George Bondor despre “Elegii conservatoare” (Şapte TV)

16 octombrie 2009

Sapte TV (online):


O POETICĂ LITURGICĂ: ROMAN MELODUL (recenzie)

17 iunie 2008

Modernii au o relaţie ambiguă cu poezia religioasă. Suspectă de tezism, predispusă către euforii lirice, acest gen literar răpeşte cu greu sensibilitatea contemporanilor şi pătrunde foarte rar în actualitatea dezbaterilor estetice. Între teologii secolului XX, preocupaţi de recuperarea poeziei ca modalitate privilegiată a limbajului sacral, merită menţionat Hans Urs von Balthasar (1905-1988), cel care a insistat asupra coincidenţei între percepţia frumuseţii – ordine divină comprimată – şi experienţa deopotrivă istorică şi metafizică a adevărului revelaţiei. Dacă von Balthasar a comentat operele unor poeţi ca Dante (1265-1321), Gerard Manly Hopkins (1844-1899) sau Charles Péguy (1873-1914), exegeţii ortodocşi ai secolului XXI au la îndemână operele mai puţin cunoscute, dar foarte importante, ale monahilor sirieni Efrem (306-373) şi Roman Melodul (sec. VI), imnele bizantinului Ioan Damaschinul (676-749) sau, mai aproape de noi, scrierile dr. Vasile Voiculescu (1884-1863). Orice încercare de apropriere culturală şi împrospătare liturgică a spiritualităţii Răsăritului creştin nu poate ignora calofilia acestor autori.

Read the rest of this entry »


GIANNI VATTIMO: A FI CREŞTIN ÎN POST-MODERNITATE (II)

16 ianuarie 2007

Problema lui Vattimo e confuzia între Biserica înţeleasă ca adunare mistică în jurul Euharistiei, care e semnul vizibil al Întrupării, şi Biserica înţeleasă ca instituţie social-adiministrativă, care are şi o dimensiune strict terestră. Prima e păstrătoarea unor simboluri, dogme şi gesturi care garantează autenticitatea trăirii fiecărui creştin în parte, pentru că ea însăşi, ca şi textele pe care se bazează (Scripturile), e descendenta directă a comunităţii primilor apostoli. Or, chiar aceasta e tradiţia pe care autorul o denunţă ca reprezentând o rămăşiţă a religiozităţii naturale, la care ar trebui renunţat în favoarea unei pretinse hermeneutici bazate pe caritate. Read the rest of this entry »


GIANNI VATTIMO: A FI CREŞTIN ÎN POST-MODERNITATE (I)

16 ianuarie 2007

A crede că mai credem. E cu putinţă să fim creştini în afara Bisericii? (Pontica, Constanţa, 2005)

Volumul completează seria traducerilor din Gianni Vattimo, făcute în ultimii ani de Ştefania Mincu la aceeaşi editură. Campionul „gândirii slabe” (eticheta aplicată ontologiei post-moderne n-a făcut încă destulă carieră, pe cât merita) şi teoreticianul asiduu al dezvrăjirii lumii a abordat de data aceasta problema credinţei, într-un text situat din start la graniţa dintre scriitura „personală” (persoana I e folosită cu ceva protocoale preliminare) şi cea neutră, tipică filosofiei de totdeauna. Sau, ca să-l parafrazăm chiar pe autor, textul său nu va fi în primul rând narativ, şi nici nu se va referi în mod net la un eu narator-credincios, deşi, fie vorba între noi, tonul „personal” pentru care se face atâta caz e folosit şi în alte texte vattimiene (Etica interpretării, de pildă), fără avertismentele de aici. Probabil că tema impunea un astfel de hibrid şi o astfel de asumare explicită a poziţiilor exprimate, cunoscându-se antipatia autorului pentru „marile poveşti” ale metafizicii occidentale clasice, între care se numără şi ontologia creştină tradiţională. Read the rest of this entry »


STEINHARDT, IRENIC ŞI IRONIC

9 ianuarie 2007

“L’enfer c’est les autres!” (Sartre) e o referinţă-cheie din apologetica monahului dela Rohia. Căci ştim gustul lui N. Steinhardt pentru literatura franceză, pentru Malraux, pentru existanţialism, pentru Dickens, pentru autorii secunzi (gen Robert Graves), pentru romanul poliţist. Cunoaştem apetitul său pentru modele intelectuale puţin “trecute”… Este însă vorba despre un apetit ironic (căci părintele era în acelaşi timp un mare consumator de Caragiale)!  Read the rest of this entry »


NOTE LA UN JURNAL PARIZIAN

7 ianuarie 2007

Teodor Baconsky a publicat în sfârşit un jurnal parizian. Articolele sale din presa românească au apărut deja în câteva volume cu nume sugestiv: “Iacob şi îngerul” (1996), “Ispita binelui. Eseuri despre urbanitatea binelui” (1999), “Puterea schismei” (2001). Înainte de acestea fusese publicată teza sorbonardă a autorului, un studiu patristic despre “Râsul patriarhilor. O antropologie a deriziunii în patristica răsăriteană” (1996). Teodor Baconsky este deasemenea coautorul (împreună cu Horia Bernea) unui singular volum, superb ilustrat – intitulat “Roma, caput mundi” –, în care plimbările prin eterna Urbs devin “instrument antropologic” şi pretext al unei discuţii despre materialitate şi frumuseţe.  Teodor Baconsky ne vorbeşte de mai bine de zece ani într-un fel care a dezinhibat considerabil discursul presei româneşti culturale despre întâlnirea ascetică a minţii cu contemplaţia.   Read the rest of this entry »


I.D. SÎRBU, Jurnalist fără jurnal, 2005.

4 ianuarie 2007

Ion D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, vol.I & II, ediţie de Elisabeta Sîrbu, cronologie Toma Velici, Bucureşti, Editura Institutului Cultural, 2005,2 283 pp. + 387 pp. 

Alături de Nicolae Steinhardt (Jurnalul fericirii), I.D. Sîrbu este unul dintre cei mai rezistenţi autori „de sertar” cărora perioada comunistă le-a refuzat geniul şi strălucirea. Apropierea nu este deloc întâmplătoare, dată fiind adâncimea teologică a scrierilor prin care cei doi autori au devenit celebri. Deja transparentă în superbul epistolar întreţinut cu Ion Negoiţescu, V. Nemoianu şi Mariana Şora (Traversarea cortinei, Timişoara, Editura de Vest, 1994, 512 pp.), subtil voalată în Scrisori către bunul Dumnezeu (ediţie Ion Vartic, Cluj, Apostrof, 1998, 241 pp.), personalitatea religioasă a lui I.D. Sîrbu explodează aproape pe fiecare pagină a jurnalului ţinut între iarna lui 1983 şi Joia Mare a anului 1989. Pe patul de suferinţă, Gary (numele de alint) îi scria lui Virgil Nemoianu: „acum, de când am în buzunar ‘ordinul de chemare’ şi cel ‘de lăsare definitivă la vatră’, mă simt eliberat de literatură. Mă pregătesc pentru intrare într-o altă colectivă, cred că prietenii mei plecaţi mai de mult, Blaga, Ghibu, Roşca, Stanca, Cotruş, Eta Boeriu, pe Otopenii de dincolo mă aşteaptă agitând steguleţe. Eu mi-am meritat şi ţara şi Limba!” Ordinul de chemare era aluzia la boala de cancer care l-a răpus cu câteva luni înainte ca România să-şi recapete, într-un anumit sens măcar, libertatea. „Colectiva” era formată de preţiosul grup de amici cunoscuţi la Cluj şi Sibiu („Cercul literar”), pentru şi alături de care a suferit ani de hărţuieli, închisoare şi lagăre de muncă. Despre toate acestea vorbeşte, cu judicioasă brevitate, Nicolae Oprea în Ion D. Sârbu şi timpul romanului (Piteşti, Paralela 45, 2000).  Read the rest of this entry »


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 44 other followers