Recenzie: Verbul ca fotografie (Ed. Curtea Veche, 2009)

1 iunie 2010

Paradoxal, şi astăzi, pentru cel mai recent tip de fotografie, fotografia digitală, mai avem nevoie de filtrele “creative” (filtrele Skylight, de polarizare ş.a.). Cel puţin aşa mi-a dovedit experienţa. La fel stau lucrurile şi în scris. Un exemplu de adaptare adecvat este cartea “Verbul ca fotografie” de Mihai Neamţu.

Volumul strânge laolaltă articole publicate de autor în perioada 2005-2009, în câteva dintre cele mai importante gazete şi reviste apărute în România (Dilema veche, România literară, Cotidianul, Idei în dialog, Arca ş.a). Textele “riscă”, prezentând opiniile (“mai degrabă mesaje, stări de spirit “) autorului în domeniul politicii, economiei, culturii, teologiei şi al faptului divers.


Scrise din convingerea că “intelectualul public” ar trebui să aibă un “profil diferit de tot ceea ce trece astăzi drept consilier de imagine, analist politic, publicist comentator”, articolele lui Mihai Neamţu (nu aş omite formaţia lui teologică), irizează, dar filtrat, pe baza unei filosofii conservatoare, secvenţe ale “unei apologii a civilităţii şi a urbanităţii ospitaliere”.

Spaţiul public a devenit toxic, susţine Mihai Neamţu, pentru că este dominat de “o legiune de oameni politici şi de actori mass-media care plonjează în abisul frivolităţii”. Apare inevitabilă astfel, pentru intelectual, tentaţia izolării în hiperspecializarea care se poate transforma lesne în “băşica de confort psihologic a competenţelor înguste”.  Cum se poate debarasa de ea? Prin conştiinţa faptului că marile proiecte academice şi universitare nu se pot susţine fără o puternică infrastructură comunitară şi prin  înţelegerea unui anume tip de compromis, necesar, pe care îl poate oferi deschiderea transdisciplinară.

În faza de captare a imaginii fotografice a României, în primul capitol al cărţii – România mea - , filtrele aparatului lasă să se vadă, în aparentă devălmăşie, parcurile din Bucureşti, uzate de vandalism naţional, psihozele religioase, bolile societăţii româneşti, manifestate în învăţământ, sănătate, politică ori cultură. “Reflecţiile euro- atlantice” şi “efemeridele politice” continuă apropierea, cu un zoom adecvat, de sfera politicii româneşti şi mondiale. Plin de vervă şi spirit polemic, dar şi de moderaţie dublată de claritate, Mihai Neamţu urmăreşte “moralitatea echipei Obama” ,”lecţia americană” si “tusea politicii” româneşti recente, manifestate prin “trustul mitocăniei”.

Ultimul capitol developează cu evidenţă sugestiile autorului: conservatorismul, ca stil de viaţă, înţelegând prin acesta, libertate individuală, respectul pentru valorile tradiţionale, proprietate privată, spirit filantropic, responsabilitate individuală. Şi instituţia Bisericii, up-datată!

Lucia TOADER, România literară, iunie 2010


Istoria ideilor şi lecţia biografiilor (Vlad Dărăban)

18 februarie 2010

Istoria ideilor ca de altfel şi conştiinţa acută a propriei deveniri istorice sunt creaţii al modernităţii. Disciplină ştiinţifică dar şi simptom al unei alienări, cartografierea intelectuală a parcursului nostru ne oferă datele trecutului şi justificările alegerilor făcute. Disciplină istoriografică – întrucât întruneşte toate datele unei ştiinţe pozitive, ce interpretează după o anumită metodologie datele faptice şi intelectuale ale istoriei. Simptom maladiv – pentru că în cea mai mare parte recursul la arhitectura memoriei este pentru noi semnalul unei înstrăinări. Cu alte cuvinte modernul emancipat îşi măsoară trecutul în lumina unui triumf, iar tradiţionalistul „nemulţumit de modernitatea” pe care o locuieşte,  în umbra pierderilor resimţite. Mai există însă un model de critică istorică intelectuală ce se înscrie ca o bisectoare între cele două atitudini, şi anume trecerea modernităţii prin filtrul tradiţional al discernământului. Prin decantarea animozităţilor grăbite şi temperarea avangardei perpetue, modernitatea are mereu nevoie de un corectiv.

Acest model de istorie critică a ideilor îl găsim foarte bine reprezentat în ultima carte a lui Mihail Neamţu, Povara libertăţii. Antiteze, paradigme şi biografii moderne (Polirom, 2009). Primul capitol îl găzduieşte pe unul dintre primii martori ai naşterii acestei epoci, şi anume pe Baruch Spinoza (1632-1677). La intersecţia veacurilor, filozoful evreu a fost un personaj definitoriu pentru ceea ce va însemna începând de acum democraţia seculară. În cunoscutul său Tratat teologico-politic (1670), el întreprinde o întemeiere autonomă a politicului, însă nu fără regândirea economiei religioase. Că Spinoza face teologie biblică nu e întâmplător – chiar inevitabil pentru secolul în care scrie –, dar că Biblia este trecută prin colimatorul unei profunde demitologizări este simptomatic pentru ce va urma. Însă raţiunile din spatele demitologizării naraţiunilor biblice nu trădează neapărat rigorile istorico-criticismului.  La doar câteva decenii de la tratatul de la Westfalia, filozoful olandez are în vedere o nouă metodologie, care să neutralizeze elementele „conflictuale” nutrite de textul sacru, şi o nouă  hermeneutică a religiei, care să netezească drumul către pacea universală între confesiuni. Misterul se transformă într-un adevăr propoziţional, regii şi profeţii sunt reciclaţi în intelectuali publici, misterul este evacuat în iraţional sau spaţiu privat, iar arhitectura verticală a ierarhiei reprodusă în plan orizontal prin distribuirea puterilor în stat. Fără să aibă parte de imaginea terifiantă din Leviathanul lui Hobbes, statul imaginat de Spinoza pregăteşte astfel „degajarea acelui spaţiu simbolic unde libertatea intelectuală, diversitatea cultural-religioasă, creativitatea ştiinţifică, securitatea fizică şi prosperitatea materială devin fezabil posibile” (p. 58). Read the rest of this entry »


Apariţie editorială: C. Stavarache & A. Ţăranu, 100 de întrebări şi răspunsuri despre doctrina populară, Ed. Tritonic, 2009

15 decembrie 2009

CUPRINS


PREFAŢĂ

Doctrina populară:

exigenţa memoriei şi promisiunea continuităţii

Astăzi, mai mult decât oricând, se impune o reflecţie despre relaţia dintre politica naţională şi dezbaterea internaţională. Şi la Bucureşti, Cluj, Timişoara sau Iaşi a devenit imperativ dictonul „gândeşte global, acţionează local”. Ca atare, integrarea României în structurile UE (1 ianuarie 2007) i-a surprins pe actorii noştri politici în căutarea afilierii la una dintre mariile familii europene. Dacă PSD s-a regăsit cu uşurinţă în cadrul Partidului Socialiştilor Europeni (PSE) iar PNL a optat natural pentru Alianţa Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa (ALDE), PDL a îmbrăţişat valorile popularilor (PPE), din cercul cărora PNŢCD şi UDMR făceau deja parte. Astfel, democrat-liberalii au acceptat o deplasare mult mai decisă în zona centru-dreapta, care recunoaşte libertatea iniţiativei individuale în locul nivelărilor etatist-colectiviste, virtuţile etosului antreprenorial în detrimentul dirijismului, valoarea regimului economic concurenţial în contra mentalităţii asistenţialiste, relevanţa principiilor morale formulate de tradiţia iudeo-creştină, importanţa echităţii sociale în lumina principiului meritocratic, etc.

Această altoire a doctrinei PDL pe trunchiul popularilor europeni soluţionează într-o manieră sui-generis problema oricărui partid tânăr: absenţa blazonului genealogic şi dificultatea „recursului la înaintaşi.” Spre deosebire de liderii liberali ori socialişti, reprezentanţii de vârf ai PDL n-au putut evoca prea uşor figurile-emblemă ale perioadei interbelice. Aderând la platforma popularilor europeni, PDL ― deşi lipsit de aureola „partidelor istorice” ― îşi articulează mesajul într-o relaţie de continuitate cu reflecţia celor mai importanţi gânditori interbelici sau postbelici, români şi vest-europeni, de extracţie clasic-liberală, conservatoare sau creştin-democrată. În acest fel, numele unor Virgil Madgearu (1887-1940) dar şi Wilhelm Röpke (1899-1966) sau Ludwig Erhard (1897–1977), atât Iuliu Maniu (1873-1951), cât şi Konrad Adenauer (1876–1967), pot fi invocate, cu egală îndreptăţire, drept modele istorice de gândire şi acţiune pentru popularii români. Raportarea la trecut nu se mai face dintr-o perspectivă strict parohială, nici exclusiv mimetică. Ideea de centru-dreapta capătă în România altă rezonanţă plecând tocmai de la respingerea explicită a oricărei filon antidemocratic, autoritarist şi anti-capitalist, în beneficiul unei conversaţii temeinice cu marile idei politice occidentale, verificate în timp. Conceptul de „familie populară” este unul federativ, evitând osmoza sau hibridizarea forţată printr-un respect acordat platformei naţionale specifice fiecărui partid-membru.

Volumul de faţă vine să expună în detaliu viziunea PPE cu privire la principalele teme de dezbatere din spaţiul public european. Tocmai de aceea, această carte de întrebări şi răspunsuri reprezintă o apariţie editorială îndelung aşteptată în sfera publicistică autohtonă. Recurgând la stilul alert şi fraza clară, Costel Stavarache şi Andrei Ţăranu ne oferă un indispensabil ghid în labirintul de idei pe care îl reprezintă doctrina populară. Convingerile grupului PPE sunt expuse dintr-o perspectivă predominant germană, deşi contribuţiile gânditorilor italieni sau francezi nu sunt deloc neglijabile. Cititorii români vor descoperi un câmp de analiză care, în România, face mult prea rar obiectul investigaţiei jurnalistice sau al dezbaterilor electorale. A sosit poate momentul ca şi în ţara noastră evaluarea politicilor cu valoare imediat-pragmatică să se facă în lumina studiului doctrinelor. Avem nevoie ca ideologii, obsedaţi uneori de corectitudinea apriorică a tezelor lor, să redescopere importanţa empiricului, după cum oamenii faptei trebuie, şi la noi, să cultive mai mult negoţul din piaţa marilor idei politice, economice şi morale. Fără această complementaritate, mişcarea de centru-dreapta riscă blocajul în jurul unei logomahii, producând episodic câte o nouă ceartă pe definiţii sau cuvinte, în locul acţiunii concrete şi al formării de tinere personalităţi, integre şi dedicate.

„100 de întrebări şi răspunsuri despre doctrina populară” nu reprezintă un catehism infailibil, ci doar un reper esenţial într-o dezbatere care vizează destinul Europei. De ce este esenţial să cunoaştem orizontul de aşteptări ale membrilor PPE? Pentru că aproape cinci sute de milioane de cetăţeni ai Uniunii Europene depind zilnic de soluţiile pe care reprezentanţii lor ajung să le formuleze în forurile democratice din douăzeci şi şapte de ţări membre. În acest concert al responsabilităţii politice, vocea popularilor s-a dovedit a fi adesea hotărâtoare, fiind recent validată şi la ultimele alegeri europarlamentare din 2009. Politicienii noştri de la Bruxelles şi Strasbourg, dar şi alegătorii români răspândiţi astăzi în întreaga Europă, împreună cu intelectualii publici, jurnaliştii, analiştii politici sau reprezentanţii diferitelor ONG-uri sau think-tanks din România, pot contribui la formularea unor verdicte etico-politice atunci când sunt discutate chestiuni importante precum viitorul economiei de piaţă, al familiei şi al demografiei, al valorile morale şi al educaţiei. Un asemenea obiectiv poate fi atins numai prin combinarea seriozităţii politice cu o bine verificată competenţă tehnocrată – cu alte cuvinte, printr-un dialog mai susţinut între cei care gândesc politica pe termen scurt cu cei care evaluează un proiect de societate în linia grande durée. De aceea, nu este deloc întâmplător faptul că iniţiativa acestei cărţi aparţine Institutului de Studii Populare din Bucureşti în colaborare cu fundaţia Hans Seidel-Stiftung.

Multe teme atinse de cercetarea lui Costel Stavarache şi Andrei Ţăranu sunt relativ noi pentru dezbaterea publică de la noi. Despre „bioetică”, „discriminarea femeii”, „migraţie”, „biodiversitate” sau „energie alternativă” se vorbeşte prea puţin, iar aceste subiecte proaspete nu pot fi decât binevenite (având în vedere moştenirea trecutului şi provocările viitorului). Sunt puncte exprimate în această carte faţă de care unii simpatizanţi ai PDL vor exprima rezerve critice. Aceştia vor socoti, bunăoară, că România are nevoie de un mai mare imbold economic în direcţia liberalismului clasic, printr-o foarte drastică reducere a fiscalităţii şi a birocraţiei, în paralel cu respingerea pronunţată a distributivismului ― fapt care s-ar abate de la „ortodoxia” popularilor europeni. La fel, în chestiuni care privesc morala publică (e.g., definiţia familiei monogame şi heterosexuale) mulţi est-europeni vor exprima, probabil, convingeri intransigente într-un limbaj conservator mai apropiat de lumea nord-americană. Exemplele punctuale de acest fel pot continua. Convulsiile modernităţii ne-au arătat că însă nimeni, dintre cei înţelepţi, nu se raportează la un partid ca la un corpus mysticum. Cel mai important lucru rămâne ocuparea unui teren comun în care dezbaterea despre fundamentele civilizaţiei euro-atlantice (înrădăcinate în civilizaţia Decalogului) se hrăneşte din cultura memoriei, respectul pentru tradiţie şi curajul inovaţiei. Părerile pot diferi chiar în sânul Partidului Popular European, dar dezacordul se exprimă în termenii moderaţiei cordiale şi raţionale.

Fără să facă aici obiectul cercetării autorilor români, constelaţia valorilor de centru-dreapta a fost schiţată la noi din câteva direcţii convergente, deşi poate heterogene sub raportul metodologiei sau al sensibilităţilor personale şi/sau de grup. În zona economică, şcoala austriacă împreună cu şcoala de la Chicago are deja câţiva ucenici consacraţi: Dragoş Paul Aligică, Costea Munteanu, Radu Nechita şi echipa care emulează în jurul unor entităţi precum „Ludwig von Mises-România”, „CADI/Eleutheria” sau CISED. Sfera reflecţiei politice include nume de referinţă, cum ar fi Vladimir Tismăneanu, Cristian Preda, Aurelian Crăiuţu, Cătălin Avramescu sau Toader Paleologu; în zona gândirii etico-teologice de centru-dreapta, numele unor Andrei Pleşu, Teodor Baconsky, Radu Preda, Tereza Palade sau Petre Guran sunt imposibil de ocolit; domeniul juridic a fost marcat de contribuţiilor unor autori recunoscuţi internaţional, precum Valeriu Stoica, Radu Carp, Ioan Stanomir, Iulia Motoc sau Bogdan Iancu; pentru discursul filozofic, consacrat recuperării tradiţiei umaniste şi promovării valorilor clasice ale libertăţii individuale, autori de maximă vizibilitate precum Gabriel Liiceanu sau Horia-Roman Patapievici se întâlnesc cu mai tinerii scriitori din jurul grupării revistei „Idei în Dialog”; în spaţiul literar, figuri de largă suprafaţă precum Virgil Nemoianu sau Dan C. Mihăilescu au definit exigenţele unei reflecţii întemeiată pe armonia transcendentală dintre bine, frumos şi adevăr. Toţi aceştia, şi mulţi alţii imposibil de evocat într-o listă exhaustivă, au contribuit dintr-o perspectivă angajată dar nepartizană la degajarea unui spaţiu intelectual apropiat de valorile popularilor. Un viitor volum intitulat „100 de întrebări şi răspunsuri româneşti despre doctrina populară” va cântări, cu siguranţă, contribuţia culturii noastre academice la degajarea unei noi definiţii a ideii de centru-dreapta.

Perspectiva occidentală asumată, aşadar, în următoarele pagini era însă necesară şi ne îndatorează pentru mulţi ani. Lipseau din bibliotecile noastre asemenea sistematizări precise şi, totodată, fine ale unor doctrine politice de impact european. Pentru unul dintre autorii cărţii ― tânărul cercetător în filozofia politicii, dl Costel Stavarache ― apariţia acestui volum coincide cu debut notabil şi promiţător. Nu ne rămâne decât să sperăm într-un ecou inteligent la acest pas înainte făcut în beneficiul doctrinei populare şi, pe cale de consecinţă, al democraţiei româneşti.

Mihail NEAMŢU


Valeriu Stoica la Arad, Lansare de carte şi dezbatere, Sala de conferinţe a Primăriei, joi, 3 dec. 2009, ora 12.00

3 decembrie 2009


Lansare de carte, Tîrgul Gaudeamus, 28 nov., ora. 16.00: Verbul ca fotografie (Curtea Veche, colecţia Constelaţii, 2009)

4 noiembrie 2009

“Verbul ca fotografie” (colecţia Constelaţii, coord. Vladimir Tismăneanu) propune o modestă apologie a dialogului şi a urbanităţii ospitaliere. Într-un ritm alert şi captivant, Mihail Neamţu face un apel la criteriul lucidităţii şi cere redescoperirea patriotismului local. Refuzând frivolităţile neomarxismului literar sau cinismul postmodernismului chic, autorul căută frumuseţile ascunse ale vechilor tradiţii.

Cu argumente proaspete, volumul de faţă susţine apartenenţa României la civilizaţia euro-atlantică, criticând însă rădăcinile ascunse ale nihilismului occidental. Sunt denunţate tendinţele de tabloidizare din mass-media, dar şi falsul capitalism înflorit pe fundalul levantin al trazniţiei post-decembriste.

În sfârşit, Verbul ca fotografie oferă cititorului câteva schiţe despre relaţia între Ortodoxie şi modernitate, marcând importanţa unei culturi a virtuţii într-o societate cu tot mai puţine modele, rădăcini şi speranţe.

De ce citim cu atâta plăcere şi interes articolele lui Mihail Neamţu ? Pentru că descoperim în scrisul său pe cineva care a intrat în lumea jurnalismului cu temele făcute. Între două drumuri la bibliotecă şi sala de curs, Mihail Neamţu împărtăşeşte cu cititorii gândurile sale despre evenimentele, personajele şi problemele din prim-planul momentului. Avem de a face cu unul dintre acei rari autori români de opinii şi comentarii care îşi cunosc secretul profesiei: cititul şi studiul primează, iar actul de a scrie şi a publica este doar o externalitate ce decurge firesc din ele.

Dragoş Paul Aligică

Hudson Institute, Washington DC

Mihail Neamţu este un neobosit şi, într-adevăr, original filosof şi intelectual public, înzestrat cu o cultură profundă şi vocaţie de polimat. La toate acestea se adaugă un talent extraordinar pentru scriitura elegantă, precisă şi elocventă. Din cărţile sale am învăţat multe despre rădăcinile religioase ale civilizaţiei europene şi despre teologiile politice moderne. În cadrul dezbaterilor privind experienţa totalitară, vocea lui Mihail Neamţu a reprezentat mereu civilitatea şi echilibrul empatic. Într-un an critic pentru România, salut călduros această nouă şi importantă apariţie editorială.

Vladimir Tismăneanu,

University of Maryland, College Park

Lansare de carte, Tîrgul Gaudeamus (Bucureşti), sâmbătă 28 nov., ora. 16.00, standul Curtea Veche.

Prezintă: Prof. Univ. Cristian PREDA şi Dr. Alexandru GUSSI


PNL, Crin Antonescu şi deriva liberală (Hotnews.Ro, 18.10.09)

18 octombrie 2009

Înjumătăţirea numărului de agenţii guvernamentale — veritabile căpuşe bugetivore — şi-a găsit un adversar neaşteptat: PNL. Partidul care-şi clamează vocaţia reformistă a depus o neaşteptată sesizare la Curtea Constituţională împotriva Legii de restructurare a agenţiilor din subordinea Guvernului. Să ne gândim puţin la gloria tradiţiei liberale româneşti: unde-i veţi putea recunoaşte, astăzi, chipul şi nobleţea? Din 1990 încoace, un partid istoric dezamăgeşte sistematic aşteptările noii generaţii. Vector al modernizării în perioada interbelică, PNL a ajuns astăzi scutul stagnării. De ce oare?

Ideile liberalismului clasic sunt bine-cunoscute, frecvent combătute, dar pretutindeni respectate: dreptul sacru la proprietate, reducerea taxelor, limitarea acţiunii Statului, încurajarea pieţei libere, investiţia în creativitate (la antipozii exceselor protecţionist-sindicaliste), respectul dat persoanei şi iniţiativei individuale, refuzul abstracţiilor colectiviste, ş.a.m.d. Când aderăm la aceste valori devenim aproape spontan adepţi ai meritocraţiei în plan social, al libertăţii sub aspect economic şi al transparenţei în exerciţiul guvernării. Anticomunismul şi rezerva pronunţată faţă de politicile stângii nu pot fi decât ingrediente naturale ale unui liberal autentic.

Făcând aceste constatări, se cuvine aşadar să ne întrebăm cum oare PNL defilează liniştit, de atâţia ani, alături de partidul dominat încă de geniul machiavelic al unui Ion Iliescu? Cum se explică vecinătatea senină între un Crin Antonescu şi „conservatorul Felix”? Dar carierismul obraznic al unui Bogdan Olteanu, egalat poate doar de „micul Titulescu”?

Eşecuri post-1989

Pentru a răspunde acestor întrebări, vom face un apel selectiv la memorie. Nu e cazul să vorbim aici despre meritele prezenţei liberale din Parlamentul post-decembrist. Într-un climat sufocant, printre coledzi inepţi sau agramaţi, numeroşi liberali au ştiut să facă o figură respectabilă. Cei grupaţi formal sau informal în jurul profesorului Valeriu Stoica, bunăoară, au excelat în colaborarea cu mediile academice şi culturale, stimulând reflecţia filozofică a unor tineri universitari prin iniţiative de tipul „Institutul de Studii Liberale”, căutând apoi să ancoreze centru-dreapta românească într-o mişcare de idei cu reverberaţii internaţionale. Proiecte legislative salutare (între care faimosul „2% pentru cultură”) au dus patriei un aer proaspăt. Încă din anii 90, însă, gândirea inovatoare şi principială au fost contracarate de apariţia unui sub-curent al liberalismului tulbure, gata oricând să coboare ştacheta standardelor morale şi să compromită idealul purităţii doctrinare.

În anii însângeraţi de mineriade, mulţi au sperat ca liberalii să devină vârful de lance al luptei anticomuniste, răzbunînd astfel suferinţa marilor bărbaţi de stat morţi în temniţele comuniste (e.g., Constantin I. C. Brătianu, mort la Sighet în 1950). Or, spre deosebire de ţărăniştii atipicului Ion Raţiu, liberalii conduşi de Radu Câmpeanu afişau reflexe suprinzătoare de acomodare cu direcţia lui Ion Iliescu. Sub regimul Constantinescu, ideea unei „Comisii prezidenţiale pentru Condamnarea Dictaturii” fie n-a apărut, fie n-a prizat unde trebuia. Cronicarii epocii îşi amintesc totodată onctuozitatea lui Dinu Patriciu, care pleda în faţa asceticului Corneliu Coposu pentru ieşirea din opoziţie şi colaborarea cu FDSN (ulterior, PDSR).

La rubrica „eşecuri”, istoricii tranziţiei vor include pesemne şi numărul mare al foştilor informatori sau ofiţeri ai Securităţii din PNL: Mircea Ionescu-Quintus, Dan Amedeo Lăzărescu, academicianul Bălăceanu-Stolnici, Daniel Dăianu, Alexandru Paleologu, Ştefan-Augustin Doinaş, Mona Muscă, ş.a. (Suspiciuni au planat şi asupra lui Radu Câmpeanu). Gradele de culpabilitate diferă enorm între aceste persoane, dar evidenţa impurităţii rămâne, uneori chiar tragic, incontestabilă.

Nu vom comenta aici nici „profunzimea” altor manifestări din epocă: alegerea lamentabilului Crin Halaicu ca primar al Capitalei; avântul luat de mediocrul Viorel Cataramă; acuzaţia de plagiat adresată lui Horia Rusu şi Dinu Patriciu după apariţia cărţii „Liberalismul românesc”, ş.a.m.d. Toate aceste întâmplări sau revelaţii succesive, dar şi apropierea unor membri marcanţi PNL de mediile corupte din PDSR/PSD, au contabilizat prima decepţie majoră a liberalismului românesc post-1989.

Eclipsa Tăriceanu

Alegerea lui Traian Băsescu ca preşedinte al României a dat şansa liberalilor ca, în decembrie 2004, să-şi propulseze cel dintâi premier pe o scenă europeană. Era momentul în care PNL putea să-şi dea măsura, scoţînd la iveală un noian de talente. Ce a urmat ştie toată lumea. În tandem cu echipa PD, a fost introdusă taxa unică de 16%. Investiţiile străine şi-au urmat firesc cursul, procentul PIB crescând spectaculos. Recoltările la buget s-au îmbunătăţit şi, deci, calitatea vieţii românului de rând s-a ameliorat simţitor. „Miracolul” acesta n-a durat însă decât doi ani şi jumătate, până la furtuna globală a crizei financiare. Astăzi, suntem aproape de contemplarea dezastrului. De ce?

Pentru că subcurentul liberalismului tulbure din PNL şi-a spus cuvântul. În patru ani de mandat, Popescu-Tăriceanu a înmulţit copios numărul agenţiilor guvernamentale râvnite de-o numeroasă clientelă. Ceasurile Rolex, călătoriile în străinătate, maşina cu şofer la scară – iată câteva privilegii poftite de partizanii acestei guvernări cheltuitoare. Gonflarea aparatului birocratic, salariile scandaloase la stat, inechitatea sistemului de pensii şi, mai ales, achiziţiile publice arbitrare au adâncit drenajul din visteria ţării. Au fost, aşadar, „revizitate” mai toate caracteristicele erei „Bombo-Congo”.

Între comenzile de laptop pentru şcolile rurale şi afacerea Sterling la Marea Neagră, proiectele de interes naţional au fost îngropate. Sutele de kilometri de autostradă promise de ministrul Orban rămân şi astăzi o promisiune. În locul prudenţei calme, am văzut frenezia risipei. Calculul pe termen lung a cedat extazului consumist şi orbirii populiste. Deficitul bugetar s-a accentuat iar recompensele electorale s-au înteţit, spre satisfacţia socialiştilor. Aceste manevre („de milioane”) au consolidat gruparea Tăriceanu-Patriciu, numeroşi liberali „recalcitranţi” fiind excluşi din partid pentru „delict de opinie”. În toamna lui 2006, PNL a suferit apoi o vizibilă hemoragie prin plecarea grupării Stolojan-Stoica şi naşterea subsecventă a „Platformei liberale” (integrată ulterior în PD).

În sfârşit, trădarea valorilor dreptei s-a desăvârşit spre finele mandatului Tăriceanu, când diverse nulităţi sub raport profesional au inundat ministere-cheie. În primăvara lui 2005, liderul PNL de atunci practicase deja traficul de influenţă în justiţie, de dragul unui prieten. Pentru ca să-i iasă, pesemne, alte combinaţii au fost îndepărtaţi treptat oameni ca Μοnica Macovei, Ionuţ Popescu, Teodor Baconschi sau Mihai-Răzvan Ungureanu. În fond, se pregăteau pe tuşă „somităţi” de anvergura unui Cristian Adomniţei (chemat la Educaţie) sau Tudor Chiuariu (responsabil pentru Justiţie)… De la flagrantul grosier obţinut în cazul „Remeş-Caltaboş” până la „subţirile” vizite la parchet ale lui Szolt Nagy şi Codruţ Şereş (acuzaţi de spionaj), guvernul Tăriceanu a tras după sine tinicheaua incompetenţei.

În rezumat, guvernarea liberală 2004-2008 a iniţiat dispreţul pentru convergenţele doctrinare şi a canonizat politica circumstanţială, îndreptată obsesiv împotriva unui singur om: Traian Băsescu (demis în aprilie 2007 şi cu votul PNL).

„Primadonna” Antonescu

Previzibilul eşec din alegerile anului 2008 a coincis cu ieşirea la rampă a domnului Crin Antonescu — istoricul ascuns în Niculiţei-Tulcea, dar remarcat la Bucureşti prin  absenteism parlamentar şi verbiaj mediatic. În locul unei evaluări critice a performanţei din perioada 2004-2008, noul lider PNL a escaladat isteria anti-Băsescu. Navigând printre sofisme eclatante şi ironii bădărăneşti, preşedintele Antonescu n-a propus măcar o singură soluţie concretă la planul anti-criză. Vorbeşte mereu, priveşte afectat şi ne adoarme cu fraze lungi, solemne. Cunoştinţele sale de economie sunt la pas cu interesul scăzut acordat României profunde. Dintr-un vast raport sociologic privind riscurile demografice ale ţării, dl. Antonescu a reţinut doar tema „sex şi droguri”. Rezervorul de comparaţii al şefului PNL include, parmi d’autres, analogia Mussolini-Băsescu şi descrierea profesorului Emil Boc ca „mecanic de locomotivă” în stare de ebrietate. Aceasta este performanţa cognitivă şi ebuliţiunea literară în care nu puţini cărturari au recunoscut fibra unui adevărat intelectual – la care alţii au adăugat carisma unui veritabil Obama de Balcani.

Rezumând aşadar involuţia liberalismului autohton, descoperim acest dublu preţ al trădării doctrinei:

(1) respingerea proiectului de reformare a statului prin descentralizarea administrativă, unicameralism, stimulul pieţei private, vot uninominal, diminuarea risipei banului public, primenirea educaţiei, cultura memoriei, etc. PNL n-a făcut nicio „contra-ofertă” la diagnoza Comisiilor prezidenţiale în chestiunea Constituţiei, a lustraţiei, a stării de sănătate, a demografiei sau a patrimoniului cultural. Vidul ideatic a fost compensat numai de intensitatea atacurilor ad personam.

(2) acceptarea unei relaţii utilitarist-promiscue cu socialiştii. Dacă în 2004, Traian Băsescu vedea în apropierea de PC „soluţia imorală,” justificată numai de imperativul unor reforme restante, Crin Antonescu vine cinci ani mai târziu şi bate palma atât cu Dan Voiculescu, cât şi cu Viorel Hrebenciuc. Dacă Popescu-Tăriceanu mima o vagă distanţă faţă de coaliţia PSD-PC, dl. Antonescu n-o mai ascunde de nimeni, preferând negocierile deschise cu socialiştii în locul unui dialog minimal cu reprezentanţii celuilalt partid de centru-dreapta (PDL).

Concluzii

Pentru orice ins de convingere autentic liberală, metamorfoza PNL e năucitoare. A fost perfect normală distanţarea de stilistica actualului şef de stat. Lansarea unui candidat propriu la prezidenţiale se impunea aproape obligatoriu. Neguvernarea alături de PDL putea fi o opţiune legitimă, chiar dacă stranie. Sugestiei „Klaus Johannis” nu i-a lipsit ingeniozitatea (deşi alţii au mirosit viclenia).

În schimb, apriorismul băsescofob, militant şi totalitar, virează astăzi într-un extremism anti-liberal. Cum altfel să califici respingerea de plano, într-un moment decisiv pentru România, a dialogului cu un finanţist de reputaţie internaţională (premierul desemnat Lucian Croitoru)? În ce termeni să explici anularea dreptului la libertatea de conştiinţă care revine fiecărui parlamentar în parte, dar obligat în ultimele luni să se supună unei comenzi centraliste şi şantajelor ordinare? Dar absenţa unei alternative reale pentru intervalul 2010-2014?

Nu ne forţează oare toate aceste regresii la citirea simbolismului crinului drept floare tombală? Şi nu e oare trist că, în istoria liberalismului românesc, albeaţa ultimului „lilium candidum” rimează, totuşi, cu „mortua est”?

Mihail NEAMŢU


George Bondor despre “Elegii conservatoare” (Şapte TV)

16 octombrie 2009

Sapte TV (online):


Nobelix Obama şi pacea de la Oslo

11 octombrie 2009

Premiul pentru Pace rămâne cea mai politizată decizie a juriului Nobel. Fiecare an vine cu surprize, dezbateri, controverse. Toamna lui 2009 ridiculizează însă, cu argumente spectaculoase, această distincţie. Oficiind numai 12 zile ca preşedinte al SUA, Barack Hussein Obama era deja, la depunerea tuturor candidaturilor, favoritul No. 1. Pentru a ajunge laureat se impunea doar sfidarea realităţii. Lumea e, de câteva zile, mai împăcată şi mai bună.

Suficient pentru a uita vremurile în care premiul Nobel Peace Prize se acorda unor figuri ca Albert Schweitzer (1875–1965) sau Maica Tereza din Calcutta (1910-1997). Sunt două exemple care merită puţină atenţie, măcar pentru sublinierea contrastelor între prezent şi trecut.

Un scurt memento

Undeva la începutul secolului XX, profesorul Schweitzer părăsea o promiţătoare carieră academică, punctată cu două excelente monografii despre Noul Testament şi cantatele lui J.S. Bach. O nelinişte interioară îl chema să slujească copiii din junglele Africii, dar fără retorica VIP-urilor contemporane. Amintirea Alsaciei natale, lecturile din Kant, epistolele pauline şi Predica de pe Munte l-au urmărit în satele mizere din Gabon. Biruind melancolia, Albert Schweitzer şi soţia lui nu s-au întors din drum. Acest european excentric a abandonat fără regrete filozofia teoretică şi teologia de birou pentru a deveni medic şi filantrop. Între 1924 şi 1965, a alinat şi a vindecat suferinzii comunităţii din Lambaréné. Recunoaşterea publică a venit târziu, la senectute (în anul 1952), răsplătind eforturile unei vieţi culte, jertfelnice şi cu totul extraordinare.

Acelaşi lucru s-a întâmplat cu Agnes Gonxha Bojaxhiv, născută în Skopie (Macedonia). În 1937, această tânără albaneză lua voturile monahale cu gândul de-a mângâia săracii imenselor cartiere din Calcutta. Maica Tereza n-a vizitat India pentru a scrie romane de aventuri sau iniţieri erotice. N-a mers pe subcontinent nici ca să predice superioritatea unei doctrine politice. N-a bifat vreun palmares. Căutând cel mai scurt drum către adevăr, fosta profesoară de geografie a fondat o frăţie a carităţii (The Missionaries of Charity). Scopul era simplu, deşi mijloacele puţine: „ajutarea celor mai nevoiaşi dintre cei nevoiaşi”. În chip miraculos, multor leproşi, persoane infirme sau handicapaţi mintal le-a fost redată umanitatea. Jumătate de secol mai târziu, peste 2500 de surori îi urmau Maicii Tereza exemplul, construind din fapte proprii, iar nu doar vorbe sau declaraţii etatiste, o reţea invizibilă a compasiunii (activând în ţări precum Venezuela, Taiwan, India). Premiul Nobel (1979) venea să confirme un verdict antic: „fericiţi făcătorii de pace”.

Obama-celuloid

Cum anume poate intra Barack Obama în acest tablou care include vocea unor dizidenţi anticomunişti (precum Andrei Sakharov sau Lech Wałęsa) sau luptători pentru reconciliere şi non-discriminare rasială (precum arhiepiscopul Desmond Tutu)? Cel mai bun răspuns l-ar putea da vedetele din Hollywood, Disneyland şi mass-media. Câţi n-au fost fascinaţi de „mesianica” apariţie a noului Lider? Cine, în Europa, n-a aplaudat zâmbetul triumfător şi cadenţa retorică a dlui Obama (pentru care cel mai bun sufleor rămâne teleprompterul)? El promitea atunci nu doar ieşirea naţiunii americane dintr-un „lung coşmar”, ci chiar reconcilierea Naturii cu ea însăşi, progresul Istoriei universale şi îmblânzirea Umanităţii pe scara globală…

Înainte de victoria în faţa lui John McCain (erou al războiului din Vietnam), dl. Obama s-a distins printr-o modestă activitate universitară, compensată de „organizarea socială” (în colaborare cu diverse ONG-uri) în statul Illinois. Ca tânăr senator s-a remarcat prin absenteism şi propuneri legislative minore ori scandaloase (cum ar fi practica medicală late-term abortion).

Propulsarea în poziţia de favorit al cursei prezidenţiale s-a datorat mai ales unor circumstanţe exterioare: slaba pregătire a contra-candidaţilor democraţi (Hillary Clinton şi John Edwards), eficienţa maşinăriei politice din Chicago, sentimentul de vinovăţie istorică trăit de majoritatea albilor în relaţie cu minorităţile black sau latino, ş.a.m.d. Ducând în spate povara campaniilor de presă „anti-Bush Jr.”, o proastă moştenire bugetară  şi scandalul războiului din Irak, republicanii plecau cu şansa a doua (sau poate a treia). Carismatic şi inteligent, bine-ambalat estetic, copios finanţat şi susţinut de industria cinematografică, dl. Obama a ajuns preşedinte aşa cum a primit Nobelul: pe baza unor promisiuni.

La nouă luni de mandat, preşedintele SUA rămâne prizonier în ţara făgăduinţei. În loc de lapte şi miere, în schimb, e mai multă fiere. Experţii militari descriu războiul din Afganistan în termeni sumbri. Situaţia din Irak rămâne incertă. Conflictul arabo-palestinian este departe de vreo rezoluţie durabilă. Guantanamo nu s-a închis. Extinderea războiului anti-terorist în Pakistan complică agenda armatei americane. Iran, din fericire, a intrat în stand-by (şi aici este un merit real, dar neconfirmat în timp, al administraţiei Obama). Pe de altă parte, abandonarea scutului anti-rachetă din zona estului european n-a putut decât să alimenteze mai departe paranoia rusească. La toate acestea se adaugă ştiutele probleme economico-sociale de acasă: şomajul în creştere, blocajul reformei din sănătate, devalorizarea dolarului, adâncirea deficitului bugetar la aproape 10% din PIB.

Politica anticipaţiei

Alegând hipnotic numele lui Barack Obama, comitetul norvegian a neglijat cu bună ştiinţă curajul unor luptători pentru libertate (tânărul chinez Hu Jia sau premierul din Zimbabwe, Morgan Tsvangirai). Detenţia, închisoarea, intimidările violente sau ameninţările cu moartea au pălit în faţa lirismului ecologic şi a unui speech sentimental susţinut de noul Prinţ al Păcii, la Cairo. Să fi contat oare şi strângerile de mâini cu autocratul Hugo Chavez sau poate doar eşecul candidaturii oraşului Chicago la Jocurile Olimpice (2016)? Dar tăcerile prelungite privind semnificaţia istorică a anului 2009, la două decenii după căderea Zidului Berlinului?

Un Nobel pentru Barack Obama devine un fel de Nobelix obez, marcat în peliculă cu următorul asterisc (*): potenţialul realităţii şi imaginea contează mai mult decât realitatea însăşi şi actualitatea ei.

Occidentul dă semne că politica nu se mai face pe teren, ci mai ales la televizor. E de sperat, atunci, că Michelle va primi măcar un Oscar în rolul de best supporting actress, pentru ca noua religie umanist-progresistă să poată aduce lauri cuplului providenţial la Oslo, Washington, Beverly Hills şi pretutindeni: Ave Obama, Ave Nobelix, morituri te salutant!

Mihail Neamţu

(Hotnews.Ro, 11 octombrie 2009)

PS: Pe aceeaşi temă, vezi şi intervenţia Excelenţei Sale, domnul Marius Lazurca, Ambasadorul României la Vatican.


Respectul demagogic şi munca absentă (Hotnews.Ro, Mihail Neamţu)

8 octombrie 2009

Recentele mobilizări sindicale şi demagogia noilor campanii mass-media („Noi vrem respect“ la RTV sau „Mişcarea de rezistenţă” la Jurnalul Naţional) ocultează câteva dileme: putem aspira, fără muncă, la standardul decenţei? De ce să menţinem un sistem economic generator de risipă, mită şi lene? Care sunt criteriile eficienţei şi stimulii performanţei într-o competiţie globală? Aceste întrebări n-au astăzi popularitate, fiind la îndemână jelaniile şi auto-victimizările de tot soiul.

Parlamentarii inventează tertipuri procedurale pentru păstrarea unor detestabile privilegii. Magistraţii, inamovibili, şantajează instituţiile statului, fac abuziv grevă, se declară deasupra gloatei şi cer garanţii pentru alte sporuri, compensaţii şi prime de vacanţă. Pensionarii aşteaptă revelionul cu mici, bere şi manele, oferite „gratis” în sectorul cinci, Bucureşti. Jurnaliştii-tonomaţi spumegă mai departe pe baricada falselor indignări. Cine oare, dintre salariaţii bugetari, mai şi munceşte?

Fără să jignim miile de oameni conştiincioşi care îşi fac meseria cu pasiune, din zori şi până în noapte, trebuie să admitem că România are o problemă cu etica muncii. Stăm bine la capitolul divertisment, tacla, lăutărism, improvizaţie. Avem umor. Nu ne lipseşte poanta, bancul şi relaxarea. Jurăm pe cele sfinte, ne facem poate şi cruce, doar să fim noi sănătoşi! Chiar dacă ameninţaţi cu spectrul falimentar ―  în politică, morală, finanţe sau demografie ―, facem un cult totemic din privitul la televizor.

Şi totuşi: sociologii privesc îngrijoraţi la acest tablou. Ceva nu e în regulă. Se munceşte prea puţin în această ţară. Recentul raport al CPARSD (disponibil online) afirmă că „rata de activitate a populaţiei în vârstă de muncă (15-64 ani) s-a diminuat cu circa 20% (peste 2 milioane persoane) între 1990 şi 2004 şi reprezenta 63% în anul 2007, faţă de o rata de activitate medie a ţărilor UE-27 de 70.5%).” Cei retraşi din activitatea lucrativă nu vor fi găsiţi practicând contemplaţia, ci mai degrabă implicaţi în economia subterană sau agricultura de subzistenţă. Certificatele false de boală şi recomandările medicale pentru o pensie prematură sunt şi ele la ordinea zilei. Din 1990 până astăzi, numărul celor asistaţi s-a triplat.

Cei cu adevărat harnici şi productivi sunt împovăraţi de biruri nejustificate. Redistribuţia e inechitabilă şi, adesea, aberantă. Copiii orfani, ai căror părinţi au murit la Revoluţia din 1989, primesc un ajutor infim în raport cu foştii generali de Securitate. Politicienii vorbesc frecvent despre „solidaritate”, însă transferul leului din buzunarul privat în puşculiţa statului presupune, mereu, un calcul de irosire.

Statisticile afirmă că, între 2005 şi 2009, procentele PIB pentru educaţie şi sănătate au crescut vertiginos. De ce însă nu putem constata şi ameliorarea acestor servicii? Pentru că mereu cineva fură, în timp ce alţii muncesc. Sub umbrela murdară a politicului şi cu protecţia justiţiei corupte, „băieţii deştepţi” jefuiesc mai departe banul public.

Ani buni, România a făcut împrumuturi de zeci de miliarde pentru a susţine această clientelă mafiotă şi apoi masele largi de manevră electorală. Au fost promovate legi protecţioniste, anti-concurenţiale şi pro-birocratice. Mentalitatea parazitară a sufocat libera iniţiativă şi curajul inovator. Ne lăudăm cu milionari şi miliardari cinici, îmbogăţiţi nu prin geniale lovituri pe piaţă, ci din afaceri suspecte cu statul. Sume colosale au fost „sifonate” prin canalele întortocheate ale bugetului public. În acest fel, puţinii bani rămaşi în visteria Statului au fost alocaţi politicilor de protecţie socială – investiţiile în infrastructură, tehnologie sau cercetare rămânînd nesemnificative. Este şi motivul pentru care, exasperate de filozofia stagnării, sute de mii de minţi instruite şi braţe destoince au luat drumul Occidentului.

Pentru a-şi creşte speranţa de viaţă, românii au nevoie de legi care să stimuleze munca, să răsplătească inteligenţa şi să pedepsească atacul asupra proprietăţii private. Parlamentul, sindicatele şi televiziunile propagandistice vor înţelege atunci că respectul nu se impune cu forţa, prin tropăituri colectiviste, ci se câştigă pe bază de merit, cinste şi excelenţă individuală.


Sindicatul risipei naţionale (Mihail Neamţu, Hotnews.Ro, 11.09.09)

11 septembrie 2009

Spectacolul public din ultimele zile a atins cote de absurd. La douăzeci de ani după revoluţia anticomunistă din decembrie 1989, descoperim un număr spectaculos de nostalgici după privilegiile garantate clasei muncitoare de Republica Socialistă România. Milioane de oameni cer să fie întreţinuţi sau chiar răsfăţaţi din bugetul public. Politicieni perfizi, sindicalişti oţărâţi, judecători grevişti, poliţişti recalcitranţi, comentarii jurnalistice măsluite – iată reţeta care ne-ar putea aduce în colaps economic şi criză statală.

Cum s-a produs această escaladă a retoricii sindicaliste? După ce Guvernul Tăriceanu a vopsit cu aur robinetul risipei, ne-am trezit constrânşi la modestie şi cumpătare. Drept consecinţă, aparatul birocratic a început să-şi piardă osânza într-o vară lungă. Zeci de agenţii inutile şi mii de salarii indecente au dispărut de pe lista cheltuielilor publice. S-a redus polaritatea între salariul minim şi salariul maxim la Stat. Magistraţilor – deşi mult mai numeroşi – le este impusă egalitatea în drepturi cu miniştrii, secretarii de stat, senatorii şi deputaţii României. Toate acestea au stârnit contra-atacuri, ironii şi distorsionări. Ultima veste sună patetic: grevă generală!

Cine s-a postat în tribuna indignării? Sindicalişti milionari, oportunişti notorii sau nişte figuri şterse, dar vocale. Lumina ştiinţei e apărată prin vorbe împiedicate şi rostiri incoerente. Balanţa dreptăţii e susţinută de procurori arghirofili şi clientelari. Evident, interesele oricărei bresle merită apărate în faţa Guvernului. Dar cu ce argumente, pe spatele cui şi până unde?

Istoria tranziţiei ne arată mai întâi o stranie migraţie între reduta protestelor sociale şi fotoliile de catifea ale partidelor parlamentare. Miron Cosma, Miron Mitrea, Marian Sârbu, Victor Ciorbea, Cătălin Croitoru – iată doar câteva exemple, impure sau poate decente, care indică apetenţa liderilor sindicali pentru statutul bănos şi influent al omului politic. În al doilea rând, sindicatele produc la noi doar revendicări salariale. De douăzeci de ani se cer numai remuneraţii, indemnizaţii, tichete de vacanţă şi sporuri pentru siderurgişti, dar şi pentru diplomaţi, pentru mineri, dar şi pentru acei preoţi care, acum un an, îşi certau „patronatul” datorită indiferenţei faţă de soarta sacerdoţiului rural!

Nemulţumirea faţă de o salarizare mediocră este, desigur, umană. Dar de ce oare aceleaşi sindicate n-au întreprins nicio acţiune vizibilă şi eficace de stârpire a corupţiei şi a risipei la scară industrială? Cum văd băieţii din „Frăţia” situaţia României în competiţia acerbă pe piaţa mondială care, prin China şi India, şi-a adăugat recent alte două miliarde de minţi şi braţe apte de muncă? Ce fel de patrioţi naţional-liberali au fost oamenii care au acceptat împovărarea PIB cu tot mai multe procente alocate aparatului birocratic? De ce recent înfiinţata „Alianţă a Bugetarilor” legitimează cele mai anti-reformiste tendinţe ale societăţii româneşti?

Din păcate, nici contracţia financiară globală şi nici criza demografică nu mai perturbă anchiloza colectivistă. Din perspectiva sindicaliştilor, analiza „costuri-beneficii” se poate amâna sine die;  achiziţiile de bunuri şi servicii trebuie să curgă mai departe, la preţuri supraevaluate. Vor fi exploatate astfel risipa centralistă, consumul neglijent, retardarea managerială, oftatul neputincios şi resentimentul egalitar al unei mulţimii îndârjite.

Avem, neîndoios, individualităţi remarcabile şi profesionişti de excepţie: grefieri harnici, învăţătoare inimoase, medici prestigioşi, universitari respectaţi ori infirmiere conştiincioase. Dar şi trasul mâţei de coadă rămâne sport naţional în multe birouri din primării, judecătorii, spitale, inspectorate judeţene, biblioteci, muzee, licee sau universităţi. Lumea e abonată la integrame, se citeşte horoscopul, se împing dosare, se blochează imprimanta, programele de „chat” bâzie non-stop, televizoarele emit încontinuu. Scrupulul, politeţea şi inovaţia tehnologică pătrund greu în instituţiile cu aviziere ilizibile, cozi kilometrice şi ghişee de metal. Ne locuieşte mai ales duhul lui Ghiţă Pristanda – poliţistul care, din 44 de steaguri pentru o singură urbe, abia număra o duzină pe stradă.

Soluţii de eficientizare? Mărirea orelor de lucru? Creşterea competenţei personalului administrativ? Recalificarea pe capete? Simplificarea procedurilor de intrare în şomaj? Acestea nu sunt niciodată alternative fezabile pentru „Alianţa Bugetarilor.” Ele sunt soluţii încercate numai de „Clubul Contribuabililor” privaţi, adică de cei care-şi asigură libertatea de mişcare plătind cu nervi, răbdare, ceasuri lungi de muncă şi dări nenumărate (de la faimosul CAS până la impozitele pe salarii, pilonii de pensie şi o pletoră de alte taxe locale). Aceştia suportă, primii, jaful şi dispreţul împotriva proprietăţii private.

A bloca alegerile prezidenţiale şi a cere grevă generală, când ţara s-a împrumutat cu peste 10 miliarde de la FMI, denotă gradul maxim de iresponsabilitate. Când însă clasa magistraţilor cauţionează această retorică sindicalistă, avem dovada ultimă a descalificării la care ne-a adus mentalitatea parazitară a comunismului rezidual.


Criza jurnalismului şi deficitul democratic (Mihail Neamţu, Idei in dialog/septembrie 2009)

2 septembrie 2009

Părinţii fondatori ai Statelor Unite ale Americii au preţuit atât de mult libertatea presei, încât i-au oferit protecţia sub mantaua Constituţiei (primul amendament, adoptat la 15 decembrie 1791). De atunci încoace, democraţia reprezentativă şi statul de drept nu pot fi concepute fără acest instrument de corectare a abuzurilor puterii: cuvântul neîngrădit. Vom reflecta aici asupra condiţiei morale şi intelectuale a presei româneşti.

Pieţarii presei libere

În condiţii normale, critica gazetărească la adresa guvernanţilor pregăteşte sancţiunea votului şi afirmă suveranitatea populară („we the people”) în intervalul electoral. Numai regimurile totalitare, autoritare, teocratice şi oligarhice au limitat exerciţiul presei pentru a instaura monopolul pe informaţie, cunoaştere şi adevăr. Şi în democraţiile emergente, garanţiile constituţionale oferite libertăţii presei rămân insuficiente.

Există o presă liberă doar acolo unde se stabilesc raporturi de transparenţă între patronat, consiliu editorial, gazetari şi public. Când mogulii au intenţii ascunse, angajaţii vor fi tentaţi să încalce deontologia breslei acceptând legea tăcerii pe marginea unor chestiuni de interes major:  contractele firmelor private cu statul, cheltuirea banului în ministere şi agenţii guvernamentale, soarta educaţiei, viitorul sănătăţii publice, etc. În Rusia, Birmania sau Coreea de Nord, încălcarea legii omertei poate sfârşi prin suicid ori asasinat. În Balcani întâlnim mai frecvent şomajul sau marginalizarea.

Şi în România se găsesc ziarişti-eroici, capabili să îndure orice riscuri pentru a-şi face datoria: salarii mici sau venituri nesigure. Aceştia înţeleg fraza lui Alexander Soljeniţîn care spunea: „avem frecvent mai multe păreri, dar întotdeauna o singură conştiinţă.” La antipodul integrităţii morale, vom descoperi destui ziarişti care sfidează codul onoarei. Înrobiţi unor conflicte de interese, ei intimidează, cenzurează sau concediază confraţii incomozi, subordonaţi pe linie ierarhică; fără scrupule, oferă apoi consultanţă unor oameni politici cărora le acordă apoi în platourile TV note pentru prestaţie; ajung, în sfârşit, proprietari de SRL-uri a căror activitate e lăudată prin reclamă mascată în faţa unui cititor adesea obosit, grăbit sau neatent.

Se adăugă informarea tendenţioasă, amestecul senzaţionalist, denigrarea sistematică, refuzul dreptului la replică, etc. Sunt zeci de televiziuni care produc zilnic acest spectacol al minciunii. Complicitatea dintre patronat şi corpul editorial naşte noi tactici de supravieţuire. Clubul „pieţarilor” presei este gata să vândă ori să cumpere orice dizidenţă gazetărească.

Nu ne poate mira faptul că pentru Matthew Arnold (1822–1888), jurnalismul echivala, în zilele sale bune, cu „literatura grăbit redactată.” În ochii lui Dinu Patriciu, în schimb, ziariştii independenţi sunt doar nişte biete „oiţe care behăie.” Iată diferenţa dintre Oxfordul universitar al secolului XIX şi Prahova magnaţilor de veac XXI…

Demobilizare civică şi carnaval permanent

Raţiunea de a fi a presei într-o societate liberă şi democratică nu este să placă unor patroni analfabeţi. Scopul nobil al acestei întreprinderi trebuie reiterat cu încăpăţînare liturgică: informarea corectă şi nepărtinitoare a publicului în privinţa binelui comun.

La noi, din păcate, manipularea opiniei publice, epidemia urii (în diferitele ipostaze: mineriadele anti-intelectuali sau băsescofobia sezonieră), ocultarea adevărului despre trecut, cauţionarea legăturilor suspecte între politic şi sfera privată – toate acestea adâncesc câteva patologii sociale. În registru postmodern, excesele retorice ajung să înghită referinţa la fapte. Esenţialul se pierde în sarabanda accesoriului.  O presă băltind prin jumătăţi de adevăr înmulţeşte stufărişul fabulatoriu sau delirant. Cine observă popularitatea discursului conspiraţionist şi a literaturii de scandal în România post-1989 va înţelege nu doar victoria prostului gust, ci şi eşecul democraţiei noastre participative.

De ce ne-ar uimi demobilizarea civică atunci când milioane de oameni citesc astrograme pentru a descifra nu doar un amor delincvent, ci şi falimentul în afaceri? Sute de mii de telespectatori caută astăzi să lămurească drama României sau convulsia Terrei — de la atacurile din 11 septembrie 2001 până la criza financiară, de la problema securităţii militare şi energetice în Europa până la încălzirea globală — printr-o referinţă la cutare complot nevăzut. Cum altfel să explici notorietatea lui Pavel Coruţ, încrederea în zvonistică, convingerea mutantă că toate hibele din BOR provin din „infiltraţiile iezuite” ori succesul profesional al unui profesor american are în spate şapte cabale?

De ce să te mai implici la nivel local când o mână de iniţiaţi au stabilit deja, pas cu pas, deciziile mai marilor planetei? Mostra perfectă de psihoză apocaliptică, în registru New Age, o găsiţi în emisiunile OTV. Luptând pe aceste baricade, presa ajunge să piardă şi beneficiul istoric al alfabetizării populaţiei ţării, până mai ieri preponderent rurală. Dacă nişte „marţieni” ar privi trei zile la televiziunile româneşti ar trage concluzia că progenitura lui Decebal şi Traian a devenit o naţiune de priapici şi nimfomane, poporul kitsch adăpostit la nord de Dunăre sub poalele unor munţi de vulgaritate.

Pentru a contracara acest fenomen, ziarele de tiraj puteau să-şi asume un mai pronunţat rol educativ. În ce fel? În primul rând, explorând atractiv teme fundamentale: de la decesul satului tradiţional până la secularizarea galopantă din oraşe, trecând prin fenomenul economiei subterane, al criminalităţii, al alcoolismului sau fraudei interlope. Prea adesea, gustul publicului este subestimat, reţeta îndobitocirii fiind deliberat aleasă.

În al doilea rând, presa trebuie să trateze domeniului cunoaşterii pe compartimente. E inacceptabil să inviţi un expert în salubritate la o emisiune despre arta medievală. Merită dezumflate apoi părerile unui actor, oricât de talentat, despre ultimele revendicări sindicale. Pentru a evita impostura, reflexul specializării trebuie combinat cu flerul generalist. Citind despre teme dificile precum globalizarea, deriva bancară sau chestiunile arzătoare de politică externă (i.e., autoritarismul din Rusia ori situaţia din Afganistan şi Irak), dar şi problemele domestice (i.e., falimentul sistemului nostru de sănătate sau corupţia din învăţământul de stat), un cititor exigent şi-ar dori opinia profesionistului capabil să evite jargonul în schimbul comunicării clare şi articulate.

Alianţa între decenţă şi inteligenţă ar putea dovedi că românii nu-şi doresc totuşi transplantarea tubului digestiv cu tubul catodic.

Deficitul de curaj & expertiză

Care sunt subiectele subreprezentate în dezbaterea televizuală? Arareori vedem documentare despre costurile şi cauzele birocraţiei pletorice, ale demografiei negative, ale sistemul de pensii, violenţei stradale, crizei familiei, remanenţei mentalităţii comuniste, a resurgenţei fundamentalismului secular sau teologic, ş.a.m.d. Sunt teme care se cuvin discutate acordând prioritate raţiunii, îndepărtând duplicitatea morală, stimulând patosul pentru adevăr şi ridicând ştacheta teoretică a jurnalisticii autohtone.

Numai dezbaterea serioasă vizând termenul mediu şi lung va atrage fidelitatea cititorilor: abonamentele la ziar cresc după ce credibilitatea e testată şi, astfel, clientul primeşte garanţia că un produs quality nu se va transforma subit într-o foaie de manipulare ori scandal. Cât de des, însă, regizează televiziunile noastre întâlnirea între deontologie şi profesionalism, între competenţa experţilor şi interesul popular?

Fără să evalueze tot spectrul de manifestări al presei româneşti, un spectator atent al mass-media va sesiza transformarea unor platforme de dezbatere în tranşee electorale. Criza financiară a mai scos la iveală modul în care diferite canale de presă funcţionau sub standardele minime de eficienţă economică şi calitate profesională.

Reducerea salariilor a determinat un număr de simbriaşi să-şi schimbe rapid gustul şi convingerile doctrinare. O minoritate chiar şi-a radicalizat tonul, acceptând prostituţia în direcţia tabloidală. Este doar un început, căci independent de recesiunea economică a anului 2009, jurnalismul se află într-o criză mondială generalizată impusă de voga noilor tehnologii. Una dintre prognoze spune că nu va fi salvată decât presa care va găzdui comentarii proaspete, competente, deopotrivă accesibile şi sofisticate.

Cum se pregăteşte România pentru această revoluţie? Deocamdată, ne mişcăm în ceaţă. Identitatea incertă a presei quality nu ţine de-o tulburare acneică, ci are un un aer premeditat. Urmăriţi recurenţa aceloraşi figuri, mascote, umbre şi năluci în studiourile Radio-TV. Când, bunăoară, vom putea spera ca Adrian Păunescu să se retragă din arenă? Vor accepta vreodată, singuri, domnii X, Y sau Z că sunt nişte produse deopotrivă compromise şi expirate? Va fi diminuat numărul de ore distractive la TVR? Se va mai naşte vreodată acolo o emisiune de tipul „Seratei muzicale”, girată de regretatul Iosif Sava?

Debusolarea presei e legată de criza morală şi declinul cultural al societăţii româneşti: de la lideri religioşi care fac din casa lui Dumnezeu o „peşteră de tâlhari”, trecând prin cercul senatorilor latifundiari care cer decontarea chiriei lor din Bucureşti din banul contribuabilului, pentru a sfârşi cu universitarii care şi-au obţinut titlul doctoral sau grantul de cercetare prin fraudă. Ziariştii de referinţă ai României se întâlnesc zilnic cu această faună iar bolile, după cum ştim, se iau prin contact nemijlocit.

Aşa cum există foşti demnitari care ocupă abuziv case de protocol, oameni de afaceri care influenţează justiţia ori diplomaţi care, în calitate de ex-turnători la Securitate, îşi sfidează mai departe concetăţenii – la fel, avem jurnalişti care au abdicat de la codul deontologic. Ei huzuresc materialiceşte şi, deşi mimează rolul lupului moralist, n-ar cuteza să facă vreo declaraţie de avere. Un fost redactor al gazetei „Timpul” din Bucureşti, pe numele său Mihai Eminescu, s-ar îngrozi de spectacolul demisiunilor etice şi al degradării culturale din peisajului presei româneşti.

Soluţia? Reîntoarcerea la greci, printr-un jurământ etic şi o reabilitare a raţiunii critice.

Un Hippocrate pentru ziarişti

„Jur pe Apollo şi iau drept chezăşie pe marii înaintaşi ai breslei jurnaliştilor că voi îndeplini acest jurământ după putere, raţiune şi caracter:

  • Să  respect pe cel care m-a învăţat arta de-a citi atent, de-a vorbi îngrijit, de-a asculta răbdător şi de-a scrie cu migală; să-i consider pe descendenţii lui ca fraţi şi surori şi să-i învăţ arta rostirii adevărului, dacă ei o doresc, fără obligaţii.
  • Să transmit mai departe dragostea de adevăr şi dreptate fiilor mei, fiilor maestrului meu şi numai acelor discipoli care au jurat după obiceiul nobil al ziariştilor, şi nimănui altuia.
  • Atât cât mă ajută mintea şi îmi încuviinţează conştiinţa, prescripţiunile mele să fie făcute numai spre folosul şi buna stare a cititorilor mei, ferindu-i de orice daună, violenţă sau frază otrăvită.
  • Nu voi injecta mintea cititorilor cu ură, venin sau dezinformări letale, chiar dacă patronul îmi va cere asta. Nu-i voi iniţia pe jurnaliştii mai tineri în rele. În acest fel, sper să nu dau vreodată ţării mele un remediu avortiv.
  • Sacră şi curată îmi voi păstra arta şi îmi voi conduce viaţa, în ascuns şi la vedere.
  • Nu voi lua apărarea borfaşilor, lăsând avocaţilor din oficiu această meserie.
  • În orice casă va intra ziarul sau televiziunea la care lucrez, voi căuta să ofer informaţii şi comentarii relevante pentru binele comun, ţinând tocul peniţei sau camerele video departe de orice acţiune dăunătoare şi de contacte intime cu femei sau bărbaţi, cu oameni liberi sau sclavi.
  • Orice voi vedea sau voi auzi în timpul documentării mele ca ziarist de investigaţie voi păstra în secret, pentru că tăcerea şi confidenţialitatea sunt o datorie sfântă.
  • Dacă voi respecta acest jurământ şi nu îl voi călca, viaţa şi meseria mea să se bucure de renume şi respect din partea tuturor oamenilor; dacă îl voi trăda devenind sperjur, atunci contrariul să se petreacă.”

Un Socrate pentru cititori

Revigorarea conştiinţei morale în presa românească ar fi doar un prim pas. Pe lângă lecţia oferită de Hippocrate gazetarilor, cititorii au nevoie de adjuvantul intelectual al unui Socrate. Deşi sună pretenţios, o atare formulare transmite exigenţa bunului simţ şi un imbold către normalitate. Dacă ziarul quality găzduieşte conversaţia unei naţiuni cu sine, atunci acest dialog presupune respectarea raţiunii critice: onestitatea interogaţiei, ironia fină, reflexul dubitativ, proprietatea clară a termenilor, rigoarea expresiei, cultura memoriei, disciplina gândirii şi, implicit, stăpânirea regulilor logice de inferenţă.

În Antichitate, Socrate a fost cel mai important adversar al sofismelor produse de avocaţii confortului şi duşmanii adevărului. Redescoperirea spiritului socratic ar ajuta presa de calitate să joace nu doar un rol decorativ sau informativ, ci şi cartea paideică. Acest lucru impune redescoperirea modelelor care depăşesc produsele jurnalismului socialist al „epocii de aur”. În locul unor „repere” de tip Emanuel Valeriu, Ion Cristoiu, Sorin Roşca-Stănescu sau Cornel Nistorescu, de ce n-am „revizita” operele unor Titu Maiorescu, Tudor Arghezi, Mircea Vulcănescu, Pamfil Şeicaru sau Mihail Fărcăşanu?

Mai mult, tradiţia jurnalismului incisiv şi curajos ar putea stimula lectura unei biografii a lui Karl Kraus, pentru care punctuaţia avea o importanţă mistică; a eseurilor lui George Orwell, a interviurilor Orianei Fallaci sau a comentarilor live de Charles Krauthammer? În sfârşit, făcând cronica evenimentelor culturale, am putea studia mai atent densitatea frazei unui Bernard Pivot sau proza elegantă a unui William F. Buckley Jr.

Paginile de „foileton” din Frankfurter Allgemeine Zeitung, săptămânalul Times Literary Supplement, comentariile competente ale unor clasicişti sau istorici precum Victor David Hanson, John Keegan sau Michael Burleigh publicate în Daily Telegraph sau Wall Street Journal – toate acestea vorbesc despre vocaţia excelenţei care n-a fost integral abandonată în mass-media apuseană. Într-o notă personală, pot evoca surpriza, dacă nu cumva stupefacţia trăită atunci când,  în primăvara anului 2001, descopeream într-un număr obişnuit din cel mai important ziar bavarez (Süddeutsche Zeitung) o recenzie la o carte despre christologia din epistolele Sf. Pavel – semn că nemţii refuză să trăiască doar în „Germania untului” sau patria berii.

În spaţiul european, presa de calitate a jucat întotdeauna un rol educaţional. Cu excepţia unor intelectuali publici capabili să conducă magistral o argumentaţie şi să oferă analize inedite, noi suntem restanţi la acest capitol.

Revirimentul inteligenţei

Suplimentele culturale ale ziarelor quality sunt fie slabe, fie inexistente. Paginile dedicate istoriei ideilor sunt foarte subţiri iar comentariile specialiştilor apar mereu înghesuite într-un spaţiu sufocant, fără personalitate. Televiziunea, radioul, revistele, ziarul sau blogul profesionist trebuie să transmită nu doar informaţii brute despre spectacolul cetăţii, ci şi stări de spirit.

Presa poate forma sau deforma gusturi, tendinţe, reflexe de gândire sau comportament. De aceea, merită păstrate la vedere paginile de interviu sau recenziile vizând nu doar literatura, ci şi ştiinţele exacte, arta sau memoria naţională. Editorii români deplâng dezinteresul pentru cartea de istorie, în special. De ce ne-ar mira atunci excitaţia în faţa oricărei formule „pseudo”: de la obsesia siliconului până la grandomania legată de origini (himera Kogaionului, tracomania şi tot registrul „dacii contraatacă”). Respectând acest imperativ pedagogic, liderii noştri de opinie vor începe să vorbească, să asculte şi să tacă mai bine.

Libertatea presei nu înseamnă că totul poate fi spus, oricum, oricând, oricui. Să ne gândim puţin: dacă România ar fi aparţinut celebrului Commonwealth britanic şi regina Angliei ar fi vizitat Bucureştiul anul acesta, oare relatările despre eveniment n-ar fi impus o altă ţinută lexicală, o amplă documentare şi, mai ales, un ton potrivit? Mă întreb, însă, câţi ziarişti de televiziune s-ar fi descurcat în faţa acestei provocări?

Oamenii de presă trebuie să-şi redescopere adevărata vocaţie: nu aceea de-a face spectacol, ci de-a informa judicios un public adeseori nevinovat şi credul. Aş merge chiar mai departe: a sosit vremea când citirea ziarului poate împlini un act cultural. Hârtia e tot mai scumpă şi lucrurile ieftine pot emigra către spelunca spaţiului virtual. Faptul de-a scrie merită să-şi recâştige demnitatea, reafirmând prioritatea argumentului şi importanţa dialogului, în locul calomniei tautologice şi al cacofoniei regizate.

Ziarul merită citit ca un preludiu la o lectură fundamentală sau o discuţie pasionantă. Mergând la restaurant, nu ne satisfacem doar o funcţie biologică, ci împlinim şi un ritual social. La fel, nu frecventăm Universitatea doar pentru a înmagazina date despre literatura română, matematică, ştiinţe economice sau geografie, ci şi pentru a interacţiona sub raport uman cu reprezentanţii diferitelor generaţii de profesori sau studenţi. Este truismul pe care l-ar putea redescoperi mai multe ziare quality din România spre îndreptarea democraţiei noastre betegite.

Concluzii

Am argumentat în acest text următoarele puncte de vedere: (1) presa liberă există pentru a furniza dosare factologice veridice şi comentarii pertinente despre starea binelui comun. (2) Slujirea adevărului ajunge o ficţiune atunci când rămân netransparente relaţiile dintre proprietarii trusturilor, gazetari, subiectul investigaţiei jurnalistice şi consumatorul de comentariu sau informaţie. (3) Mortificarea conştiinţei gazetarului prin stimuli financiari iliciţi conduce la compromiterea interesului pentru dezbaterea publică şi, automat, la tabloidizarea discursului mass-media – un fenomen paralel cu demobilizarea civică a electoratului. (4) Remediul nu îl poate reprezenta decât reînvierea principiilor deontologice ale jurnalismului clasic, explorarea unor modalităţi neconvenţionale de practică gazetărească (blogosferă agregată, Internet, TV online) şi, mai ales, atragerea inteligenţei emigrate.

(5) Refacerea calităţii actului jurnalistic implică nu doar voinţa morală, rezumat de jurământul lui Hippocrate, ci şi recuplarea ideii de lectură la noţiunea clasică de cultură, specifică tradiţiei europene. (6) Prin acest ultim imperativ înţeleg nu doar urmarea modelelor sacre, scrisul îngrijit, documentarea poliglotă sau preţuirea limbii române, ci şi reabilitarea simţului socratic pentru argumentaţie, scepticism şi dialog constructiv, împotriva sofisticii care pretinde că poate demonstra sau deconstrui orice, pe bază de umori, bârfe, zvonuri, intoxicări şi false raţionamente. (7) Patronajul intelectual al lui Socrate intră astfel în tandem cu jurământul moral lui Hippocrate: iată operaţia prin care înţelepciunea anticilor ar „răzbuna” dezorientarea omului recent.

—————-

Pe aceeaşi temă, vezi şi următoarele texte: (1), (2), (3), (4)


LANSARE DE CARTE: Mihail Neamţu, ELEGII CONSERVATOARE, Iaşi, 23 aprilie, ora 16.00 (Cărtureşti)

12 aprilie 2009

Editura EIKON şi Librăria CĂRTUREŞTI-IAŞI (Iulius Mall)

vă invită la lansarea volumului

 ELEGII CONSERVATOARE

în prezenţa autorului şi a invitaţilor săi:

Ştefan AFLOROAEI,

George BONDOR şi Bogdan TĂTARU-CAZABAN

 Cum se transmite o veritabilă cultură a libertăţii morale, civice şi economice? În ce fel se raportează spaţiul public românesc la criza valorilor din Europa? Care este rolul Ortodoxiei la începutul secolului XXI? Ce înseamnă secularizarea pentru instituţia familiei sau forurile de educaţie? Cum se prezintă Biserica într-o eră a transparenţei mediatice, a revoluţiei moravurilor şi a pluralismului ideologic? Plecând de la aceste întrebări, Mihail Neamţu ne oferă în câteva provocatoare Elegii conservatoare un diagnostic teologico-politic care intersectează verticala creştinismului patristic cu orizontala liberalismului clasic occidental.

 

neamtu-elegii-conservatoare-iasi-23-04-circulara-email


Mihail Neamţu, Elegii conservatoare, Editura Eikon, 2009: în curând în librăriile din ţară!

7 aprilie 2009

elegiiconservatoarecoperta1

Cuprins, Prefaţă & Index.

elegiiconservatoare-coperta-iv


CEI TREI ANI DE ACASĂ. REFLECŢII DESPRE PACTUL NAŢIONAL PENTRU EDUCAŢIE (eseu de Mihail NEAMŢU)

17 decembrie 2008

Asemuieşte firea noastră în privinţa educaţiei

şi a lipsei de educaţie cu următoarea întâmplare:

iată mai mulţi oameni aflaţi într-o încăpere subpământeană,

ca într-o peşteră, al cărei drum de intrare dă spre lumină,

drum lung faţă de lungimea întregului peşterii.

Lumina vine de sus şi de departe.

Platon, Republica

Stahanovism european?

Printre primele măsuri socialiste pe care noul Guvern vrea să le adopte se numără şi aceasta: „declararea, prin lege, a educaţiei timpurii ca bun public şi finanţarea de către stat a cheltuielilor cu educaţia timpurie”. Pentru orice om crescut la şcoala libertăţii, ideea controlării reflexelor sociale ale unei întregi populaţii pare de extracţie totalitară. Ţinta stabilită pentru perioada 2009-2012 e aproape stahanovistă: „Cuprinderea în educaţia timpurie a peste 80% dintre copii între 3-5 ani.” 80% este eufemismul folosit pentru designarea obligativităţii. Faţă de programul perfectat de Comisia prezidenţială (care prevedea educaţia timpurie pentru copii între 0-6 ani) acest plan cincinal e oarecum indulgent. Sugarii sunt exceptaţi de la măreţul plan de civilizare a naţiunii, fiind vizat strict doar tineretul preşcolar. „Beneficiarii” acestui program demn de titulatura „corn cu lapte & curriculum” sunt câteva milioane de copii tocmai ieşiţi din scutece. Propunerea mi se pare inutilă şi respingătoare din două motive: 1) sub raport pragmatic-contextual, din perspectiva costurilor implicate; 2) din punct de vedere principial, datorită valorilor anti-liberale, progresiste şi anti-conservatoare angajate de această doctrină. Dacă primul punct este cel mai uşor de demonstrat, prin simpla indicare a unor cifre, cel de-al doilea argument are mai multe ramificaţii. Să le urmărim.

Birocraţie obeză şi costuri inutile

Într-un timp de criză economică şi penurie financiară Guvernul decide aşadar să-şi extindă birocraţia. Sunt prognozate mai multe cheltuieli bugetare şi un cvasi-monopol etatist sub presiunea restrângerii iniţiativei private şi a competiţiei reale între furnizorii de educaţie. E imperios necesară stabilirea responsabilităţii unui minister sau a unei agenţii naţionale, pentru implementarea şi coordonarea tuturor programelor de educaţie timpurie. Măsura legată de „educaţia timpurie” pare uneori expresia unei îngrijorări particulare a elitei confruntate în ultimii ani cu o criză de grădiniţe în Capitală (situaţie totuşi reglementată printr-o recalibrare a raportului cerere-ofertă). Situaţia de ansamblu a instituţiilor de învăţământ din România nu seamănă deloc cu relieful bucureştean. Sunt nenumărate sate, comune şi oraşe unde criza demografică post-1989 a condus la golirea dramatică a sălilor de clasă şi la un exces de unităţi şcolare. De asemenea, starea căminelor culturale (plătite tot de la stat) rămâne deplorabilă. În sfârşit, în marile centre universitare descoperim o veritabilă penurie de resurse umane şi materiale, vizibilă mai ales în laboratoare de ştiinţe naturale ale Institutelor de cercetare ale Academiei. Cum se explică faptul că prima măsură menţionată de Guvern presupune lăbărţarea aparatului administrativ?

La găurile negre şi finanţările aberante (între care să nu uităm reţelele de computere conectate „wireless” la Internet, aduse în săli de clasă fără acoperiş!) se vor adăuga alte costuri pentru procesul de acreditare, plata inspectorilor, cursuri de specialitate pentru noile cadre şi, implicit, o invitaţie la sindicalizare a dascălilor din noul segment al învăţământului preşcolar. Când Universităţile sunt deja căpuşate prin tarele nepotismului şi ale clientelismului academic, Ministerul Educaţiei se grăbeşte să atace problema la rădăcină. Birocraţii inundă vârsta propice zbenguielii, plastilinei şi desenelor animate cu directive mutante, prefaţate într-un limbaj autoritar-orwellian: „Instituţiile responsabile cu educaţia pe perioada 0-3 ani trebuie să aibă explicit o misiune educativă. Educaţia şi intervenţia timpurii sunt esenţiale.” Pe scurt, copilăria nu se mai încheie undeva în penumbra pubertăţii, aşa ne-au lăsat să înţelegem învechiţii Fraţii Grimm, Petre Ispirescu sau Ion Creangă. Coaliţia partidelor care au semnat „Pactul Naţional pentru Educaţie” (PNE) contestă dreptul la pruncia pură şi nevinovată. Cu promulgarea solemnă a Parlamentului ne sunt propuse, doamnelor şi domnilor, lucruri serioase: copiii preşcolari au nevoie de „norme şi criterii de raportare la propriul sine şi la altul, de trecere de la heteronomie la autonomie şi relaţionare socială.” Vi-l mai puteţi imaginaţi pe Iisus spunând despre cei formataţi în litera şi spiritul acestui manual: „lăsaţi copiii să vină la mine”? Read the rest of this entry »


Ortodoxia urbană în secolul XXI

14 septembrie 2008

Conferinţă despre “Ortodoxia urbană în secolulul XXI” organizată de ASCOR Sibiu, Postul Mare, Aula Universităţii Lucian Blaga, 2008.

Participă: lector Sebastian Moldovan, Facultatea de Teologie Ortodoxă şi Mihail Neamţu, eseist

(Fişier audio – Partea 1).

(Fişier audio – Partea 2).


ÎNTRE EVANGHELIE ŞI NAŢIUNE: PR. DUMITRU STĂNILOAE

11 august 2008

Between the Gospel and the Nation. Dumitru Staniloae’s Ethno-Theology, studiu publicat în revista Archaeus X (2006) no.3 (M. Neamtu)


THE UNFOLDING OF TRUTH EUNOMIUS OF CYZICUS AND GREGORY OF NYSSA IN DEBATE OVER ORTHODOXY (360-381)

7 august 2008

Studiu publicat în revista Archæus. Studies in History of Religions (Bucharest), VI (2002).


REVISITING ORTHODOXY AND NATIONALISM

7 august 2008

Revisiting Orthodoxy and Nationalism, Pro Ecclesia, XV, no. 2.


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 41 other followers