Ana Petrache: Şase personaje şi găsirea unui autor

26 mai 2010

John Rawls în articolul său „The Ideea of Public Reason Revisited”[1] se întreabă cum anume cei care se revendică de la tradiţii religioase clare şi bine delimitate pot să convieţuiască cu cei care nu se revendică, cum trebuie să procedeze pentru ca argumentele lor, motivate de valori fundamentale, să pătrundă în spaţiul public, fără a face transparente aceste motivaţii, cu care, cel mai probabil, ceilalţi nu ar fi de accord. Răspunsul lui Rawls este că ei trebuie să apeleze la justificări publice, adică să găsească un limbaj neutru şi fără implicaţii ontologice pentru a îi face pe cei ce nu au aceeaşi părere despre valorile fundamentale să vadă utilitatea publică a concepţiilor celorlalţi. Un exemplu simplu ar fi prezentarea cazului bunului samaritean ca o instituţie ce aduce beneficii oricui s-ar afla într-o situaţie asemănătoare, fără a aduce justificări religioase gestului de a îi ajuta pe cei în nevoie.

Ultima carte a lui Mihai Neamţu „Povara Libertăţii. Antiteze, paradigme şi biografii moderne”[2] vrea să fie un răspuns de alt tip la această problemă a participării la viaţa publică a celor ce îşi asumă o tradiţie iudeo-creştină. Ea este construită în jurul a şase personaje unite de un anumit spirit al căutării continue a echilibrului între transcendent şi imanent : Baruch Spinoza, Carl Schmitt, Mircea Eliade,  William Buckley Jr, Jaroslav Pelikan, Andrei Pleşu. Dincolo de interesul strict academic pe care îl stărnesc cele 6 personaje ele sunt şi purtătoarele unor biografii demne de luat în seamă. Adică, avem de a face cu propunerea unor modele a unor personaje ce îşi aduc contribuţia la istoria culturii dar şi la istoria lumii în condiţiile asumării unei viziuni religioase.


Istoria ideilor şi lecţia biografiilor (Vlad Dărăban)

18 februarie 2010

Istoria ideilor ca de altfel şi conştiinţa acută a propriei deveniri istorice sunt creaţii al modernităţii. Disciplină ştiinţifică dar şi simptom al unei alienări, cartografierea intelectuală a parcursului nostru ne oferă datele trecutului şi justificările alegerilor făcute. Disciplină istoriografică – întrucât întruneşte toate datele unei ştiinţe pozitive, ce interpretează după o anumită metodologie datele faptice şi intelectuale ale istoriei. Simptom maladiv – pentru că în cea mai mare parte recursul la arhitectura memoriei este pentru noi semnalul unei înstrăinări. Cu alte cuvinte modernul emancipat îşi măsoară trecutul în lumina unui triumf, iar tradiţionalistul „nemulţumit de modernitatea” pe care o locuieşte,  în umbra pierderilor resimţite. Mai există însă un model de critică istorică intelectuală ce se înscrie ca o bisectoare între cele două atitudini, şi anume trecerea modernităţii prin filtrul tradiţional al discernământului. Prin decantarea animozităţilor grăbite şi temperarea avangardei perpetue, modernitatea are mereu nevoie de un corectiv.

Acest model de istorie critică a ideilor îl găsim foarte bine reprezentat în ultima carte a lui Mihail Neamţu, Povara libertăţii. Antiteze, paradigme şi biografii moderne (Polirom, 2009). Primul capitol îl găzduieşte pe unul dintre primii martori ai naşterii acestei epoci, şi anume pe Baruch Spinoza (1632-1677). La intersecţia veacurilor, filozoful evreu a fost un personaj definitoriu pentru ceea ce va însemna începând de acum democraţia seculară. În cunoscutul său Tratat teologico-politic (1670), el întreprinde o întemeiere autonomă a politicului, însă nu fără regândirea economiei religioase. Că Spinoza face teologie biblică nu e întâmplător – chiar inevitabil pentru secolul în care scrie –, dar că Biblia este trecută prin colimatorul unei profunde demitologizări este simptomatic pentru ce va urma. Însă raţiunile din spatele demitologizării naraţiunilor biblice nu trădează neapărat rigorile istorico-criticismului.  La doar câteva decenii de la tratatul de la Westfalia, filozoful olandez are în vedere o nouă metodologie, care să neutralizeze elementele „conflictuale” nutrite de textul sacru, şi o nouă  hermeneutică a religiei, care să netezească drumul către pacea universală între confesiuni. Misterul se transformă într-un adevăr propoziţional, regii şi profeţii sunt reciclaţi în intelectuali publici, misterul este evacuat în iraţional sau spaţiu privat, iar arhitectura verticală a ierarhiei reprodusă în plan orizontal prin distribuirea puterilor în stat. Fără să aibă parte de imaginea terifiantă din Leviathanul lui Hobbes, statul imaginat de Spinoza pregăteşte astfel „degajarea acelui spaţiu simbolic unde libertatea intelectuală, diversitatea cultural-religioasă, creativitatea ştiinţifică, securitatea fizică şi prosperitatea materială devin fezabil posibile” (p. 58). Read the rest of this entry »


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 44 other followers