Reflecţii despre ritmurile şi funcţia tradiţiei athonite (Andrei Scrima, fragment, 1964)

14 decembrie 2009

1) Funcţia primă şi constantă a Muntelui Athos ni s-a părut a fi cea a unei sinteze şi a unei iradieri. Situată în mod normal, mai întâi în ordinea vieţii spirituale strict definite, ea va îmbrăţişa apoi, în virtutea supleţei monahismului răsăritean, unitar în formele sale variabile, viaţa Bisericii în toată amploarea sa. După înmulţirea autocefaliilor în sânul creştinătăţii răsăritene mai ales, călugării de la Athos au exercitat în Biserică o funcţie de unitate şi universalitate.

2) Pe lângă aportul său la puncte determinate ale doctrinei teologice, în mare parte datorită tradiţiei athonite, Biserica Răsăritului a menţinut viu sensul unei teologii a realităţilor prevalând asupra speculaţiei vizând condiţionarea teologiei. O dată în plus, s-ar putea lua drept reper ideal delimitarea secolului XIII: dacă, începând din această epocă, teologia occidentală se dedă unei reflecţii asupra instrumentelor de cercetare şi de expresie formală condiţionând asimilarea sa, preocupare care tinde să devină uneori obiectul său principal, tradiţia athonită se pregăteşte să aprofundeze şi să prelungească moştenirea primului mileniu. Pentru ea, teologia va fi întotdeauna înţelegerea duhovnicească a tainei lui Dumnezeu, şi mişcările de înnoire teologică, atinse de Filocalie, ale secolelor XIX şi XX în Rusia şi în România, nu se vor îndepărta de acest spirit, chiar şi atunci când se vor deschide spre problemele vremii lor.

3) Am atins, dacă se poate spune astfel, limitele spiritualităţii athonite. Limite exterioare (istorice, culturale, terminologice) tocmai cele de care depinde actualmente posibilitatea de a o înţelege, gusta, asimila, recunoscându-i un loc în interiorul tradiţiei universale a Bisericii. În acest sens, ea ne lasă să invităm la o colaborare lărgită, la o osmoză spirituală şi teologică. N-ar putea fi decât munca în comun, bucuria comună, efortul comun împărtăşit al Răsăritului şi Occidentului pentru a ajunge aici în zilele noastre.

În tăcerea sa, totuşi, spiritualitatea athonită, oriunde ar creşte astăzi, ar putea să ne deconcerteze o dată în plus pe noi care formulăm aici această mărturisire. Fidelitatea sa primă şi ultimă nu o constrânge oare la o obligaţie atât de înaltă, aceea de a rămâne o mărturie ascunsă, „ad perpetuam Dei memoriam“[1], donec veniat?

(trad.rom.: Maria Cornelia-Ica).


[1] Cassian, Coll. X, cap. X.


Mihail Neamţu, Elegii conservatoare, Editura Eikon, 2009: în curând în librăriile din ţară!

7 aprilie 2009

elegiiconservatoarecoperta1

Cuprins, Prefaţă & Index.

elegiiconservatoare-coperta-iv


COVENANT AND THE HUMAN FUTURE (Douglas H. Knight)

12 decembrie 2008

1. Covenant – Israel and the Church

To talk about the human future requires that we talk about covenant.

The covenant of God with man comes in the form of one specific covenant, Abraham and his seed forever. Israel is the covenanted community, while the Church participates in this covenant in Christ. These two communities we may acknowledge the covenant of God with man. Each is, I dare to say, for the sake of those outside Israel and outside the Church, so each has to confess that they are elect as witnesses of the covenant of God with man. This distinctive task given to them – foisted on them even – for the sake of the world. The covenant of God with man is knowable only in this way as this covenant with this specific people, and thus not immediately with all but with these specific people.  

Each of these communities therefore is required to understand itself as loved, for its own sake, and also as chosen for the purpose of witness to what it does not yet possess. The Church tells usthat man is a covenantal being, that God is with man, and enabled by God, man may be with his fellow man. In this fellowship he is a relational being and so is a distinct individual. Neither individuality nor relationality precedes the other. Man is not fundamentally an isolated being, and not an atom. Each of us is simultaneously one and because we are in various covenants with others, more than one. Each human is fundamental, but some human covenants are subordinate to others. All love and community involve mutual service and subordination that necessarily involves a certain asymmetry. Those outside a particular covenant are not given to one another in the same way as those within that covenant.

Read the rest of this entry »


DESPRE MUZICĂ, TEOLOGIE ŞI MISIUNEA ORTODOXĂ ÎN DIASPORA. UN INTERVIU CU EPISCOPUL ILARION ALFEYEV

17 noiembrie 2008

it was only relatively recently, in June 2006, that I began to compose music again, after an almost twenty-year break. I began with the Divine Liturgy, which I composed in ten days, while traveling from Moscow to Budapest and then from Vienna to Annecy via Geneva. Some pieces were composed in airports or on the plane. For example, the Beatitudes were composed in the Sheremetyevo airport, “Holy God” on the plane from Moscow to Budapest, some litanies in the Geneva airport, some other pieces in Annecy during the sessions of the WCC Faith and Order Commission. Then in August of the same year, when I was more or less on holiday in Moscow, I composed the “All-Night Vigil.” And then, on 19 August, while I was driving from Vienna, where I celebrated the Holy Transfiguration, to Budapest, where I was to celebrate the memory of St. Stephen of Hungary on the following day, an idea occurred to me to compose the “St. Matthew Passion” using the Bach model but filling it with Orthodox content. On my way back from Budapest I began to compose in my head the early melodies. It took me three weeks to compose about 80 percent of the music. I then left it aside for a couple of months, after which I returned to it, added a few pieces, and made a thorough revision.


ESTETICA FRUMOSULUI: CONTRIBUŢIA TEOLOGIEI (DAVID BENTLEY HART)

15 octombrie 2008

Un fragment din cartea intitulată Frumuseţea Infinitului semnată de teologul american (creştin-ortodox) David Bentley Hart. În versiunea tipărită de revista Verso (prin amabilitatea lui Vlad Mureşan) s-au strecurat câteva regretabile erori tipografice. Textul este inedit însă pentru publicul român.


NICOLAUS CUSANUS, DE DOCTA IGNORANTIA (în traducere românească)

5 octombrie 2008

 

Editie bilingva, ingrijita, traducere, tabel cronologic, note si postfata de Andrei Bereschi
 

De docta ignorantia, compusa in 1440 si centrata pe argumente strict teologice si matematice, se disociaza net de lucrarile clasice ale gindirii medievale. Modernitatea ei consta in a face mesajul religios mai accesibil omului si in celebrarea demnitatii umane, argumente care fac din autorul lor un precursor al Umanismului. Cartea intii a lucrarii are ca tema pe Dumnezeu ca maxim absolut, urmatoarele doua tratind despre univers si despre Christos ca sinteza a celor doua. Pentru Cusanus, Dumnezeu e mai presus de orice; de aceea, orice incercare de a-l gindi pe Dumnezeu sfirseste prin a face apel la formula socratica „a sti ca nu sti”, dovada de suprema intelepciune omeneasca, singura care, in incercarea de a-l intelege pe Dumnezeu, poate transforma ignoranta intr-una docta.


ÎNTRE EVANGHELIE ŞI NAŢIUNE: PR. DUMITRU STĂNILOAE

11 august 2008

Between the Gospel and the Nation. Dumitru Staniloae’s Ethno-Theology, studiu publicat în revista Archaeus X (2006) no.3 (M. Neamtu)


DEFICITUL COMUNICĂRII ŞI INFLAŢIA RETORICĂ ÎN ORTODOXIA ROMÂNEASCĂ

7 august 2008

Articol publicat în revista Idei în Dialog, august 2008. Versiune integrală (M. Neamtu)


BUFNIŢA DIN DĂRÂMĂTURI. INSOMNII TEOLOGICE ÎN ROMÂNIA POST-COMUNISTĂ

1 martie 2008

EDIŢIE REVĂZUTĂ ŞI ADĂUGITĂ, ED. POLIROM, 2008.

Notă lămuritoare

 

_copertasmallbufnita.jpgRecepţia contradictorie de care s-a bucurat prima ediţie a „Bufniţei din dărâmături” l-a îndemnat pe autor să accepte provocarea unei noi ediţii. S-ar cuveni, înainte de toate, să spun care este originea acestui titlu. „Bufniţa” evocată de Psalmului 101 (în ediţia Septuaginta) nu reprezintă un simbol al Minervei, aşa cum au crezut unii. Cucuveaua filozofică începe să zboare doar la lăsatul serii – o metaforă aşadar nepotrivită pentru vârsta tinereţii. Nu despre geniul retrospectiv al gândului filozofic, ci despre natura profetică a cunoaşterii teologice am vrut să vorbesc aici. „Bufniţa din dărâmături” evocă mai degrabă imperativul vigilenţei sau, în limbaj teologic, conştiinţa neptică. Patroana acestor rânduri locuieşte în copacul vieţii, migrând frecvent doar cu bilet de întoarcere către pomul cunoaşterii. „Dărâmăturile” sunt evident spaţiul lăuntric şi exterior lăsat în urmă de trauma experienţei totalitare, care atârnă foarte greu pe lângă toate celelalte crize de identitate ale Bisericii în modernitate. Din acest motiv am suplimentat subtitlul cărţii cu expresia: „insomnii teologice în România post-comunistă.” Ca mulţi alţi contemporani trecuţi prin experienţa unui utopii barbare, am făcut la propriu şi la figurat experienţa insomniei, niciodată lipsită de riscuri. M-am străduit ca aceste insomnii să capete un caracter teologic, trăind într-o lume care s-a pus „la adăpost de veşnicie” (Ana Blandiana). Read the rest of this entry »


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 41 other followers