu numai curtoazia. Cum nu sînt un om aservit principiilor rigide, găsesc în duhul meu obscur tandreţe chiar şi pentru cîte un fermecător duşman de clasă, ca tine, dragă Andrei. Amitiés,

G.M. Tamás

P.S. În ceea ce priveşte conservatorii, nu cred că ei ar simţi că puterea le revine în mod firesc, ci filozofia conservatoare sau – cum spune Roger Scruton – „dogmatica” conservatoare porneşte din ideea naturii umane. Ea legitimează orice putere politică numai în termenii naturii (Hume, Oakeshott, Leo Strauss) şi unei armonii cu această fire. Arta de a fi conservator constă (sau consta odinioară) în gestul nestingherit, spontan, ludic al stăpînirii fără ţel ulterior. E estetic, anti-teleologic: sprezzatura.

În schimb, „stînga eternă” poposeşte pe tărîmul unui „regim de adevăr”, cum îl numeşte Alain Badiou urmîndu-i pe Marx, Lukács şi Althusser, un adevăr anti-ierarhic, decentrat, diseminat, descris splendid de faimosul discurs al lui Galileo Galilei în piesa lui Bertold Brecht: „Dintotdeauna se susţinea că astrele sînt fixate pe o boltă de cristal, ca să nu cadă. Acum însă, am prins curaj şi le lăsăm să plutească libere în spaţiu, fără nici un punct de susţinere. ş…ţ Iar pămîntul se roteşte voios în jurul soarelui şi, împreună cu el, se rotesc precupeţe, negustori, principi şi cardinali, ba chiar şi papa. Peste noapte universul şi-a pierdut centrul, dar în dimineaţa următoare s-a trezit cu nenumărate centre, încît putem socoti că adevăratul centru al lumii se găseşte în fiecare dintre ele sau în nici unul. Astfel universul a devenit deodată cu mult mai încăpător.”

Iar „dreapta eroică” (de la Joseph de Maistre şi Don Juan Donoso Cortés la Carl Schmitt şi Cioran tînăr) îşi găseşte temeiul în delirul conceptual de a tranşa între prieten şi potrivnic, în decizie. Aceste arhetipuri mai există, dar se dărîmă toate. N-am făcut polemică, am descris trecutul.

Dilema veche 247 (2008)

Cîteva comentarii la G.M. Tamas

Mi-a făcut plăcere, dragul meu, să propun Dilemei vechi textul scrisorii în care mă amendezi pentru interpretarea trunchiată a sprinţarei tale intervenţii de la Sofia.

Cum îţi spuneam şi într-un mail de-acum cîteva zile, scrii atît de bine româneşte, încît, pentru un calofil ca mine, aproape că nu mai contează ce spui. Îmi cer, oricum, scuze, dacă am reprodus inexact spusele tale. Pe de altă parte, oricîte malentendu-uri s-ar aduna între noi, e clar că stăm, cu sau fără ele, pe poziţii disjuncte şi că vom rămîne pînă la capăt în această disjuncţie: tu apărînd cu îndîrjire şi graţie un utopic paradis de stînga, eu bombănind bătrîneşte, dinspre dreapta, nonşalanţa (sprezzatura?) cu care teoretizezi ceea ce, pentru mai multe milioane de oameni, a fost infernul pur. De dragul dialogului, ridic, totuşi, mănuşa.

În beneficiul cititorilor, dar şi pentru că nu am instrucţia ta de specialitate, îţi voi simplifica tezele, străduindu-mă să nu le deformez încă o dată. Pui în lumină două enunţuri pe care le califici drept „contradictorii”: 1) „Socialismul real” n-a fost socialism adevărat, ci o deformare ipocrită, mincinoasă, a teoriei marxiste şi 2) „Socialismul real” a fost aplicarea întocmai a teoriei marxiste, adică a fost socialism adevărat. Eşecul lui practic e, simultan, eşecul teoriei sale şi evacuarea lui din registrul regimurilor politice viabile. Cîteva observaţii rapide: Nu cred că enunţul 1 e, cum spui, formulat înainte de 1989, în vreme ce enunţul 2 apare după 1989. În dezbaterea despre comunism, ele coexistă, mi se pare, de mult. Tu ai o înclinaţie (moderată, dar limpede) pentru enunţul 1, pe care, formulîndu-l, ai mare grijă la cuvinte: vorbeşti de „societăţile de tip sovietic” şi de „sistemul bolşevic”, iar cînd zici „de tip <>”, pui repede termenul „comunist” între ghilimele. Problema ta este să reduci maximal conotaţia „comunistă” a eşecului. Răul, atîta cît a fost, a fost un păcat „bolşevic” şi „sovietic”. Bolşevicii şi sovieticii au „întinat” – vorba lui Ion Iliescu – comunismul adevărat, l-au compromis, l-au aplicat vicios.

Conform enunţului 1, pe care îl preferi, comunismul nu e infirmat de „socialismul real”, altfel spus nu poate fi epuizat de tribulaţiile lui istorice. Trebuie să i se mai dea o şansă, încă una, iarăşi şi iarăşi, pînă cînd, poate, într-un tîrziu, şi la capătul cîtorva noi hecatombe, va reuşi să-şi arate chipul benefic, generos, „ştiinţific”. Admiţi că enunţul 1 e „simplist”. În schimb, enunţul 2 ţi se pare direct „fals”. A identifica comunismul cu URSS, China, Europa de Est, Gulagul, Canalul, Gherla, Aiudul etc. e la fel de abuziv, pe cît este de abuziv să identifici liberalismul cu crimele belgiene din Congo şi, în general, cu genocidul. Care va să zică, eşti echidistant. Nu poţi fi de acord cu Losurdo sau Canfora („totuşi mari cărturari”), nici cu cei care „găsesc scuze pentru universul concentraţionar sovietic” („sovietic” fireşte, căci în celelalte ţări comuniste puşcăriile nu sînt relevante…).

Sincer vorbind, eşti prea echidistant pentru gustul meu. A judeca comunismul prin prisma Gulagului mi se pare, orişicît, ceva mai legitim decît a judeca liberalismul prin prisma genocidului. Stalin e, cred, un exponent al marxism-leninismului în mai mare măsură decît a fost Hitler un exponent al lui John Stuart Mill. În ce mă priveşte – aşa cum, probabil, anticipezi – sînt mai aproape de enunţul 2. Pînă una alta, „socialismul real” a arătat aşa cum a arătat şi, de vreme ce, indiferent de contexte locale, de „adaptări” naţionale, de experimente şi scremete de tot soiul, a produs efecte atît de asemănătoare, am dreptul să-i pun la îndoială temeiurile. Nu pot face abstracţie de faptul istoric, în numele unui nimb imperceptibil. N-ar fi nici măcar în spiritul lui Karl Marx.

Cît despre însemnările tale din Post-scriptum, mărturisesc că le-am urmărit cu oarecare dificultate. Nu înţeleg ce vrei să spui definind liderul „conservator” drept un „ludic al stăpînirii fără ţel ulterior”, sau calificînd „stînga eternă”, pe urmele lui Badiou, drept „regim de adevăr”, „un adevăr anti-ierarhic, decentrat, diseminat” etc. Conservatorul ludic? Foarte bine! Ai ceva împotriva lui Churchill? Preferi seria de activişti comunişti care se iau în serios pînă la crimă? Comunismul ca „regim de adevăr”? Nu ţi se pare o ironie? Ce te-a determinat să faci disidenţă împotriva unui „adevăr” atît de „zdrobitor” şi, în plus, „splendid” ca un discurs de Galileo Galilei? Ştiu, o să spui că altul e „comunismul” tău, că vorba eternului Pristanda, „altceva ai tu în sufletul tău”. Losurdo? Badiou? Dă-mi voie să te scandalizez niţel: doi băieţi deştepţi de o prostie compactă. Genul de intelectuali care „trag lumea pe sfoară cu pişicherlicuri”. Nu polemizez. (Viaţa e prea scurtă.) Îi descriu. Rămîn totuşi fidelul tău, plin de o paradoxală simpatie, „duşman de clasă”. Măcar să fi arătat toate conflictele veacului ca fragedele conflicte dintre noi doi.

Cu drag,

Andrei Pleşu

Dilema veche 247 (2008)

Marxismul liric şi revolta mesianică (un răspuns pentru Alexandru Polgár)

Vremurile de criză produc, inevitabil, un crescendo al emfazei publicistice. Prăbuşirea unor sisteme financiare provoacă turbulenţe legitime, depresii previzibile şi stări de genuină iritare. Doar cinicii vor trece nepăsători pe stradă, fără să constate sărăcia, degradarea umană, penuria generalizată, grevele fără efect, numărul crescând de cerşetori, disproporţia între promisiunea politicienilor şi actul de guvernare. E firesc să reacţionezi. E important să nu pierzi virtutea empatiei. Ca şi în cazul problemelor ecologice (e.g., încălzirea globală, limitarea resurselor naturale), nimeni nu dispută dispoziţia afectivă a interlocutorilor, ci capacitatea lor de înţelegere a unor fenomene complexe. Reflecţia sistematică despre capitalism sau comunism, bunăoară, nu poate fi confundată cu retorica sentimentală.

Atunci când Vladimir Tismăneanu sau G.M. Támas polemizează, diferenţa dintre preopinenţi nu se articulează în termenii unei enciclice pastorale. Universitarii nu se adresează în primul rând străzii (deşi o pot face ca simpli cetăţeni), ci formatorilor de opinie îmbătaţi cu iluzii istorice sau transcendentale. Nu discursul predicatorial e miza, ci puterea de-a surprinde relaţii cauzale atipice, legături inaparente şi conexiuni logice care scapă, totuşi, ochiului comun. Nu e în chestie grija colegială, tovărăşească ori părintească pentru aproapele (fratele, prietenul, co-naţionalul, co-religionarul ori străinul), ci capacitatea de-a genera, printr-un proces cognitiv universal acceptabil, răspunsuri la câteva interogaţii stringente.

Una dintre aceste întrebări, reluată de Alexandru Polgár într-un articol din revista „Cultura”, sună astfel: „la ce bun marxismul în vremuri de răstrişte”? Pentru tânărul discipol al lui Claude Karnoouh şi G.M. Támas, Das Kapital e încă actual. Într-un eseu-manifest scris cu patos sacerdotal şi talent nemăsluit, autorul probează modul concret în care un intelectual format după 1989 (şi chiar după răsfoirea sau lectura „Cărţii Negre a Comunismului”) se mai poate totuşi îndrăgosti de ideea comunistă (pentru a relua formula lui Alain Badiou).

În primul rând, dl. Polgár are în avantajul domniei sale vârsta şi onestitatea. Dezgustat de variantele româneşti ale socialismului, filozoful clujean caută valoarea perenă a marxismului, descris drept „singura doctrină” care „să nu tacă despre mizeria de zi cu zi şi să n-o pună, cu totul pervers, pe seama unor nenorociţi pe care să-i vrea atinşi de te miri ce defecte naturale (lene, prostie, bădărănie, murdărie) ţinînd de apartenenţa socială, de grupul socio-cultural sau chiar de neam, etnie ori rasă.” Cu alte cuvinte, marxismul este atractiv prin universalitatea diagnosticului pus unei orânduiri economice ingrate şi dezumanizante.

Pe seama capitalismului, Alexandru Polgár pune toată nefericirea noilor clase de „sclavi” — salahorii multinaţionalelor, slujbaşii siluiţi de calicia patronilor, victimele demagogiei partidelor parlamentare, lumpen-proletariatul subnutrit, muncitorimea ameninţată de şomaj. La celălalt pol se află partizanii „anticomunismului de aparat”, gata să cânte în litanii teza culpabilităţii generice a triadei Marx, Lenin & Stalin, fără să ţină cont de forţa de atracţie a ideologiei colectiviste. Anticomunismul, s-ar spune, e deja anacronic şi nu poate vorbi mulţimilor aflate sub povara prezentului. The time is out of joint, ca atare spectrele marxismului se pot întoarce. În timp ce „elitele” mai au răgazul unui excurs arhivistic, scotocind prin măruntaiele marelui cadavru ideologic numit comunismul, popoarele trădate de jocul „marelui capital” îşi cer dreptatea aici şi acum. Plecând de la acest imperativ, textele neo-marxiştilor îşi permit să asume o enormă cantitate de uitare.

Vorbind despre actualitatea marxismului, Alexandru Polgár aruncă prezentul în raza făgăduinţelor unui viitor mesianic. În loc să tălmăcească răbdător legătura dintre faptele complexe (dar vizibile) ale istoriei recente şi intenţionalitatea (rudimentară, dar invizibilă) a unei vechi conştiinţe ideologice (revoluţionare) sau în loc să măsoare cuvintele cu care descrie nefericirea „muncitorului-salariat”, dl Polgár promite şi întrezăreşte un alt ev: „posibilitatea unei lumi în care deliberarea colectivă reală şi demnă de acest nume să-şi dea legea şi măsura nevoilor şi [a] posibilităţilor sale — atât cât poate face o asemenea deliberare colectivă ce are de scrutat nu doar statistici şi profituri, ci în primul rând misterul omenescului ca atare.”

Nerăbdarea cvasi-apocaliptică îl face pe neo-marxistul liric al zilelor noastre să nu se mai împiedice în evidenţa crasă a empiricului (care, evident, nu poate surprinde întreg câmp de semnificaţii al realului). Crimele săvârşite, ca şi uriaşele dezastre ecologice sau umane produse în numele ideologiei roşii sunt diagnosticate drept o simplă ectopie; hecatombele sunt deplânse ca atare, dar niciodată explicate. Iată cum gândirea critică ajunge subminată de tentaţia descântecului. Factologia şi atenţia pentru detaliile ascunse acum în biblioteci sunt îngropate sub valul indignării şi al revoltei împotriva „Insuportabilului”.

O linie de argumentare mai puţin melodramatică, dar atentă la cifre, l-ar fi convins poate pe autorul nostru că ieşirea din „comunismul real” şi întâlnirea cu piaţa liberă  n-a produs doar calamităţi. „Revoluţia neo-liberală” (Anthony J. Evans & Dragoş Paul Aligică) a născut nu doar la trauma exilului (migraţia în masă), ci şi un plus de mobilitate socială şi prosperitate materială pentru majoritatea românilor. Între 2005 şi 2010, creşterea veniturilor pe cap de locuitor n-a încetat. Românii au călătorit în ultimii zece ani mai mult decât oricând în istorie. Patologiile capitalismului autohton şi bolile societăţii noastre nu ţin de existenţa unei competiţii globale (şi deci a unei „ameninţări” indirecte la adresa forţei de muncă neaoşe), ci de piedicile în calea dezvoltării naturale puse de un stat corupt, clientelar, asistenţialist şi supra-dimensionat în birocraţie. Au toate acestea vreo legătură cu moştenirea „comunismului real” (cu tot ceea ce înseamnă absenţa proprietăţii, anularea ierarhiilor, îngroparea competenţelor, etc)? Nu este oarecum aberant să descriem — aşa cum face G.M. Támas — regimul Ceauşescu drept „regim fascist” (inspirat, chipurile, mai mult din ideile lui Mihail Manoilescu decât din Marx), doar pentru a disculpa noţiunea de comunism? A existat în perioada 1964-1989 vreo protecţie legală asupra proprietăţii private sau stimuli minimali pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial? A luat cineva în considerare motivaţia umană şi comportamentul organizaţional îndreptat de regimul comunist spre risipă, iar nu către eficienţă?

Aşa se face că astăzi redistribuim sărăcie. Că lenea şi furtul nu sunt tocmai o ficţiune ne-o spune numărul de aproape un milion de cetăţeni români declaraţi „handicapaţi fizic” de către oameni în halate albe, care au rostit cândva jurământul lui Hippocrate. Nu piaţa este sursa nefericirii românilor, ci lupta cu spiritul prost al unor legile bune şi cu litera dreaptă a unor legi strâmbe. Nu creditele pe investiţii au ruinat conturile noastre bancare, ci bulimia consumului fără limite sau fără orizont etic. Mediocritatea sau performanţa criminală a managerilor firmelor de stat, absenţa infrastructurii, excesul de reglementări şi intervenţiile centraliste – toate acestea (iar nu multinaţionalele care, la limită, pot vinde şi praz moldovenesc şi ceapă dunăreană) au ruinat piaţa de desfacere pentru fermieri. În sfârşit, mizeria oraşelor nu vine din reflexul gospodăririi de sine al oricărui om liber şi puternic (aşa cum l-a imaginat tradiţia), ci din atavicele reflexe etatiste ale unei colectivităţi care se vrea mereu întreţinută, tolerată, administrată, răsplătită şi răsfăţată. Aceste metehne locale — înaintea ideilor lui Adam Smith, Milton Friedman sau Julian Simon — au dat aripi „îngerului Silei”.

Se pune aşadar întrebarea: care mai este relaţia neo-marxismului anti-globalist cu ideea de ştiinţă (istorie, sociologie sau economie)? Putem identifica în discursul militanţilor de stânga altceva decât o demonstraţie de virtuozitate oraculară şi sofistică elegantă? Vor putea excesele de verbozitate literară sau arcanele frazeologiei à la Derrida să compenseze nevoia unei demonstraţii plauzibile (dacă nu apodictice) a nevoii de revoluţie? Faţă de socialiştii utopici ai lui Charles Fourier şi Saint-Simon, Karl Marx pretindea măcar o întemeiere ştiinţifică a discursului social-politic. Lăsând deoparte consideraţiile antropologice şi anti-metafizice ale lui Marx, Das Kapital livrează explicaţii concrete privind mecanismul de producţie al mărfurilor, acumularea primitivă de capital, relaţia între munca fizică şi plus valoare, etc. Care este economistul noii stângi româneşti sau est-europene gata să restaureze parametrii de analiză din Capitalul? Ceea ce, în mod evident, G.M. Támas, Claude Karnoouh & Alexandru Polgár refuză să facă este o evaluare a instrumentelor marxiste de analiză a lumii sociale, la început de secol XXI. Oferă marxismul vreo metodă euristică pentru interpretarea datelor economice ale epocii noastre post-industriale? Poate compara cineva condiţia muncitorului dintr-o fabrică de oţel din Manchester (la început de secol XIX) cu reprezentantul clasei de mijloc într-o ţară est-europeană post-comunistă şi post-industrială (profesorul de liceu cu normă didactică de 18h sau 24h pe săptămână; profesorul universitar cu normă didactică de 6h şi salariu de douăzeci de ori mai mare decât media pe economie)? Se află în joc acelaşi tip de exploatare?

Neo-marxismul va trebui nu doar să accepte caracterul non-accidental al crimelor produse de lagărul comunist; el este chemat să examineze toate enunţurile falacioase ale părintelui fondator, cărora istoria le-a demonstrat nulitatea (e.g., teza din Critica programului de la Gotha, conform căreia ţările industriale nu vor aboli niciodată exploatarea în sens lucrativ copiilor; iluziile cu privire la forţa de emancipare a „dictaturii proletariatului”; analiza raportului cerere-ofertă, care stabileşte preţul unui produs ori serviciu înaintea cantităţii obiective de „muncă vie” angajată de proletar, etc.). Să mai spunem — cu riscul de-a plictisi — că nimeni în spaţiul sovietic, cu excepţia poate a nomenclaturii, n-a vânat dimineaţa, mergând apoi la pescuit după amiaza, pentru a face critică literară spre seară. Dimpotrivă, nicăieri altundeva decât în lumea occidentală a liberalismului clasic n-a existat atâta explozie de imaginaţie antreprenorială, inovaţie tehnologică, leisure şi creativitate culturală. Marile muzee de artă, faimoasele laboratoare de cercetare, bibliotecile de vis, libertatea de expresie a mass-media, prosperitatea generală — toate acestea ţin mai degrabă de moştenirea lui Tocqueville, mai curând decât de ereditatea lui Marx sau Engels. Acest legat al civilizaţiei moştenire e preţuit şi validat mai departe de zeci de milioane de republicani în Statele Unite, de zeci de milioane de simpatizanţi ai creştin-democraţiei în Italia sau Germania, de suporterii politicilor de austeritate promovate de conservatorii britanici sau polonezi, ş.a.m.d.

E improbabil însă ca argumentele economice sau demografice (formulate a posteriori) să poată stopa o reabilitare dogmatică a crezului marxist (decisă a priori). Posesori de televizoare cu plasmă şi cablu de satelit în regim 24×7 vor putea declara, cu o ipocrizie caracteristică, faptul că regretă stabilitatea epocii Ceauşescu (prezentul fiind regizat, nu-i aşa, în chip dictatorial dinspre culoarele umbroase ale Palatului Cotroceni). Cu toate acestea, niciun cetăţean român n-a făcut coadă pentru permise de lucru la ambasada Coreei de Nord, a statului Belarus ori Venezuela. Sute de mii de tineri ar trece oceanul, dar nu visând la o mansardă în Caracas sau Havana, ci la o slujba decentă în Ottawa, New York sau Washington DC. Evident: definiţiile cantitative ale fericirii sunt îndoielnice şi libertatea spiritului nu depinde de numărul vacanţelor petrecute la malul Mediteranei sau pe plajele însorite ale Pacificului.

De aceea, trebuie repetat acest truism: capitalismul nu se substituie extazului mistic, nici nu îndepărtează starea de greaţă, nemulţumirea de sine, sentimentul derelicţiunii sau experienţa dezgustului faţă de timpul lumii acesteia. Capitalismul (cu tot ceea ce înseamnă respectul pentru proprietate, schimbul liber de mărfuri, abundenţa ofertei) nu interzice „locuirea în chip poetic” tocmai pentru că nu se afirmă ca un adevăr metafizic sau ca principiu prim al tuturor lucrurilor. Au existat drame sufleteşti, aventuri soteriologice ori logomahii şi înaintea exploziei comerţului mondial, în secolele XVI-XVII. Capitalismul, ca atare, e doar un instrument de reglare a interacţiunii umane în planul economic cu scopul de-a preveni sărăcia materială şi ideatică, rezultată mereu dintr-o ordine centralistă, dirijistă sau protecţionistă. Capitalismul nu ţine să prostitueze fiinţa umană, nici să degradeze personalitatea Celuilalt; el nu izgnoşte posibilitatea unor experienţe non-comerciale, cum ar fi ludicul pur, contemplaţia sau prietenia. Capitalismul, cu alte cuvinte, trebuie privit în ordinea firii.

Dacă  obiecţiunile de ordin economic nu vor persuada suficient preopinentul, să formulăm aici un ultim argument politic împotrivaderapajului voluntarist-autoritar pe care dl Polgár pare să-l cauţioneze: „Nu văd cum s-ar putea schimba lucrurile prin mecanismele politice clasice”, spune domnia sa, văzând în cuvinte precum „democraţie”, „alegeri libere” şi „carieră” doar o anexă a unui imperiu hegemonic. Să înţelegem că „mecanismele clasice” înseamnă aici diviziunea puterilor în stat, parlamentarism şi ordine constituţională? Atunci neo-marxismul de astăzi proclamă despărţirea de Montesquieu, în aceeaşi măsură în care denunţă ambiţiile „neo-conservatoare” ale „boierilor minţii”. Diferenţa capitală între „politica clasică” de extracţie democratică şi politica revoluţionară apărată de Alexandru Polgár, parmi les autres, pleacă de la exigenţa non-erotizării raportului dintre individ, instituţii şi mulţime.

Liberal-conservatorii sunt fundamental sceptici cu privire la natura umană şi caută să limiteze narcisismul individual sau colectiv. Ca atare, raţionalitatea iar nu avântul sentimental trebuie să domine angajamentul politic sau civic al oamenilor. Dimpotrivă, marxiştii sunt îndrăgostiţi de abstracţia numită umanitate şi vor, cu orice preţ, să-i ofere o paradoxală transcendenţă şi o soartă fără egal. Cum altfel să înţelegi dorinţa de păstrare a „esenţei comunismului, în calitatea sa de adevăr al lumii capitaliste în istoria si destinul ei, drept reperul nostru etico-politic cel mai de preţ” (A. Polgár)? Nu e aici o sfidare a tuturor lecţiilor moral-politice din istoria modernităţii, plecând de la dulcea uitare a secolului XX şi de la nevoia stringentă a transfigurării cotidianului printr-un impuls mesianic, pe cât de vag, pe atât de totalizant, înşelător şi ambiţios?

Mihail NEAMŢU

(iulie 2010)

Competente europene pentru mediul rural. Comunicat de presa CADI

Incepand cu data de 1 iulie 2010, Centrul de Analiza si Dezvoltare Institutionala Eleutheria va derula proiectul Competente europene pentru mediul rural, în parteneriat cu Institutul Roman de Training. Proiectul este cofinantat din Fondul Social European prin Programul Operational Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013, “Investeste în oameni”, Axa prioritara 5 „Promovarea masurilor active de ocupare” Domeniu major de interventie 5.2 „Promovarea sustenabilitatii pe termen lung a zonelor rurale în ceea ce priveste dezvoltarea resursei umane si ocuparea fortei de munca”.

Proiectul se desfasoara pe o durata de 3 ani si consta în dezvoltarea resurselor umane si a culturii antreprenoriale în mediul rural, în judete din centrul si sud-est-ul Romaniei, în vederea facilitarii accesului pe piata muncii a persoanelor disponibilizate sau angajate în agricultura de subzistenta. Proiectul asigura accesul la consiliere si orientare profesionala pentru cel putin 1600 de beneficiari. 700 dintre participantii la proiect vor urma cursuri de formare profesionala, iar alti 200 vor dobandi competente antreprenoriale si manageriale. Vor fi sustinute prin consultanta în afaceri initiativele antreprenoriale ale cel putin 60 de beneficiari si va fi sprijinita formarea a 100 de mestesugari si specialisti în activitati traditionale.

Toate costurile participantilor, inclusiv cele de transport, masa si cazare, vor fi acoperite de catre proiect.

In urma unei cercetari în regiunile vizate vor fi identificate structura pietei muncii, sansele de ocupare, structura de competente ale adultilor neocupati si a oportunitatilor educationale, posibilitatile de dezvoltare antreprenoriala si specificul local, sub aspectul valorilor economice si al traditiilor specifice. Pe baza rezultatelor cercetarii, serviciile dezvoltate în proiect vor fi armonizate cu nevoile si specificul locului si vor fi selectate comunele cu nevoi sporite pentru a deveni beneficiare prioritare ale programelor.

Informatii privind proiectul vor fi prezentate pe site-ul Fundatiei,  www.cadi.ro.

Pentru informatii suplimentare, va rugam sa contactati echipa de proiect:

Fundatia CADI Eleutheria

Splaiul Independentei 17, bl. 101, sc. 2, ap. 30, Bucuresti

Tel: 021 316 02 512; Fax: 021 316 02 51

E-mail: office@cadi.ro

Website www.cadi.ro

Ofiter de proiect: Monica Somandroiu

Morals & the servile mind (Kenneth Minogue)

I am in two minds about democracy, and so is everybody else. We all agree that it is the sovereign remedy for corruption, tyranny, war, and poverty in the Third World. We would certainly tolerate no different system in our own states. Yet most people are disenchanted with the way it works. One reason is that our rulers now manage so much of our lives that they cannot help but do it badly. They have overreached. Blunder follows blunder, and we come to regard them with the same derision as those who interview them on radio and television. We love it that our rulers are—up to a point—our agents. They must account to us for what they do. And we certainly don’t live in fear, because democracy involves the rule of law. Internationally, democracies are by and large a peaceful lot. They don’t like war, and try to behave like “global citizens.” There is much to cherish.

Yet it is hard to understand what is actually happening in our public life under the surface of public discussion. An endless flow of statistics, policies, gossip, and public relations gives us a bad case of informational overload. How does one tell what is important from what is trivial? The sheer abundance of politics—federal, state, and local—obscures as much as it illuminates. The first clarifying step must be to recognize that “democracy” in the abstract misleads us. Living in a democracy—and it is lived experience that must be our theme—becomes a different thing in each generation. Something that benefits us in one generation may no longer be a benefit in the next. Experiencing twenty-first-century democracy is radically different from what our ancestors cherished in 1901. Rising levels of prosperity, for example, change many responses. For, as Plato noted, constitutions are made out of human beings: as the generations change, so will the system.

Cristian Orgonas: Mai rău decât pe vremea lui Ceauşescu?

Un studiu publicat in aceasta saptama de IRES scoate in evidenta cateva realitati de-a dreptul socante:

1. Aproape jumatate dintre romani (45%) regreta caderea comunismului si implicit, il regreta pe Ceausescu. Desi in mod evident este vorba in primul rand despre cei carora „impuscatul” le-a oferit un loc de munca si un apartament in rate, nu poti sa nu te intrebi cum au putut acesti oameni sa uite atat de repede toate mizeriile pe care trebuia sa le induri pe vremea aceea – de la cele 1-2 oua pe saptamana primite pe cartela, pana la statul la coada ore intregi pentru a prinde cativa „adidasi” de porc. Memoria colectiva este extrem de scurta.

2. Mai mult de jumatate dintre repondenti (54%) au declarat ca traiesc acum mai prost decat pe vremea comunismului. Procentul este urias si ma intreb cati dintre acestia traiesc acum mai prost pentru ca, in loc sa invete mai mult si sa puna osul la treaba, au continuat sa stea cu mana intinsa spre guvern asteptand sa „pice” ceva ajutoare. Pe vremea comunismului, „noi ne faceam ca muncim, ei se faceau ca ne platesc”. Acum, in capitalism, patronul nu te plateste daca tu doar te faci ca muncesti.

Ascuţirea simţurilor în vară (Dan C. Mihăilescu)

Deplin conştient că mă expun unui ridicol nebun (dar şi avid să-mi asum infantil riscurile cu pricina), m-am apucat în ultima vreme, în mai multe rînduri, să vorbesc unor tineri despre poemul lui Nicodim Aghioritul – „Păzirea simţurilor“. Cel care-l fascina pe Eminescu pe cînd visa la isichasm. Un text vorbind despre tainica răspundere a fiinţei faţă de continua educare, cizelare, vindecare, fermecare a văzului, auzului, mirosului, gustului şi pipăitului. Cele cinci puteri senzoriale ale energiei spirituale despre care ne povestea, cu harul său inegalabil, Ioan Alexandru în facultate: cum să nu laşi să treacă nici o zi fără să stai măcar un sfert de oră în faţa unui tablou frumos ori a unui apus de soare, fără să-ţi predai auzul unei Cantate de Bach, ori să ştii să asculţi trilurile mierlei din faţa casei, fără să-ţi plimbi degetele pe muşchiul de pe coaja unui copac, sau pe spinarea vreunei pietre încălzite de soare, să-ţi pui în balcon cîteva smocuri de busuioc, mentă, mărar, rozmarin, un rînd de regina nopţii, cîteva muşcate care să-ţi spele privirile cu aromele şi culorile lor… Niciodată nu am luat în glumă astfel de îndemnuri (chiar dacă ele sună de obicei stupid, aproape grotesc în urechile sarcasmului juvenil, copleşit de insurgenţa radicalismului gerontofob, impetuos asumat), convins fiind că văzutele atîrnă de cele nevăzute, că inefabilul, diafanul, suavitatea şi imponderabilul determină volumele, substanţa şi greutatea, că, vorba Chinezului, „forma vasului depinde de golul din el“ şi că, deci, ascuţimea simţurilor rotunjeşte armonia gîndirii şi cuminţenia făpturii.