Andrei Pleşu despre cultură şi tinereţe (Adevărul)

26 ianuarie 2010

Tipul uman pentru care cititul, cultura, dezbaterea intelectuală au preţ şi relevanţă nu e în atenţia publică, nu se manifestă, nu iese la rampă. Şi nu e încurajat să o facă. „Modelele” societăţii româneşti de azi nu fac parte din această specie. De aceea, cei care se ocupă cu „dulcea zăbavă” a lecturii, pasionaţii de texte şi de viaţă spirituală trăiesc discret, în cercuri restrânse, lipsite de vizibilitate şi prestigiu.Ei există, dar în penumbră. Ceea ce le lipseşte este atenţia noastră, promovarea adecvată, contextul care să-i stimuleze şi să-i pună în lumină.

Cunosc eu însumi o sumedenie de asemenea tineri. Unii şcoliţi în marile universităţi ale lumii, alţii grădinărindu-se singuri, autodidacţi străluciţi, formaţi inexplicabil în ciuda unei ambianţe opace. În genere, sunt marginali, neapreciaţi şi sub sau ne-nefolosiţi. Catedrele diferitelor facultăţi sunt un fel de rezervaţii inexpugnabile, recalcitrante la orice tentativă de împrospătare. Presa preferă condeieri nervoşi, rapizi, fără prea multe „fasoane” culturale. Cei mai mulţi dintre „analiştii” noştri sunt, la bază, caftangii calificaţi.

Vedetele care defilează pe micile ecrane sunt, într-o proporţie zdrobitoare, întruchipări bălţate ale neruşinării vesele, ale ignoranţei arogante, ale improvizaţiei. Succesul se obţine pe altă claviatură decât pe aceea a studiului, a seriozităţii, a inteligenţei prompte şi a bunei cuviinţe.

Trebuie doar să ai mult tupeu, o tandră iubire de sine, câteva relaţii şi o proastă cunoaştere a limbii române. Cultura, fie ea şi de nivel strict gimnazial, nu se vinde. Mi se va spune că specimene din această zoologie există în toată lumea. Da, numai că ele nu ajung niciodată să ocupe scena, să domine piaţa publică, să se caţere la vârf în marile topuri „naţionale”: nu moderează, săptămânal, emisiuni de mare audienţă, nu devin „vip”-uri, nu fac cariere spectaculoase în văzul lumii.


Cătălin Lazurcă: despre ardeleni, unguri şi complexul Băsescu

2 decembrie 2009

Pornesc de la o observaţie de natură oarecum tehnică, pe care nu cred s-o mai fi făcut cineva pînă acum: oare de ce ardelenii şi bănăţenii, oameni care, potrivit folclorului, dar şi statisticilor*, sînt în general mai liniştiţi, domoli şi struniţi decât compatrioţii lor munteni, olteni sau moldoveni, votează cu neliniştitorul Băsescu?

Pentru că, fie ca indivizi, fie ca grupuri, sîntem oricînd gata să ne asumăm “ziceri” care ne avantajează prin estomparea propriilor defecte. Cîteva exemple: ruşii sînt beţivi (corolar: bem noi, românii, dar nici chiar aşa); francezii se spală rar (corolar: avem un consum mic de săpun per capita, dar orişicît); bulgarii-s cam nătăfleţi (corolar: românul e deştept).

Cam aşa îmi explic eu succesul mitului preşedintelui scandalagiu: ceva real + oarecare ipocrizie + repetare obsesivă a plăcii (filmuleţului, dacă vreţi): ţigancă împuţită, găozar, dictator, pumn lovit copil. Şi, cu cît gradul de confort psihic e mai mic (neşansă socio-economică şi geografică + tare specifice ale psihicului poporal), cu atît mai mult creşte gradul de ipocrizie în asumarea mitului.

Dacă datele folclorice de psihologie regională a poporului român sînt, desigur, atacabile, pentru că greu măsurabile, faptul că e vorba de foarte multă ipocrizie poate fi susţinut statistic. Să ne gîndim numai la pofta (măsurabilă în audienţă) cu care sînt savurate dramoletele din reality-show-urile gen Trădaţi în dragoste sau Noră pentru mama. O minte limpede, calmă, aşezată şi, pînă la urmă, lucidă, nu cred că e confortată de asemenea spectacole. Cum nu cred că va savura kathartic ştirile de la ora 5.

* 7 din primele poziţii ale top ten-ului confortului urban din România, realizat recent de Capital, sînt ocupate de oraşe din Transilvania şi Banat; trebuie spus că, pe lîngă reperele de natură economică (infrastructură, locuri de muncă, venit mediu, etc.), acest top ia în calcul şi date socio-culturale care reglează confortul psihic al locuitorilor (spaţii verzi, posibilităţi de relaxare, acces cultural, etc.).

** 53% dintre transilvăneni vor vota pentru Traian Băsescu în timp ce numai dintre aceştia 47% vor vota pentru Mircea Geoană care va lua şi 57% dintre voturile moldovenilor faţă de numai 43% dintre sufragii îndreptate către Traian Băsescu. 59% dintre munteni îi vor da votul prezidenţiabilului PSD faţă de numai 41% care se vor îndrepta către prezidenţiabilul PD-L.


Imperativul categoric al următoarelor săptămâni: izolarea stângii antireformiste şi colectiviste, deci renaşterea libertăţii individuale!

22 noiembrie 2009

Baronizarea României: acesta este spectrul care ne bântuie – după modelul Vanghelie şi Oprişan – în cazul unei victorii a socialiştilor din jurul lui Mircea Geoană & co.

Orice vot împotriva acestei improvizaţii antidemocratice şi antireformiste contează! Orice vot pentru înnoirea Parlamentului şi schimbarea Constituţiei ne va scoate din marasmul politic actual (căderea Guvernului a costat deja 40 de milioane de euro ţara prin neplata tranşelor FMI). Când liderul PSD citează din Sf. Ioan Gură de Aur iar acoliţii săi fură voturi cu kilogramele, românii pot protesta împotriva imposturii!

Oferta electorală este poate imperfectă pentru unii, poate dezamăgitoare pentru alţii, dar orice soluţie alternativă la stânga este utilă şi necesară. Românialiberă se sufocă sub mafia frăţiilor securistice şi neo-feudale. România adevărată trebuie să iasă de sub talpa mogulilor – moralul acestei naţiuni trebuie deratizat. Reţeta “pâine şi circ” (întreţinută de televiziunile pseudo-conservatorului “Felix”) ne aruncă în mizerie, subzistenţă şi post-istorie, de aceea va trebui protestat prin raţiune şi demnitate! România a trăit prea multă vreme în minciună – minciuna de Stat cu care sistemul comunist ne-a învăţat 45 de ani: de la raportările false la hectar am ajuns la iluzia prosperităţii într-un stat profund asistenţial, cu cetăţeni lipsiţi de mobilitate economică şi intelectuală.


“Fă-te că munceşti!” - acesta este sloganul socialismului şi al oligarhiei plutocrate, care vrea orice dar nu cetăţeni cu iniţiativă, studenţi competenţi, profesori integri, fermieri sau oameni de afaceri informaţi şi autonomi, presă liberă şi jurnalişti dezinhibaţi, dezbatere publică despre valorile naţionale, patriotism local, discutarea dosarelor Securităţii, deschiderea arhivelor, rostirea adevărului despre trecut!

Socialismul tranziţiei încurajează fobiile primare ale colectivităţii, stagnarea minţii în formule gândite de birocraţia statală, băltirea mizeră în cultura supravieţuirii, îndobitocirea prin televiziune (şi celelalte instrumente Agitprop), ipocrizia conştiinţei care una spune şi mereu alta face (între Bruxelles şi Bucureşti), mentalitatea parazitară, pensii nesimţite după o viaţă de huzur, instinctele neo-nomenclaturiste, reflexul căpuşării, îndobitocirea prin hedonismul turmei (voinţa umană redusă la fantasmele de tip Click!). Pe scurt: socialismul în variantă românească tâmpeşte şi dezumanizează!

Iată de ce trebuie mers la vot! Absenteismul şi resemnarea nu sunt un răspuns, câtă vreme maşinăria demagogică tocmită de regimul Iliescu în anii 90 este profund ancorată în România rurală şi mediile lumpenizate ale marilor oraşe. România are nevoie de votul diasporei şi de vocea lucidităţii.

România are nevoie de modernizare, de înnoire, de relansare a unui proiect de societate echitabilă, în care clientela politică a tranziţiei să fie treptat marginalizată în beneficiul unei politici a reprezentării transparente, a cheltuirii raţionale  a banului public, a investiţiei temeinice în educaţia de performanţă, a diminuării birocraţiei etatiste – proiectul susţinut, cu oricâte ezitări sau neajunsuri punctuale, de premierul Boc şi preşedintele Băsescu.

În cuvintele lui Traian Ungureanu,

Cea mai sănătoasă decizie în zi de alegeri: votul în urnă şi televizorul închis! PSD a dat drumul la diversiunea „Frauda” pe toate televiziunile lui Vintu şi Voiculescu. Scopul e , evident, confuzia generală, pe tot timpul zilei. Seara, vine partea a doua: apar exit poll-urile care dau un rezultat strîns sau favorabil lui Geoană. Executant: INSOMAR şi CCSB, institutele lui Vîntu şi Voiculescu, care au făcut acelaşi lucru la alegerile parlamerntare din 2008 (cînd au dat un rezultat fals, în care PSD era cu 5% peste PD-L!). După care scandalul: alegerile au fost furate pentru că nu confirmă ce au hotărît exit poll-urile! Porcăria a fost coaptă, din timp, de gaşca de mizerie din jurul lui Hrebenciuc, Vanghelie şi Dragnea.


Robinetul depresiei româneşti şi jumătatea goală a paharului (Hotnews.Ro)

16 noiembrie 2009

Un recent schimb de scrisori între doi reputaţi jurnalişti ― Dan Tapalagă (Hotnews.Ro) şi Radu Moraru (B1TV) ― a dus în actualitate tema „genei naţionale”, disecată cu luciditate şi pesimism, cu disperare şi speranţă. Cu ce măsură cântărim succesele şi eşecurile României, când vrem să evităm capcana iluziilor, dar şi injuriile gratuite? E întrebarea care frământă nu doar breasla gazetarilor, ci şi pe omul de pe stradă, o mână de politicieni, republica literelor, locuitorii diasporei şi, foarte curând, conştiinţa alegătorilor aflaţi în cabinele de vot.

Katharsis

Mai întâi, să observăm că tentaţia negativismului şi voluptatea imprecaţiei are o veche istorie la români. Spritul critic, verbul chirugical sau denunţarea păcatelor ţării într-o baie acidă de adjective alcătuiesc, la noi, fondul unei atitudini clasicizante. Admonestarea fără remuşcări a conaţionalilor denotă vitalitate interioară şi integritate morală – s-ar spune.

Găsim această forma mentis în scrierile lui Dimitrie Cantemir, domnitorul care, la începutul secolului XVIII, descria nemilos toate năravurile proaste ale moldovenilor: „îngâmfarea şi cu trufia le sunt lor mamă şi soră; (…) beţia nici nu li-i urâtă, nici nu se prăpădesc după ea; (…) nu numai că nu-s iubitori de carte, ci, aproape toţi, nici n-o pot suferi; (…) a-l ucide pe Turc, pe Scit ori pe Iudeu, sau a-l despuia ei socotesc că nu-i nici un fel de păcat, necum un omor (…) E totuşi de lăudat şi de înălţat cu veşnice elogii ospitalitatea pe care le-o arată călătorilor şi noilor sosiţi” (Descriptio Moldaviae [1714-1716], cap. XVII, trad.rom: Dan Sluşanschi, p. 304-307). La finele secolului XIX, romanticul Eminescu devenise maestrul diatribei anti-politicianiste, înfierând atât în poezie, cât mai ales în presă, conspiraţia prostiei, ipocrizia demnitarilor şi uleioasa lor demagogie: „Ar fi bine dacă în polemică am fi scutiţi cel puţin de acel ton lins şi gudurător al acelora dintre patrioţii lucrativi cari posed arta de-a se pune bine şi c-o parte şi cu alta, care se folosesc atît de venirea la putere a albilor şi cît şi de aceea a roşilor” ([16 sept. 1880], Opere XI, 1984, p. 333).

Jumătate de veac mai târziu, tânărul Emil Cioran exprima patosul iubirii sale pentru România Mare într-o cugetare apocaliptică, trăind deopotrivă utopia deviantă politic şi o enormă deziluzie sentimentală: „de la infinitul negativ al dorului la infinitul pozitiv al eroismului, [acesta] este drumul pe care trebuie să-l străbată sufletul românesc” (Schimbarea la faţă [1936], p. 208).  În sfârşit, după ieşirea din comunism, H.-R. Patapievici revenea la acelaşi canon literar al hiperbolei, rostind pe un ton vehement, deşi aparent resemnat, următorul diagnostic: „la români, libertatea este tihna de-a spune bancuri. În numele acestui ideal, românii şi-au denunţat rudele, au acceptat să-şi doneze ţara (cazul insulei Şerpilor)…” (Politice, 1996, p. 54).

Sunt aceste jerbe polemice altceva decât expresia unui amor refuzat? Ghicim în spasmul lor agonic dorinţa de mai bine pentru o ţară deja năpăstuită „supt vremi”? Dar, pe lângă biciuirea nesimţirii colective, peniţa aceloraşi mari scriitori s-a risipit şi în multe exerciţii de admiraţie. Erudiţia lui Cantemir a smuls laude din partea savanţilor berlinezi sau moscoviţi. La numai 33 de ani, Eminescu înnoise definitiv limba română. Emigrat în Franţa, Cioran a continuat să elogieze satul românesc, visând la un Răşinari-arhetipal. În sfârşit, Patapievici a fost tradus în limbi de circulaţie, a ctitorit o revistă remarcabilă, acceptând în ultimii cinci ani meseria ingrată de birocrat-promotor al culturii române în spaţiul internaţional.

Când intersectează geniul sau inteligenţa, patosul negaţiei nu slujeşte reaua-voinţa sau frivolitatea. După redactarea diagnosticului clinic, creatorul trece îndată la faza (şi fraza!) de construcţie. Ce fac însă jurnaliştii sau oamenii politici (îi exclud din numărătoare pe patrioţii sarmalei şi limbuţii de serviciu)?

Fascinaţia negativului

În tot acest proces de autocunoaştere, importantă este nu doar numirea păcatelor poporului, ci cuvântul ales. Cum eviţi sentimentalismul searbăd fără să cedezi instinctului masochist? Care etos te stăpâneşte? Cum să pronunţi fraze adevărate, fără să îngropi ultima oază de frumuseţe? Cu ce fineţe vei deschide rana având totuşi intenţia vindecării? Propui o terapie sau inviţi mai degrabă la infirmitate perpetuă, suicid ori delăsare? Te limitezi la moralism (mimând, aşadar, complexul de superioritate) sau cauţi, din sinceritate, să pricepi cauzele dezorientării sau rădăcinile stagnării psihologice? Acestea sunt întrebările pe care şi le pune orice om responsabil, mânuitor al cuvântului şi formator de opinie.

Or, în presa noastră, voluptatea negaţiei atinge frecvent limita urii de sine. La un foarte urmărit post TV, ştirile de la ora cinci ne prezintă în continuare o Românie plină de violatori, nimfomane sau descreieraţi. E un an de criză şi telecomanda descoperă fie un carnaval lubric, fie o faună plină de reptile, batracieni sau nevertebrate. Suntem deja la ani lumină de retorica lui Cantemir, Eminescu, Cioran sau Patapievici.

Scormonind în hazna, producătorii caută să niveleze prin amestec şi contaminare, iar nu să diferenţieze prin eleganţă ori discernământ. Problemele grave, dar remediabile, dispar într-o isterie rozalie. Micile tragedii de budoar capătă, în schimb, dimensiuni cosmice. Titlurile de scandal scufundă reperele normalităţii. Veştile bune, zvonurile dătătoare de speranţă, licărul de umanitate al unei conversaţii – toate acestea nu „mai trec” pe sticlă.

La un hotar distanţă de cloaca zurliilor, câţiva inşi mai spălaţi vorbesc despre dictatura internă şi deplâng izolarea ţărişoarei pe mapamond. Tot fascinaţia negativului, deşi într-un alt montaj, la cheie. În sfârşit, în sfera falsei neutralităţi se ascund plictisiţii, cei sleiţi de puteri şi foarte comozi în generalizări. Confruntaţi poate cu monumente intolerabile de stupiditate autohtonă, mulţi dintre aceştia au făcut un ideal din „exilul cu orice preţ.”

Veşti mai bune

Care este soluţia? Debranşarea regulată de la robinetul depresiei şi privirea către jumătatea goală, încă neotrăvită, a paharului. Acest „vid” din spaţiul nostru public poate fi ocupat şi cu fapte cinstite. Sunt şi lucruri decente care se întâmplă în această ţară — entitatea simbolică pe care Borat & co. vor s-o reducă la ironii găunoase şi stereotipuri rasiste. România nu se reduce la parcul auto al unui primar-playboy, după cum America profundă e mult mai mult decât bârfa din Las Vegas. Jurnaliştii au obligaţia de-a rostogoli şi altceva decât impresia fugitivă a vulgului sau imprecaţia studiată a elitei.

Spiritul Bucureştiului nu dăinuie prin Vanghelie, după cum Academia Română nu e „garantată” de foştii securişti, reciclaţi în figuri ecumenice. Pe lângă monumentalizarea kitsch-ului în palatele rromilor locali, mai există şi culele din Oltenia sau bisericile de piatră din Haţeg. Tribunul Adrian Păunescu a muls zeci de ani o zestre dubioasă de notorietate, dar tot victima Hertha Müller, despre care cenaclul Flacăra nu ştia nimic în anii ’80, a fost cea care a convins juriul Nobel la Stockholm. Cristian Adomniţei a ipostaziat abisul mediocrităţii la Ministerul Educaţiei, dar chiar şi numai în postura de candidat, dl Daniel Funeriu, venit din laboratoarele de la München, ne-a spălat parcă ruşinea.

Să ne plângem oare pentru douăzeci de ani risipiţi? Să mai croşetăm o altă exegeză la „neantul valah”? Poate, dar nu sub privirile blând-înseninate ale nonagenarului Mihai Şora, patriarh al filozofiei româneşti contemporane şi fost elev al lui Mircea Eliade – un om care, deşi rămas captiv în spatele Cortinei de Fier, a ştiut să ofere timp de cinci decenii cărţi de înţelepciune, sfaturi curative, soluţii pragmatice, remedii tonifiante.

Bref, numai plecând de la revalorificarea individualităţilor excepţionale — sau măcar a figurilor peste nivelul comun — vom putea depăşi revolta în faţa colectivităţii (concretă sau abstractă). Nu e nevoie să te linguşeşti, pentru a putea lăuda. Nu eşti neapărat propagandist dacă, printre critici pertinente şi confruntări deschise, comiţi şi „gafa” unui mic elogiu. O ţară nu poate fi urnită din loc doar cu blesteme, prapori, tânguiri şi jelanii. E bine şi sănătos ca, din când în când, să optăm pentru veşti mai bune, echilibru şi moderaţie.

Mihail NEAMTU


Traian Băsescu despre încredere, valori comune şi clasa de mijloc

26 octombrie 2009

Este nevoie de mai multă încredere în noi înşine precum şi între  noi. Criza economică ne-a aratat că însăşi România, în ansamblul ei, are acum  nevoie de încredere din partea investitorilor străini. Am avut un mandat dificil  dar, de multe ori, am acţionat pe plan intern sau extern pentru a armoniza poziţii  care iniţial păreau ireconciliabile. Construirea încrederii este un proces dificil  care presupune dialog între indivizi sau între comunităţi şi identificarea  de valori comune.

Consider că între valorile care astăzi sunt esenţiale pentru a construi  încrederea  se numără dragostea de ţară, libertatea individului, cea  religioasă şi de cea  exprimare, demnitatea persoanei, solidaritatea,  echitatea, binele comun şi  justiţia socială.

A venit timpul să sprijinim întărirea spiritului de apartenenţă la comunitate – locală, etnică, confesională, profesională etc. Prin dimensiunea identitară a valorilor şi prin aplicarea lor concretă se definesc identităţi, se pot coagula interese şi contura obiective şi acţiuni comune prin care sunt puse în practică principii fundamentale ale dinamicii comunităţilor, dintre care consider că, astăzi, pentru România, sunt importante: diversitatea culturală, egalitatea de şanse, responsabilitatea socială şi transparenţa. Subliniez de asemenea subsidiaritatea – principiul prin a cărui aplicare apropiem decizia de cetăţean.

Clasa mijlocie trebuie să devină puternică şi reprezentativă pentru România. Baza acesteia trebuie să fie comunităţile de salariaţi şi de mici întreprinzători. Veniturile acestor categorii trebuie să fie mai apropiate. Clasa mijlocie trebuie să crească numeric iar vocea ei în societate de asemenea trebuie să crească. Aceasta înseamnă o profundă schimbare în structura de intrerese şi socială a ţării şi o modernizare a instituţiilor statului. Consider că societatea românească în viitor se va caracteriza printr-o o implicare sporită a cetăţeanului în asumarea problemelor publice, pe fundalul unei coagulări a intereselor clasei mijlocii, care va deveni tot mai reprezentativă pentru întreaga societate. Ca urmare, aceasta va fi interesată în creşterea vocii sale publice în contextul consolidării democraţiei printr-o mai bună funcţionareinstituţiilor statului, ceea ce va avea ca principal efect imediat creşterea eficienţei în formularea şi aplicarea de politici publice – de la siguranţa cetăţeanului şi protecţia consumatorului până la conservarea patrimoniului şi politica de impozite şi taxe .

Iată de ce militez pentru un sistem politic în care consolidarea democraţiei să fie un proces continuu, pentru reforma justiţiei, inclusiv pentru simplificarea legislaţiei, pentru modificarea Constituţie, pentru un Parlament unicameral, mai puternic şi mai transparent, precum şi pentru o reformă profundă şi rapidă a administraţiei publice, care să fie focalizată pe descentralizare şi pe reducerea aparatului birocratic al statului care astăzi este supradimensionat.

Pe acest fundal, pentru a stimula implicarea socială, în general, inclusiv prin întoarcerea către societate a unei părţi din veniturile personale, voi sprijini comportamentul filantropic – atât cel organizat de culte, cât şi cel al întreprinzătorilor de succes sau al altor persoane – care este expresia unor noi comportamente din societatea românească, complementare politicilor publice.

(via www.basescu.ro) Read the rest of this entry »


Respectul demagogic şi munca absentă (Hotnews.Ro, Mihail Neamţu)

8 octombrie 2009

Recentele mobilizări sindicale şi demagogia noilor campanii mass-media („Noi vrem respect“ la RTV sau „Mişcarea de rezistenţă” la Jurnalul Naţional) ocultează câteva dileme: putem aspira, fără muncă, la standardul decenţei? De ce să menţinem un sistem economic generator de risipă, mită şi lene? Care sunt criteriile eficienţei şi stimulii performanţei într-o competiţie globală? Aceste întrebări n-au astăzi popularitate, fiind la îndemână jelaniile şi auto-victimizările de tot soiul.

Parlamentarii inventează tertipuri procedurale pentru păstrarea unor detestabile privilegii. Magistraţii, inamovibili, şantajează instituţiile statului, fac abuziv grevă, se declară deasupra gloatei şi cer garanţii pentru alte sporuri, compensaţii şi prime de vacanţă. Pensionarii aşteaptă revelionul cu mici, bere şi manele, oferite „gratis” în sectorul cinci, Bucureşti. Jurnaliştii-tonomaţi spumegă mai departe pe baricada falselor indignări. Cine oare, dintre salariaţii bugetari, mai şi munceşte?

Fără să jignim miile de oameni conştiincioşi care îşi fac meseria cu pasiune, din zori şi până în noapte, trebuie să admitem că România are o problemă cu etica muncii. Stăm bine la capitolul divertisment, tacla, lăutărism, improvizaţie. Avem umor. Nu ne lipseşte poanta, bancul şi relaxarea. Jurăm pe cele sfinte, ne facem poate şi cruce, doar să fim noi sănătoşi! Chiar dacă ameninţaţi cu spectrul falimentar ―  în politică, morală, finanţe sau demografie ―, facem un cult totemic din privitul la televizor.

Şi totuşi: sociologii privesc îngrijoraţi la acest tablou. Ceva nu e în regulă. Se munceşte prea puţin în această ţară. Recentul raport al CPARSD (disponibil online) afirmă că „rata de activitate a populaţiei în vârstă de muncă (15-64 ani) s-a diminuat cu circa 20% (peste 2 milioane persoane) între 1990 şi 2004 şi reprezenta 63% în anul 2007, faţă de o rata de activitate medie a ţărilor UE-27 de 70.5%).” Cei retraşi din activitatea lucrativă nu vor fi găsiţi practicând contemplaţia, ci mai degrabă implicaţi în economia subterană sau agricultura de subzistenţă. Certificatele false de boală şi recomandările medicale pentru o pensie prematură sunt şi ele la ordinea zilei. Din 1990 până astăzi, numărul celor asistaţi s-a triplat.

Cei cu adevărat harnici şi productivi sunt împovăraţi de biruri nejustificate. Redistribuţia e inechitabilă şi, adesea, aberantă. Copiii orfani, ai căror părinţi au murit la Revoluţia din 1989, primesc un ajutor infim în raport cu foştii generali de Securitate. Politicienii vorbesc frecvent despre „solidaritate”, însă transferul leului din buzunarul privat în puşculiţa statului presupune, mereu, un calcul de irosire.

Statisticile afirmă că, între 2005 şi 2009, procentele PIB pentru educaţie şi sănătate au crescut vertiginos. De ce însă nu putem constata şi ameliorarea acestor servicii? Pentru că mereu cineva fură, în timp ce alţii muncesc. Sub umbrela murdară a politicului şi cu protecţia justiţiei corupte, „băieţii deştepţi” jefuiesc mai departe banul public.

Ani buni, România a făcut împrumuturi de zeci de miliarde pentru a susţine această clientelă mafiotă şi apoi masele largi de manevră electorală. Au fost promovate legi protecţioniste, anti-concurenţiale şi pro-birocratice. Mentalitatea parazitară a sufocat libera iniţiativă şi curajul inovator. Ne lăudăm cu milionari şi miliardari cinici, îmbogăţiţi nu prin geniale lovituri pe piaţă, ci din afaceri suspecte cu statul. Sume colosale au fost „sifonate” prin canalele întortocheate ale bugetului public. În acest fel, puţinii bani rămaşi în visteria Statului au fost alocaţi politicilor de protecţie socială – investiţiile în infrastructură, tehnologie sau cercetare rămânînd nesemnificative. Este şi motivul pentru care, exasperate de filozofia stagnării, sute de mii de minţi instruite şi braţe destoince au luat drumul Occidentului.

Pentru a-şi creşte speranţa de viaţă, românii au nevoie de legi care să stimuleze munca, să răsplătească inteligenţa şi să pedepsească atacul asupra proprietăţii private. Parlamentul, sindicatele şi televiziunile propagandistice vor înţelege atunci că respectul nu se impune cu forţa, prin tropăituri colectiviste, ci se câştigă pe bază de merit, cinste şi excelenţă individuală.


Petiţiune (I.L.Caragiale)

24 iunie 2009


Maciej Bielawski: “Nicolae Steinhardt and his Journal of Happiness”

3 februarie 2009

 Nicu Steinhardt (1912-1988) was one of the most interesting, significant and representative persons of twentieth-century European culture. Born in Bucharest at the turn of the century in a Jewish family, he was educated in law and became a gifted literary critique. Moved by his natural intellectual openness, he proved himself to be a profound thinker and erudite, writer and philosopher between the two wars. During the totalitarian regime in Rumania, he spent four years in communist prisons, a turning point for him as an important experience linked him with the Christian faith. In the time after his release from prison, he deepened this experience both existentially and verbalized in various writings.


ÎNTRE REFULARE ŞI PERVERSITATE, un eseu de Virgil CIOMOŞ

16 iunie 2008

Spaţiul acordat de revistele româneşti fenomenului religios este, pe zi ce trece, mai limitat, mai ocazional (în acest sens, Dilema veche este o excepţie de la regulă). Presa noastră nu face, de altfel, decît să urmeze – „cuminte”, pentru a nu spune de-a dreptul „docilă” – un anume „trend” mediatic occidental. Fie că abordează (la modul epidermic, totuşi) evenimente tragice petrecute în mediile monastice – precum „cazul Taizé” sau „cazul Tanacu” -, fie că ne propun o perspectivă „superioară” – antropologică, sociologică şi, de ce nu?, politologică – asupra religiei şi „practicilor” sale, puţinele texte de acest gen sunt, din păcate, rareori însoţite şi de o necesară şi suficientă familiarizare cu domeniul. Religia a devenit o pură curiozitate ca oricare alta. În cel mai bun caz, o piesă de muzeu ce trebuie – nu-i aşa – repertoriată. Cei ce îşi rezervă timpul să o facă, nu se gîndesc – de regulă – la altceva decît la oportunitatea de a-şi practica – de o manieră mai mult sau mai puţin narcisistă – propriul lor instrumentar teoretic, fie el antropologic, sociologic sau politologic. Din păcate, rezultatul imediat al acestor eforturi – onorabile pînă la un punct – relevă de tot atîtea perplexităţi.

Read the rest of this entry »


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 44 other followers