Recenzie: Verbul ca fotografie (Ed. Curtea Veche, 2009)

1 iunie 2010

Paradoxal, şi astăzi, pentru cel mai recent tip de fotografie, fotografia digitală, mai avem nevoie de filtrele “creative” (filtrele Skylight, de polarizare ş.a.). Cel puţin aşa mi-a dovedit experienţa. La fel stau lucrurile şi în scris. Un exemplu de adaptare adecvat este cartea “Verbul ca fotografie” de Mihai Neamţu.

Volumul strânge laolaltă articole publicate de autor în perioada 2005-2009, în câteva dintre cele mai importante gazete şi reviste apărute în România (Dilema veche, România literară, Cotidianul, Idei în dialog, Arca ş.a). Textele “riscă”, prezentând opiniile (“mai degrabă mesaje, stări de spirit “) autorului în domeniul politicii, economiei, culturii, teologiei şi al faptului divers.


Scrise din convingerea că “intelectualul public” ar trebui să aibă un “profil diferit de tot ceea ce trece astăzi drept consilier de imagine, analist politic, publicist comentator”, articolele lui Mihai Neamţu (nu aş omite formaţia lui teologică), irizează, dar filtrat, pe baza unei filosofii conservatoare, secvenţe ale “unei apologii a civilităţii şi a urbanităţii ospitaliere”.

Spaţiul public a devenit toxic, susţine Mihai Neamţu, pentru că este dominat de “o legiune de oameni politici şi de actori mass-media care plonjează în abisul frivolităţii”. Apare inevitabilă astfel, pentru intelectual, tentaţia izolării în hiperspecializarea care se poate transforma lesne în “băşica de confort psihologic a competenţelor înguste”.  Cum se poate debarasa de ea? Prin conştiinţa faptului că marile proiecte academice şi universitare nu se pot susţine fără o puternică infrastructură comunitară şi prin  înţelegerea unui anume tip de compromis, necesar, pe care îl poate oferi deschiderea transdisciplinară.

În faza de captare a imaginii fotografice a României, în primul capitol al cărţii – România mea - , filtrele aparatului lasă să se vadă, în aparentă devălmăşie, parcurile din Bucureşti, uzate de vandalism naţional, psihozele religioase, bolile societăţii româneşti, manifestate în învăţământ, sănătate, politică ori cultură. “Reflecţiile euro- atlantice” şi “efemeridele politice” continuă apropierea, cu un zoom adecvat, de sfera politicii româneşti şi mondiale. Plin de vervă şi spirit polemic, dar şi de moderaţie dublată de claritate, Mihai Neamţu urmăreşte “moralitatea echipei Obama” ,”lecţia americană” si “tusea politicii” româneşti recente, manifestate prin “trustul mitocăniei”.

Ultimul capitol developează cu evidenţă sugestiile autorului: conservatorismul, ca stil de viaţă, înţelegând prin acesta, libertate individuală, respectul pentru valorile tradiţionale, proprietate privată, spirit filantropic, responsabilitate individuală. Şi instituţia Bisericii, up-datată!

Lucia TOADER, România literară, iunie 2010


Istoria ideilor şi lecţia biografiilor (Vlad Dărăban)

18 februarie 2010

Istoria ideilor ca de altfel şi conştiinţa acută a propriei deveniri istorice sunt creaţii al modernităţii. Disciplină ştiinţifică dar şi simptom al unei alienări, cartografierea intelectuală a parcursului nostru ne oferă datele trecutului şi justificările alegerilor făcute. Disciplină istoriografică – întrucât întruneşte toate datele unei ştiinţe pozitive, ce interpretează după o anumită metodologie datele faptice şi intelectuale ale istoriei. Simptom maladiv – pentru că în cea mai mare parte recursul la arhitectura memoriei este pentru noi semnalul unei înstrăinări. Cu alte cuvinte modernul emancipat îşi măsoară trecutul în lumina unui triumf, iar tradiţionalistul „nemulţumit de modernitatea” pe care o locuieşte,  în umbra pierderilor resimţite. Mai există însă un model de critică istorică intelectuală ce se înscrie ca o bisectoare între cele două atitudini, şi anume trecerea modernităţii prin filtrul tradiţional al discernământului. Prin decantarea animozităţilor grăbite şi temperarea avangardei perpetue, modernitatea are mereu nevoie de un corectiv.

Acest model de istorie critică a ideilor îl găsim foarte bine reprezentat în ultima carte a lui Mihail Neamţu, Povara libertăţii. Antiteze, paradigme şi biografii moderne (Polirom, 2009). Primul capitol îl găzduieşte pe unul dintre primii martori ai naşterii acestei epoci, şi anume pe Baruch Spinoza (1632-1677). La intersecţia veacurilor, filozoful evreu a fost un personaj definitoriu pentru ceea ce va însemna începând de acum democraţia seculară. În cunoscutul său Tratat teologico-politic (1670), el întreprinde o întemeiere autonomă a politicului, însă nu fără regândirea economiei religioase. Că Spinoza face teologie biblică nu e întâmplător – chiar inevitabil pentru secolul în care scrie –, dar că Biblia este trecută prin colimatorul unei profunde demitologizări este simptomatic pentru ce va urma. Însă raţiunile din spatele demitologizării naraţiunilor biblice nu trădează neapărat rigorile istorico-criticismului.  La doar câteva decenii de la tratatul de la Westfalia, filozoful olandez are în vedere o nouă metodologie, care să neutralizeze elementele „conflictuale” nutrite de textul sacru, şi o nouă  hermeneutică a religiei, care să netezească drumul către pacea universală între confesiuni. Misterul se transformă într-un adevăr propoziţional, regii şi profeţii sunt reciclaţi în intelectuali publici, misterul este evacuat în iraţional sau spaţiu privat, iar arhitectura verticală a ierarhiei reprodusă în plan orizontal prin distribuirea puterilor în stat. Fără să aibă parte de imaginea terifiantă din Leviathanul lui Hobbes, statul imaginat de Spinoza pregăteşte astfel „degajarea acelui spaţiu simbolic unde libertatea intelectuală, diversitatea cultural-religioasă, creativitatea ştiinţifică, securitatea fizică şi prosperitatea materială devin fezabil posibile” (p. 58). Read the rest of this entry »


Apariţie editorială: C. Stavarache & A. Ţăranu, 100 de întrebări şi răspunsuri despre doctrina populară, Ed. Tritonic, 2009

15 decembrie 2009

CUPRINS


PREFAŢĂ

Doctrina populară:

exigenţa memoriei şi promisiunea continuităţii

Astăzi, mai mult decât oricând, se impune o reflecţie despre relaţia dintre politica naţională şi dezbaterea internaţională. Şi la Bucureşti, Cluj, Timişoara sau Iaşi a devenit imperativ dictonul „gândeşte global, acţionează local”. Ca atare, integrarea României în structurile UE (1 ianuarie 2007) i-a surprins pe actorii noştri politici în căutarea afilierii la una dintre mariile familii europene. Dacă PSD s-a regăsit cu uşurinţă în cadrul Partidului Socialiştilor Europeni (PSE) iar PNL a optat natural pentru Alianţa Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa (ALDE), PDL a îmbrăţişat valorile popularilor (PPE), din cercul cărora PNŢCD şi UDMR făceau deja parte. Astfel, democrat-liberalii au acceptat o deplasare mult mai decisă în zona centru-dreapta, care recunoaşte libertatea iniţiativei individuale în locul nivelărilor etatist-colectiviste, virtuţile etosului antreprenorial în detrimentul dirijismului, valoarea regimului economic concurenţial în contra mentalităţii asistenţialiste, relevanţa principiilor morale formulate de tradiţia iudeo-creştină, importanţa echităţii sociale în lumina principiului meritocratic, etc.

Această altoire a doctrinei PDL pe trunchiul popularilor europeni soluţionează într-o manieră sui-generis problema oricărui partid tânăr: absenţa blazonului genealogic şi dificultatea „recursului la înaintaşi.” Spre deosebire de liderii liberali ori socialişti, reprezentanţii de vârf ai PDL n-au putut evoca prea uşor figurile-emblemă ale perioadei interbelice. Aderând la platforma popularilor europeni, PDL ― deşi lipsit de aureola „partidelor istorice” ― îşi articulează mesajul într-o relaţie de continuitate cu reflecţia celor mai importanţi gânditori interbelici sau postbelici, români şi vest-europeni, de extracţie clasic-liberală, conservatoare sau creştin-democrată. În acest fel, numele unor Virgil Madgearu (1887-1940) dar şi Wilhelm Röpke (1899-1966) sau Ludwig Erhard (1897–1977), atât Iuliu Maniu (1873-1951), cât şi Konrad Adenauer (1876–1967), pot fi invocate, cu egală îndreptăţire, drept modele istorice de gândire şi acţiune pentru popularii români. Raportarea la trecut nu se mai face dintr-o perspectivă strict parohială, nici exclusiv mimetică. Ideea de centru-dreapta capătă în România altă rezonanţă plecând tocmai de la respingerea explicită a oricărei filon antidemocratic, autoritarist şi anti-capitalist, în beneficiul unei conversaţii temeinice cu marile idei politice occidentale, verificate în timp. Conceptul de „familie populară” este unul federativ, evitând osmoza sau hibridizarea forţată printr-un respect acordat platformei naţionale specifice fiecărui partid-membru.

Volumul de faţă vine să expună în detaliu viziunea PPE cu privire la principalele teme de dezbatere din spaţiul public european. Tocmai de aceea, această carte de întrebări şi răspunsuri reprezintă o apariţie editorială îndelung aşteptată în sfera publicistică autohtonă. Recurgând la stilul alert şi fraza clară, Costel Stavarache şi Andrei Ţăranu ne oferă un indispensabil ghid în labirintul de idei pe care îl reprezintă doctrina populară. Convingerile grupului PPE sunt expuse dintr-o perspectivă predominant germană, deşi contribuţiile gânditorilor italieni sau francezi nu sunt deloc neglijabile. Cititorii români vor descoperi un câmp de analiză care, în România, face mult prea rar obiectul investigaţiei jurnalistice sau al dezbaterilor electorale. A sosit poate momentul ca şi în ţara noastră evaluarea politicilor cu valoare imediat-pragmatică să se facă în lumina studiului doctrinelor. Avem nevoie ca ideologii, obsedaţi uneori de corectitudinea apriorică a tezelor lor, să redescopere importanţa empiricului, după cum oamenii faptei trebuie, şi la noi, să cultive mai mult negoţul din piaţa marilor idei politice, economice şi morale. Fără această complementaritate, mişcarea de centru-dreapta riscă blocajul în jurul unei logomahii, producând episodic câte o nouă ceartă pe definiţii sau cuvinte, în locul acţiunii concrete şi al formării de tinere personalităţi, integre şi dedicate.

„100 de întrebări şi răspunsuri despre doctrina populară” nu reprezintă un catehism infailibil, ci doar un reper esenţial într-o dezbatere care vizează destinul Europei. De ce este esenţial să cunoaştem orizontul de aşteptări ale membrilor PPE? Pentru că aproape cinci sute de milioane de cetăţeni ai Uniunii Europene depind zilnic de soluţiile pe care reprezentanţii lor ajung să le formuleze în forurile democratice din douăzeci şi şapte de ţări membre. În acest concert al responsabilităţii politice, vocea popularilor s-a dovedit a fi adesea hotărâtoare, fiind recent validată şi la ultimele alegeri europarlamentare din 2009. Politicienii noştri de la Bruxelles şi Strasbourg, dar şi alegătorii români răspândiţi astăzi în întreaga Europă, împreună cu intelectualii publici, jurnaliştii, analiştii politici sau reprezentanţii diferitelor ONG-uri sau think-tanks din România, pot contribui la formularea unor verdicte etico-politice atunci când sunt discutate chestiuni importante precum viitorul economiei de piaţă, al familiei şi al demografiei, al valorile morale şi al educaţiei. Un asemenea obiectiv poate fi atins numai prin combinarea seriozităţii politice cu o bine verificată competenţă tehnocrată – cu alte cuvinte, printr-un dialog mai susţinut între cei care gândesc politica pe termen scurt cu cei care evaluează un proiect de societate în linia grande durée. De aceea, nu este deloc întâmplător faptul că iniţiativa acestei cărţi aparţine Institutului de Studii Populare din Bucureşti în colaborare cu fundaţia Hans Seidel-Stiftung.

Multe teme atinse de cercetarea lui Costel Stavarache şi Andrei Ţăranu sunt relativ noi pentru dezbaterea publică de la noi. Despre „bioetică”, „discriminarea femeii”, „migraţie”, „biodiversitate” sau „energie alternativă” se vorbeşte prea puţin, iar aceste subiecte proaspete nu pot fi decât binevenite (având în vedere moştenirea trecutului şi provocările viitorului). Sunt puncte exprimate în această carte faţă de care unii simpatizanţi ai PDL vor exprima rezerve critice. Aceştia vor socoti, bunăoară, că România are nevoie de un mai mare imbold economic în direcţia liberalismului clasic, printr-o foarte drastică reducere a fiscalităţii şi a birocraţiei, în paralel cu respingerea pronunţată a distributivismului ― fapt care s-ar abate de la „ortodoxia” popularilor europeni. La fel, în chestiuni care privesc morala publică (e.g., definiţia familiei monogame şi heterosexuale) mulţi est-europeni vor exprima, probabil, convingeri intransigente într-un limbaj conservator mai apropiat de lumea nord-americană. Exemplele punctuale de acest fel pot continua. Convulsiile modernităţii ne-au arătat că însă nimeni, dintre cei înţelepţi, nu se raportează la un partid ca la un corpus mysticum. Cel mai important lucru rămâne ocuparea unui teren comun în care dezbaterea despre fundamentele civilizaţiei euro-atlantice (înrădăcinate în civilizaţia Decalogului) se hrăneşte din cultura memoriei, respectul pentru tradiţie şi curajul inovaţiei. Părerile pot diferi chiar în sânul Partidului Popular European, dar dezacordul se exprimă în termenii moderaţiei cordiale şi raţionale.

Fără să facă aici obiectul cercetării autorilor români, constelaţia valorilor de centru-dreapta a fost schiţată la noi din câteva direcţii convergente, deşi poate heterogene sub raportul metodologiei sau al sensibilităţilor personale şi/sau de grup. În zona economică, şcoala austriacă împreună cu şcoala de la Chicago are deja câţiva ucenici consacraţi: Dragoş Paul Aligică, Costea Munteanu, Radu Nechita şi echipa care emulează în jurul unor entităţi precum „Ludwig von Mises-România”, „CADI/Eleutheria” sau CISED. Sfera reflecţiei politice include nume de referinţă, cum ar fi Vladimir Tismăneanu, Cristian Preda, Aurelian Crăiuţu, Cătălin Avramescu sau Toader Paleologu; în zona gândirii etico-teologice de centru-dreapta, numele unor Andrei Pleşu, Teodor Baconsky, Radu Preda, Tereza Palade sau Petre Guran sunt imposibil de ocolit; domeniul juridic a fost marcat de contribuţiilor unor autori recunoscuţi internaţional, precum Valeriu Stoica, Radu Carp, Ioan Stanomir, Iulia Motoc sau Bogdan Iancu; pentru discursul filozofic, consacrat recuperării tradiţiei umaniste şi promovării valorilor clasice ale libertăţii individuale, autori de maximă vizibilitate precum Gabriel Liiceanu sau Horia-Roman Patapievici se întâlnesc cu mai tinerii scriitori din jurul grupării revistei „Idei în Dialog”; în spaţiul literar, figuri de largă suprafaţă precum Virgil Nemoianu sau Dan C. Mihăilescu au definit exigenţele unei reflecţii întemeiată pe armonia transcendentală dintre bine, frumos şi adevăr. Toţi aceştia, şi mulţi alţii imposibil de evocat într-o listă exhaustivă, au contribuit dintr-o perspectivă angajată dar nepartizană la degajarea unui spaţiu intelectual apropiat de valorile popularilor. Un viitor volum intitulat „100 de întrebări şi răspunsuri româneşti despre doctrina populară” va cântări, cu siguranţă, contribuţia culturii noastre academice la degajarea unei noi definiţii a ideii de centru-dreapta.

Perspectiva occidentală asumată, aşadar, în următoarele pagini era însă necesară şi ne îndatorează pentru mulţi ani. Lipseau din bibliotecile noastre asemenea sistematizări precise şi, totodată, fine ale unor doctrine politice de impact european. Pentru unul dintre autorii cărţii ― tânărul cercetător în filozofia politicii, dl Costel Stavarache ― apariţia acestui volum coincide cu debut notabil şi promiţător. Nu ne rămâne decât să sperăm într-un ecou inteligent la acest pas înainte făcut în beneficiul doctrinei populare şi, pe cale de consecinţă, al democraţiei româneşti.

Mihail NEAMŢU


Valeriu Stoica la Arad, Lansare de carte şi dezbatere, Sala de conferinţe a Primăriei, joi, 3 dec. 2009, ora 12.00

3 decembrie 2009


Lansare de carte, Tîrgul Gaudeamus, 28 nov., ora. 16.00: Verbul ca fotografie (Curtea Veche, colecţia Constelaţii, 2009)

4 noiembrie 2009

“Verbul ca fotografie” (colecţia Constelaţii, coord. Vladimir Tismăneanu) propune o modestă apologie a dialogului şi a urbanităţii ospitaliere. Într-un ritm alert şi captivant, Mihail Neamţu face un apel la criteriul lucidităţii şi cere redescoperirea patriotismului local. Refuzând frivolităţile neomarxismului literar sau cinismul postmodernismului chic, autorul căută frumuseţile ascunse ale vechilor tradiţii.

Cu argumente proaspete, volumul de faţă susţine apartenenţa României la civilizaţia euro-atlantică, criticând însă rădăcinile ascunse ale nihilismului occidental. Sunt denunţate tendinţele de tabloidizare din mass-media, dar şi falsul capitalism înflorit pe fundalul levantin al trazniţiei post-decembriste.

În sfârşit, Verbul ca fotografie oferă cititorului câteva schiţe despre relaţia între Ortodoxie şi modernitate, marcând importanţa unei culturi a virtuţii într-o societate cu tot mai puţine modele, rădăcini şi speranţe.

De ce citim cu atâta plăcere şi interes articolele lui Mihail Neamţu ? Pentru că descoperim în scrisul său pe cineva care a intrat în lumea jurnalismului cu temele făcute. Între două drumuri la bibliotecă şi sala de curs, Mihail Neamţu împărtăşeşte cu cititorii gândurile sale despre evenimentele, personajele şi problemele din prim-planul momentului. Avem de a face cu unul dintre acei rari autori români de opinii şi comentarii care îşi cunosc secretul profesiei: cititul şi studiul primează, iar actul de a scrie şi a publica este doar o externalitate ce decurge firesc din ele.

Dragoş Paul Aligică

Hudson Institute, Washington DC

Mihail Neamţu este un neobosit şi, într-adevăr, original filosof şi intelectual public, înzestrat cu o cultură profundă şi vocaţie de polimat. La toate acestea se adaugă un talent extraordinar pentru scriitura elegantă, precisă şi elocventă. Din cărţile sale am învăţat multe despre rădăcinile religioase ale civilizaţiei europene şi despre teologiile politice moderne. În cadrul dezbaterilor privind experienţa totalitară, vocea lui Mihail Neamţu a reprezentat mereu civilitatea şi echilibrul empatic. Într-un an critic pentru România, salut călduros această nouă şi importantă apariţie editorială.

Vladimir Tismăneanu,

University of Maryland, College Park

Lansare de carte, Tîrgul Gaudeamus (Bucureşti), sâmbătă 28 nov., ora. 16.00, standul Curtea Veche.

Prezintă: Prof. Univ. Cristian PREDA şi Dr. Alexandru GUSSI


PNL, Crin Antonescu şi deriva liberală (Hotnews.Ro, 18.10.09)

18 octombrie 2009

Înjumătăţirea numărului de agenţii guvernamentale — veritabile căpuşe bugetivore — şi-a găsit un adversar neaşteptat: PNL. Partidul care-şi clamează vocaţia reformistă a depus o neaşteptată sesizare la Curtea Constituţională împotriva Legii de restructurare a agenţiilor din subordinea Guvernului. Să ne gândim puţin la gloria tradiţiei liberale româneşti: unde-i veţi putea recunoaşte, astăzi, chipul şi nobleţea? Din 1990 încoace, un partid istoric dezamăgeşte sistematic aşteptările noii generaţii. Vector al modernizării în perioada interbelică, PNL a ajuns astăzi scutul stagnării. De ce oare?

Ideile liberalismului clasic sunt bine-cunoscute, frecvent combătute, dar pretutindeni respectate: dreptul sacru la proprietate, reducerea taxelor, limitarea acţiunii Statului, încurajarea pieţei libere, investiţia în creativitate (la antipozii exceselor protecţionist-sindicaliste), respectul dat persoanei şi iniţiativei individuale, refuzul abstracţiilor colectiviste, ş.a.m.d. Când aderăm la aceste valori devenim aproape spontan adepţi ai meritocraţiei în plan social, al libertăţii sub aspect economic şi al transparenţei în exerciţiul guvernării. Anticomunismul şi rezerva pronunţată faţă de politicile stângii nu pot fi decât ingrediente naturale ale unui liberal autentic.

Făcând aceste constatări, se cuvine aşadar să ne întrebăm cum oare PNL defilează liniştit, de atâţia ani, alături de partidul dominat încă de geniul machiavelic al unui Ion Iliescu? Cum se explică vecinătatea senină între un Crin Antonescu şi „conservatorul Felix”? Dar carierismul obraznic al unui Bogdan Olteanu, egalat poate doar de „micul Titulescu”?

Eşecuri post-1989

Pentru a răspunde acestor întrebări, vom face un apel selectiv la memorie. Nu e cazul să vorbim aici despre meritele prezenţei liberale din Parlamentul post-decembrist. Într-un climat sufocant, printre coledzi inepţi sau agramaţi, numeroşi liberali au ştiut să facă o figură respectabilă. Cei grupaţi formal sau informal în jurul profesorului Valeriu Stoica, bunăoară, au excelat în colaborarea cu mediile academice şi culturale, stimulând reflecţia filozofică a unor tineri universitari prin iniţiative de tipul „Institutul de Studii Liberale”, căutând apoi să ancoreze centru-dreapta românească într-o mişcare de idei cu reverberaţii internaţionale. Proiecte legislative salutare (între care faimosul „2% pentru cultură”) au dus patriei un aer proaspăt. Încă din anii 90, însă, gândirea inovatoare şi principială au fost contracarate de apariţia unui sub-curent al liberalismului tulbure, gata oricând să coboare ştacheta standardelor morale şi să compromită idealul purităţii doctrinare.

În anii însângeraţi de mineriade, mulţi au sperat ca liberalii să devină vârful de lance al luptei anticomuniste, răzbunînd astfel suferinţa marilor bărbaţi de stat morţi în temniţele comuniste (e.g., Constantin I. C. Brătianu, mort la Sighet în 1950). Or, spre deosebire de ţărăniştii atipicului Ion Raţiu, liberalii conduşi de Radu Câmpeanu afişau reflexe suprinzătoare de acomodare cu direcţia lui Ion Iliescu. Sub regimul Constantinescu, ideea unei „Comisii prezidenţiale pentru Condamnarea Dictaturii” fie n-a apărut, fie n-a prizat unde trebuia. Cronicarii epocii îşi amintesc totodată onctuozitatea lui Dinu Patriciu, care pleda în faţa asceticului Corneliu Coposu pentru ieşirea din opoziţie şi colaborarea cu FDSN (ulterior, PDSR).

La rubrica „eşecuri”, istoricii tranziţiei vor include pesemne şi numărul mare al foştilor informatori sau ofiţeri ai Securităţii din PNL: Mircea Ionescu-Quintus, Dan Amedeo Lăzărescu, academicianul Bălăceanu-Stolnici, Daniel Dăianu, Alexandru Paleologu, Ştefan-Augustin Doinaş, Mona Muscă, ş.a. (Suspiciuni au planat şi asupra lui Radu Câmpeanu). Gradele de culpabilitate diferă enorm între aceste persoane, dar evidenţa impurităţii rămâne, uneori chiar tragic, incontestabilă.

Nu vom comenta aici nici „profunzimea” altor manifestări din epocă: alegerea lamentabilului Crin Halaicu ca primar al Capitalei; avântul luat de mediocrul Viorel Cataramă; acuzaţia de plagiat adresată lui Horia Rusu şi Dinu Patriciu după apariţia cărţii „Liberalismul românesc”, ş.a.m.d. Toate aceste întâmplări sau revelaţii succesive, dar şi apropierea unor membri marcanţi PNL de mediile corupte din PDSR/PSD, au contabilizat prima decepţie majoră a liberalismului românesc post-1989.

Eclipsa Tăriceanu

Alegerea lui Traian Băsescu ca preşedinte al României a dat şansa liberalilor ca, în decembrie 2004, să-şi propulseze cel dintâi premier pe o scenă europeană. Era momentul în care PNL putea să-şi dea măsura, scoţînd la iveală un noian de talente. Ce a urmat ştie toată lumea. În tandem cu echipa PD, a fost introdusă taxa unică de 16%. Investiţiile străine şi-au urmat firesc cursul, procentul PIB crescând spectaculos. Recoltările la buget s-au îmbunătăţit şi, deci, calitatea vieţii românului de rând s-a ameliorat simţitor. „Miracolul” acesta n-a durat însă decât doi ani şi jumătate, până la furtuna globală a crizei financiare. Astăzi, suntem aproape de contemplarea dezastrului. De ce?

Pentru că subcurentul liberalismului tulbure din PNL şi-a spus cuvântul. În patru ani de mandat, Popescu-Tăriceanu a înmulţit copios numărul agenţiilor guvernamentale râvnite de-o numeroasă clientelă. Ceasurile Rolex, călătoriile în străinătate, maşina cu şofer la scară – iată câteva privilegii poftite de partizanii acestei guvernări cheltuitoare. Gonflarea aparatului birocratic, salariile scandaloase la stat, inechitatea sistemului de pensii şi, mai ales, achiziţiile publice arbitrare au adâncit drenajul din visteria ţării. Au fost, aşadar, „revizitate” mai toate caracteristicele erei „Bombo-Congo”.

Între comenzile de laptop pentru şcolile rurale şi afacerea Sterling la Marea Neagră, proiectele de interes naţional au fost îngropate. Sutele de kilometri de autostradă promise de ministrul Orban rămân şi astăzi o promisiune. În locul prudenţei calme, am văzut frenezia risipei. Calculul pe termen lung a cedat extazului consumist şi orbirii populiste. Deficitul bugetar s-a accentuat iar recompensele electorale s-au înteţit, spre satisfacţia socialiştilor. Aceste manevre („de milioane”) au consolidat gruparea Tăriceanu-Patriciu, numeroşi liberali „recalcitranţi” fiind excluşi din partid pentru „delict de opinie”. În toamna lui 2006, PNL a suferit apoi o vizibilă hemoragie prin plecarea grupării Stolojan-Stoica şi naşterea subsecventă a „Platformei liberale” (integrată ulterior în PD).

În sfârşit, trădarea valorilor dreptei s-a desăvârşit spre finele mandatului Tăriceanu, când diverse nulităţi sub raport profesional au inundat ministere-cheie. În primăvara lui 2005, liderul PNL de atunci practicase deja traficul de influenţă în justiţie, de dragul unui prieten. Pentru ca să-i iasă, pesemne, alte combinaţii au fost îndepărtaţi treptat oameni ca Μοnica Macovei, Ionuţ Popescu, Teodor Baconschi sau Mihai-Răzvan Ungureanu. În fond, se pregăteau pe tuşă „somităţi” de anvergura unui Cristian Adomniţei (chemat la Educaţie) sau Tudor Chiuariu (responsabil pentru Justiţie)… De la flagrantul grosier obţinut în cazul „Remeş-Caltaboş” până la „subţirile” vizite la parchet ale lui Szolt Nagy şi Codruţ Şereş (acuzaţi de spionaj), guvernul Tăriceanu a tras după sine tinicheaua incompetenţei.

În rezumat, guvernarea liberală 2004-2008 a iniţiat dispreţul pentru convergenţele doctrinare şi a canonizat politica circumstanţială, îndreptată obsesiv împotriva unui singur om: Traian Băsescu (demis în aprilie 2007 şi cu votul PNL).

„Primadonna” Antonescu

Previzibilul eşec din alegerile anului 2008 a coincis cu ieşirea la rampă a domnului Crin Antonescu — istoricul ascuns în Niculiţei-Tulcea, dar remarcat la Bucureşti prin  absenteism parlamentar şi verbiaj mediatic. În locul unei evaluări critice a performanţei din perioada 2004-2008, noul lider PNL a escaladat isteria anti-Băsescu. Navigând printre sofisme eclatante şi ironii bădărăneşti, preşedintele Antonescu n-a propus măcar o singură soluţie concretă la planul anti-criză. Vorbeşte mereu, priveşte afectat şi ne adoarme cu fraze lungi, solemne. Cunoştinţele sale de economie sunt la pas cu interesul scăzut acordat României profunde. Dintr-un vast raport sociologic privind riscurile demografice ale ţării, dl. Antonescu a reţinut doar tema „sex şi droguri”. Rezervorul de comparaţii al şefului PNL include, parmi d’autres, analogia Mussolini-Băsescu şi descrierea profesorului Emil Boc ca „mecanic de locomotivă” în stare de ebrietate. Aceasta este performanţa cognitivă şi ebuliţiunea literară în care nu puţini cărturari au recunoscut fibra unui adevărat intelectual – la care alţii au adăugat carisma unui veritabil Obama de Balcani.

Rezumând aşadar involuţia liberalismului autohton, descoperim acest dublu preţ al trădării doctrinei:

(1) respingerea proiectului de reformare a statului prin descentralizarea administrativă, unicameralism, stimulul pieţei private, vot uninominal, diminuarea risipei banului public, primenirea educaţiei, cultura memoriei, etc. PNL n-a făcut nicio „contra-ofertă” la diagnoza Comisiilor prezidenţiale în chestiunea Constituţiei, a lustraţiei, a stării de sănătate, a demografiei sau a patrimoniului cultural. Vidul ideatic a fost compensat numai de intensitatea atacurilor ad personam.

(2) acceptarea unei relaţii utilitarist-promiscue cu socialiştii. Dacă în 2004, Traian Băsescu vedea în apropierea de PC „soluţia imorală,” justificată numai de imperativul unor reforme restante, Crin Antonescu vine cinci ani mai târziu şi bate palma atât cu Dan Voiculescu, cât şi cu Viorel Hrebenciuc. Dacă Popescu-Tăriceanu mima o vagă distanţă faţă de coaliţia PSD-PC, dl. Antonescu n-o mai ascunde de nimeni, preferând negocierile deschise cu socialiştii în locul unui dialog minimal cu reprezentanţii celuilalt partid de centru-dreapta (PDL).

Concluzii

Pentru orice ins de convingere autentic liberală, metamorfoza PNL e năucitoare. A fost perfect normală distanţarea de stilistica actualului şef de stat. Lansarea unui candidat propriu la prezidenţiale se impunea aproape obligatoriu. Neguvernarea alături de PDL putea fi o opţiune legitimă, chiar dacă stranie. Sugestiei „Klaus Johannis” nu i-a lipsit ingeniozitatea (deşi alţii au mirosit viclenia).

În schimb, apriorismul băsescofob, militant şi totalitar, virează astăzi într-un extremism anti-liberal. Cum altfel să califici respingerea de plano, într-un moment decisiv pentru România, a dialogului cu un finanţist de reputaţie internaţională (premierul desemnat Lucian Croitoru)? În ce termeni să explici anularea dreptului la libertatea de conştiinţă care revine fiecărui parlamentar în parte, dar obligat în ultimele luni să se supună unei comenzi centraliste şi şantajelor ordinare? Dar absenţa unei alternative reale pentru intervalul 2010-2014?

Nu ne forţează oare toate aceste regresii la citirea simbolismului crinului drept floare tombală? Şi nu e oare trist că, în istoria liberalismului românesc, albeaţa ultimului „lilium candidum” rimează, totuşi, cu „mortua est”?

Mihail NEAMŢU


George Bondor despre “Elegii conservatoare” (Şapte TV)

16 octombrie 2009

Sapte TV (online):


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 44 other followers