Blocarea investigaţiei libere şi degradarea comentariului politico-social: din culisele prăbuşirii ziarului “Cotidianul”

Un dialog între Tiberiu Lovin şi Dorin Petrişor, fost jurnalist de investigaţie la Cotidianul.

Dupa 12 ani de presa, Dorin Petrisor a decis sa renunte imediat ce conducerea de la Cotidianul i-a redus leafa la 1.000 de lei. La origini profesor de logica si  filozofie, Dorin a mai plecat de la Gazeta, unde era sef la investigatii, in secunda in care Liviu Man i-a blocat un articol pe motiv ca s-a ajuns la o intelegere cu subiectul. Adica au dat-o la pace. I-a fost scarba. Acum s-a intalnit cu o altfel de cenzura la Cotidianul si deturnarea unor subiecte pe interese legate de afacerile lui SOV si cele politice venite dinspre PSD.

Succesul şcolilor private: în SUA şi Marea Britanie

În România, întreaga tevatură despre criza educaţiei a ocolit, în mod straniu, discuţia despre soluţia privată. Monopolul etatist este garantat de fiecare pagină a Pactului Naţional de Educaţie – un document care recunoaşte făţiş faptul că nu vrea să accepte falimentul numeroaselor şcoli şi proasta pregătire a multor dascăli grupaţi în sindicate foarte vocale. Este şi motivul pentru care echipa de experţi a dlui Mircea Miclea a inventat conceptul de “educaţie permanentă”, menit să de-a de lucru unui personal didactic neperformant.

În SUA şi Marea Britanie, criza financiară nu a afectat şcolile private, ci dimpotrivă, le-a dovedit eficienţa. Iată un articol relevant pe această temă publicat astăzi de revista The Economist (online).

“COMPARED with last year, applications are up 14%,” says Mark Stanek, the principal of Ethical Culture Fieldston, a private school in New York. All through the application season he and his board of governors had been on tenterhooks, waiting to see if financial turmoil would cut the number of parents prepared to pay $32,000-34,000 a year to educate a child. Requests for financial help from families already at Fieldston had been rising fast, and the school had scraped together $3m—on top of the $8m it spends on financial aid in a normal year—in the hope of tiding as many over as possible. Nothing is certain until pupils turn up in the autumn. Some parents could get cold feet and sacrifice their deposits. Yet so far the school is more popular than ever.

Tradiţia ca preludiu la nemurire (recenzie de Valentin Stângă)

Reunind alerte intervenţii de gazetă, dar şi texte mai ample, cu o firească respiraţie erudită, recenta colecţie de Elegii conservatoare, iscălită de Mihail Neamţu şi publicată la editura clujeană Eikon, opune amărăciunilor neconsolabile, derivelor flamboaiante şi exaltărilor proteice o noimă luminoasă, un model de a fi viu, prezent, actual care, în mod paradoxal, se articulează printr-o superbă retorică a melancoliei. Nu e vorba însă, aici, de un oftat baroc, obidit sau de ditamai păsul romantic. Din contră, timbrul auctorial reface nimbul speranţei prin concursul unei tristeţi seminale, fără perspectiva, sumbră, a blazării. Tonul elegiac e apanajul unei lucidităţi şcolite, ce denunţă medical paralogisme, depravări, idolatrii şi strâmbătăţi, dar care nu-şi îngroapă, resemnată, herburile. Străin de orice lamento afectat, de cearcăne dezolante şi de truisme reciclate, discursul tânărului eseist seduce lesne prin maturitate, scrupul şi dantelă, prin referinţa chibzuită şi prin anvergura procesiunii conceptuale, amintind de verva similară, ingenios curtenitoare, a unui Teodor Baconsky sau Andrei Pleşu.

Cartea poate fi citită, sans doute, ca propedeutică la pragmatica tradiţiei. Însă nu o tradiţie gândită ca trecut pur şi simplu sau ca enorm florilegiu muzeal. De fapt, o asemenea raportare la tradiţie nu poate semnala decât propriul fiasco hermeneutic. Departe de a fi o dimensiune revolută, un clasor de valori fosilizate, tradiţia e, înainte de toate, rânduială, dispunere, aşezământ, adică datul, premisa constituirii culturale a oricărei persoane. Nu vechimea dă prestigiul tradiţiei, ci caracterul ei originar, fondator, pre-mergător în raport cu libertatea omului. De aceea, conservatorismul nu trebuie confundat cu obstinaţia pasesită sau cu fetişismul perucilor teatrale. Conservator e cineva care, la ceasul delirului revoluţionar sau în plină agonie a cutumelor, refuză să-şi anuleze memoria, chipul şi umanitatea. Asta nu înseamnă că gândirea conservatoare anatemizează orice detentă inovatoare, pledând tenace pentru imobilism şi reverie arhaizantă. Plasticitatea şi prospeţimea sunt, în fond, ingrediente ce intră în reţeta continuităţii tradiţiei. Ceea ce repudiază conservatorismul e, telegrafic spus, ideea potrivit căreia descendenţii lui Adam îşi pot confecţiona un Rai secular, după instrucţiunile câtorva scheme în care Liderul, Progresul, Raţiunea, Tehnica sau Partidul sunt vocabulele-vedetă. La antipodul mesianismelor colectiviste, utopiilor anarhiste, dar şi al vehemenţelor libertariene, conservatorismul se defineşte prin profesarea unei deschideri nucleate, prin protejarea şi ritualizarea libertăţii înrădăcinate şi prin exersarea perseverentă a discernământului. Pentru conservator, aşadar, tradiţia nu e altceva decât nobila determinare a libertăţii educate, combustibilul necesar oricărei profilări de destin individual şi politic.

David Bentley Hart: Freedom and Decency

It is heartening, naturally, to live in a country where so much righteous ire can be stirred by a fleeting glimpse of something the unarrested sight of which — on almost any summer day along certain sandy banks of the Seine — nourishes the noonday reveries of many a Parisian schoolboy. It attests to the persistence among us of the kind of social virtue — call it bourgeois respectability, or puritanism, or simple decency — that is too often appreciated only in the aftermath of its disintegration. That said, however, there is still something odd in the symbolic importance this event has assumed for many, given that far worse evidences of the rapid coarsening of our culture surround us on every side all the time (examples are too numerous and obvious to cite). I suspect that among those who professed their dismay at the halftime show there were many who as a rule are willing to tolerate most of the corrosive influences that invade family life — from advertising, films, popular music, the Internet, video games, the language we have all become accustomed to hearing every day — so long as those influences continue unobtrusively to operate in their “proper” places.

This is not to say that there is not a real division in American society between those of devout and traditionalist temperament, who try to abide by some common standard of decency or courtesy, and those who regard any cultural resistance to vulgarity, or vicious fantasy, or explicit violence, or sexual degradation as an obstacle to be surmounted. Nor should one fail to deplore the sheer boorishness with which the latter class feels free to impose the refuse of its imagination on the former (what was truly appalling about the recent halftime show was simply its incivility). The true depth of our social division is, however, difficult to ascertain. It is one thing to lament the discourtesy of those who delight in giving offense, but another thing altogether to provide an effective remedy for it; and only when we honestly ask ourselves what remedy we are willing to contemplate will it become clear whether as a people we are truly engaged in a “culture war” (as we are often told we are) or are simply witnessing the effects of a genuine but transient tension between more refractory and more energetic elements within a single cultural process.

 

O englezoaică muşcată de un maidanez pe strada Londra, oraşul Bucureşti

“I-as omori pe toti! O sa dau bani pentru exterminarea lor. Sunt ca sobolanii. Nu vad nicio diferenta intre cainii de pe strazile Bucurestiului si sobolani”, sustine indignata Rachel Sargent, o afacerista din Marea Britanie care a cazut victima unor caini comunitari. Incidentul s-a petrecut joi seara, in jurul orei 19:30, pe strada Londra din Dorobanti. Femeia, in varsta de 42 de ani, se intorcea de la serviciu cand a fost atacata de doi caini, unul dintre ei muscand-o de picior.

Andrei Pleşu: “Munca. Daune colaterale”

Se practică frecvent o investiţie maximă de muncă, pentru rezultate care nu se mai percep decât ocazional, în week-end, în vacanţă, la pensie. Ai tot ce-ţi trebuie, dar eşti atât de istovit, încât nu-ţi mai trebuie nimic din tot ce ai.

URÂŢENIE ŞI NEORÂNDUIALĂ versus FRUMUSΕŢE ŞI RÂNDUIALĂ ÎN ARTA BISERICEASCĂ (XV)

Icoana Sfintei Treimi

FRUMUSΕŢE ŞI RÂNDUIALĂ versus URÂŢENIE ŞI NEORÂNDUIALĂ ÎN ARTA BISERICEASCĂ (IX)

CINA CEA DE TAINĂ, SUVENIR ROMÂNESC

FRUMUSΕŢE ŞI RÂNDUIALĂ versus URÂŢENIE ŞI NEORÂNDUIALĂ ÎN ARTA BISERICEASCĂ (VIII)

PICTURĂ NOUĂ ŞI VECHE: CULORI, SIMBOLISTICĂ, DESEN

FRUMUSΕŢE ŞI RÂNDUIALĂ versus URÂŢENIE ŞI NEORÂNDUIALĂ ÎN ARTA BISERICEASCĂ (VII)

CONTRAST CROMATIC ŞI ARHITECTURAL: NOU ŞI VECHI

CEI TREI ANI DE ACASĂ. Reflecţii despre Pactul Naţional pentru Educaţie (Mihail NEAMŢU)

Asemuieşte firea noastră în privinţa educaţiei

şi a lipsei de educaţie cu următoarea întâmplare:

iată mai mulţi oameni aflaţi într-o încăpere subpământeană,

ca într-o peşteră, al cărei drum de intrare dă spre lumină,

drum lung faţă de lungimea întregului peşterii.

Lumina vine de sus şi de departe.

Platon, Republica

 

Stahanovism european?

Printre primele măsuri pe care noul Guvern vrea să le adopte se numără şi aceasta: „declararea, prin lege, a educaţiei timpurii ca bun public şi finanţarea de către stat a cheltuielilor cu educaţia timpurie”. Pentru orice om crescut la şcoala libertăţii, ideea controlării reflexelor sociale ale unei întregi populaţii pare suspectă. Ţinta stabilită pentru perioada 2009-2012 şochează printr-o dimensiune stahanovistă: „Cuprinderea în educaţia timpurie a peste 80% dintre copii între 3-5 ani.” 80% în doar patru ani este eufemismul folosit pentru designarea obligativităţii în zece ani de astăzi înainte. Faţă de programul perfectat de Comisia prezidenţială (care prevedea educaţia timpurie pentru copii între 0-6 ani) acest plan cincinal e oarecum indulgent. Sugarii sunt exceptaţi de la măreţul plan de civilizare a naţiunii, acum fiind vizat strict doar tineretul preşcolar. „Beneficiarii” acestui program demn de titulatura „corn cu lapte & curriculum” sunt câteva milioane de copii tocmai ieşiţi din scutece. Propunerea mi se pare inutilă şi respingătoare din două motive: 1) sub raport pragmatic-contextual, din perspectiva costurilor usturătoare implicate; 2) din punct de vedere principial, datorită valorilor progresiste, anti-liberale şi anti-conservatoare angajate de această doctrină. Dacă primul punct este cel mai uşor de demonstrat, prin simpla indicare a unor cifre, cel de-al doilea argument are mai multe ramificaţii. Să le urmărim.

Birocraţie obeză şi costuri inutile

Într-un timp de criză economică şi penurie financiară Guvernul decide aşadar să-şi extindă birocraţia. Sunt prognozate mai multe cheltuieli bugetare şi un cvasi-monopol etatist sub presiunea restrângerii iniţiativei private şi a competiţiei reale între furnizorii de educaţie. „E imperios necesară stabilirea responsabilităţii unui minister sau a unei agenţii naţionale, pentru implementarea şi coordonarea tuturor programelor de educaţie timpurie.” Măsura legată de „educaţia timpurie” pare uneori expresia unei îngrijorări particulare a elitei confruntate în ultimii ani cu o criză de grădiniţe în Capitală (situaţie rezolvată printr-o recalibrare a raportului cerere-ofertă). Situaţia de ansamblu a instituţiilor de învăţământ din România nu seamănă deloc cu relieful bucureştean. Sunt nenumărate sate, comune şi oraşe unde criza demografică post-1989 a condus la golirea dramatică a sălilor de clasă şi la un exces de unităţi şcolare. De asemenea, starea căminelor culturale (plătite tot de la stat) rămâne deplorabilă. În sfârşit, în marile centre universitare descoperim o penurie de resurse umane şi materiale, vizibilă mai ales în laboratoare de ştiinţe naturale ale Institutelor de cercetare ale Academiei. Cum se explică faptul că prima măsură menţionată de Guvern presupune lăbărţarea aparatului administrativ?

La găurile negre şi finanţările aberante (între care să nu uităm reţelele de computere conectate „wireless” la Internet, aduse în săli de clasă fără acoperiş…) se vor adăuga alte costuri pentru procesul de acreditare, plata inspectorilor, cursuri de specialitate pentru noile cadre şi, implicit, o invitaţie la sindicalizare a dascălilor din noul segment al învăţământului preşcolar. Când Universităţile sunt căpuşate prin tarele nepotismului şi ale clientelismului academic, Ministerul Educaţiei se grăbeşte să atace problema la rădăcină. Birocraţii inundă vârsta propice zbenguielii, plastilinei şi desenelor animate cu directive mutante, prefaţate într-un limbaj autoritar-orwellian: „Instituţiile responsabile cu educaţia pe perioada 0-3 ani trebuie să aibă explicit o misiune educativă. Educaţia şi intervenţia timpurii sunt esenţiale.” Pe scurt, copilăria nu se mai încheie undeva în penumbra pubertăţii, aşa ne-au lăsat să înţelegem Fraţii Grimm, Petre Ispirescu sau Ion Creangă. Coaliţia partidelor care au semnat „Pactul Naţional pentru Educaţie” (PNE) contestă dreptul la pruncia pură şi nevinovată. Cu promulgarea solemnă a Parlamentului ne sunt propuse lucruri mult mai serioase serioase: ţâncii au nevoie de „norme şi criterii de raportare la propriul sine şi la altul, de trecere de la heteronomie la autonomie şi relaţionare socială.” Vi-l mai puteţi imaginaţi pe Iisus spunând despre cei formataţi în litera şi spiritul acestui manual: „lăsaţi copiii să vină la mine”?

Educaţia: prioritate de dreapta

Obsesia cantităţii şi neglijarea calităţii produc în orice domeniu numai ravagii.

CEI TREI ANI DE ACASĂ. REFLECŢII DESPRE PACTUL NAŢIONAL PENTRU EDUCAŢIE (eseu de Mihail NEAMŢU)

Asemuieşte firea noastră în privinţa educaţiei

şi a lipsei de educaţie cu următoarea întâmplare:

iată mai mulţi oameni aflaţi într-o încăpere subpământeană,

ca într-o peşteră, al cărei drum de intrare dă spre lumină,

drum lung faţă de lungimea întregului peşterii.

Lumina vine de sus şi de departe.

Platon, Republica

Stahanovism european?

Printre primele măsuri socialiste pe care noul Guvern vrea să le adopte se numără şi aceasta: „declararea, prin lege, a educaţiei timpurii ca bun public şi finanţarea de către stat a cheltuielilor cu educaţia timpurie”. Pentru orice om crescut la şcoala libertăţii, ideea controlării reflexelor sociale ale unei întregi populaţii pare de extracţie totalitară. Ţinta stabilită pentru perioada 2009-2012 e aproape stahanovistă: „Cuprinderea în educaţia timpurie a peste 80% dintre copii între 3-5 ani.” 80% este eufemismul folosit pentru designarea obligativităţii. Faţă de programul perfectat de Comisia prezidenţială (care prevedea educaţia timpurie pentru copii între 0-6 ani) acest plan cincinal e oarecum indulgent. Sugarii sunt exceptaţi de la măreţul plan de civilizare a naţiunii, fiind vizat strict doar tineretul preşcolar. „Beneficiarii” acestui program demn de titulatura „corn cu lapte & curriculum” sunt câteva milioane de copii tocmai ieşiţi din scutece. Propunerea mi se pare inutilă şi respingătoare din două motive: 1) sub raport pragmatic-contextual, din perspectiva costurilor implicate; 2) din punct de vedere principial, datorită valorilor anti-liberale, progresiste şi anti-conservatoare angajate de această doctrină. Dacă primul punct este cel mai uşor de demonstrat, prin simpla indicare a unor cifre, cel de-al doilea argument are mai multe ramificaţii. Să le urmărim.

Birocraţie obeză şi costuri inutile

Într-un timp de criză economică şi penurie financiară Guvernul decide aşadar să-şi extindă birocraţia. Sunt prognozate mai multe cheltuieli bugetare şi un cvasi-monopol etatist sub presiunea restrângerii iniţiativei private şi a competiţiei reale între furnizorii de educaţie. „E imperios necesară stabilirea responsabilităţii unui minister sau a unei agenţii naţionale, pentru implementarea şi coordonarea tuturor programelor de educaţie timpurie.” Măsura legată de „educaţia timpurie” pare uneori expresia unei îngrijorări particulare a elitei confruntate în ultimii ani cu o criză de grădiniţe în Capitală (situaţie totuşi reglementată printr-o recalibrare a raportului cerere-ofertă). Situaţia de ansamblu a instituţiilor de învăţământ din România nu seamănă deloc cu relieful bucureştean. Sunt nenumărate sate, comune şi oraşe unde criza demografică post-1989 a condus la golirea dramatică a sălilor de clasă şi la un exces de unităţi şcolare. De asemenea, starea căminelor culturale (plătite tot de la stat) rămâne deplorabilă. În sfârşit, în marile centre universitare descoperim o veritabilă penurie de resurse umane şi materiale, vizibilă mai ales în laboratoare de ştiinţe naturale ale Institutelor de cercetare ale Academiei. Cum se explică faptul că prima măsură menţionată de Guvern presupune lăbărţarea aparatului administrativ?

La găurile negre şi finanţările aberante (între care să nu uităm reţelele de computere conectate „wireless” la Internet, aduse în săli de clasă fără acoperiş!) se vor adăuga alte costuri pentru procesul de acreditare, plata inspectorilor, cursuri de specialitate pentru noile cadre şi, implicit, o invitaţie la sindicalizare a dascălilor din noul segment al învăţământului preşcolar. Când Universităţile sunt deja căpuşate prin tarele nepotismului şi ale clientelismului academic, Ministerul Educaţiei se grăbeşte să atace problema la rădăcină. Birocraţii inundă vârsta propice zbenguielii, plastilinei şi desenelor animate cu directive mutante, prefaţate într-un limbaj autoritar-orwellian: „Instituţiile responsabile cu educaţia pe perioada 0-3 ani trebuie să aibă explicit o misiune educativă. Educaţia şi intervenţia timpurii sunt esenţiale.” Pe scurt, copilăria nu se mai încheie undeva în penumbra pubertăţii, aşa ne-au lăsat să înţelegem învechiţii Fraţii Grimm, Petre Ispirescu sau Ion Creangă. Coaliţia partidelor care au semnat „Pactul Naţional pentru Educaţie” (PNE) contestă dreptul la pruncia pură şi nevinovată. Cu promulgarea solemnă a Parlamentului ne sunt propuse, doamnelor şi domnilor, lucruri serioase: copiii preşcolari au nevoie de „norme şi criterii de raportare la propriul sine şi la altul, de trecere de la heteronomie la autonomie şi relaţionare socială.” Vi-l mai puteţi imaginaţi pe Iisus spunând despre cei formataţi în litera şi spiritul acestui manual: „lăsaţi copiii să vină la mine”?

O PRIMĂ MĂSURA A GUVERNĂRII CU SOCIALIŞTII: STATUL ÎŞI EXTINDE GHEARA PRIN SISTEMUL DE EDUCAŢIE TIMPURIE

Iată câteva din priorităţile iraţionale stabilite de noul Guvern al României, într-un timp de criză economică şi penurie financiară: mai multă birocraţie, mai multă administraţie, mai multă sindicalizare, mai mulţi bani scoşi de la buget, mai puţină competiţie cu spaţiul privat. 

“Educaţia timpurie

·Declararea, prin lege, a educaţiei timpurii ca bun public şi finanţarea de către stat a cheltuielilor cu educaţia timpurie.

·Coordonarea serviciilor oferite de Ministerul Educaţiei şi Cercetării cu cele oferite de Ministerul Sănătăţii şi Ministerul Muncii, Solidarităţii şi Familiei, pentru optimizarea serviciilor de educaţie timpurie.

·Elaborarea şi monitorizarea curriculumului şi a standardelor de calitate pentru educaţia timpurie.

·Formarea iniţială şi continuă a personalului dedicat educaţiei timpurii.

·Cuprinderea în educaţia timpurie a peste 80% dintre copiii între 3-5 ani.

·Încurajarea şi susţinerea iniţiativelor locale şi acelor private pentru construirea de creşe, eficientizarea legii tichetelor de creşă.

·Introducerea grupei pregătitoare în învăţământul obligatoriu.” 

Pentru detalii, vezi:

http://media.hotnews.ro/media_server1/document-2008-12-16-5261558-0-programul-guvernare.pdf

BOGDAN CĂLINESCU despre educaţia privată (interviu în “Săptămâna financiară”)

Ce părere aveţi despre ideea ca, la nivelul instituţiilor de învăţământ, în loc să se împartă banii de la buget direct scolilor de stat, să fie distribuite aceleasi sume familiilor elevilor, sub forma unor cupoane educaţionale, care apoi să aleagă unitatea de învăţământ public sau privat ce corespunde preferinţelor lor?

Introducerea sistemului de „vouchers“ (cupoane) pornită în Statele Unite ia o amploare deosebită în mai multe ţări din Europa: Olanda, Italia, Suedia. Mi se pare forma cea mai corectă si echitabilă pentru a asigura copiilor o scolarizare de calitate. Părinţii pot alege, graţie unui cupon de o anumită valoare, între scolile bune si cele proaste, iar scolile ar fi obligate să fie în concurenţă. Ar atrage cei mai buni profesori si ar fi condiţionate să obţină rezultate foarte bune la bacalaureat si nu numai.

ÎNVĂŢĂMÂNT PRIVAT versus ÎNVĂŢĂMÂNT DE STAT

O emisiune la Radio France International.

CURSURI PRIVATE LA FUNDAŢIA “CALEA VICTORIEI” DIN BUCUREŞTI

Fundatia Calea Victoriei organizeaza incepand din aceasta luna o serie de ateliere si evenimente in domenii culturale si umaniste. Atelierele se adreseaza tuturor celor care doresc sa isi completeze sau sa isi reimprospateze cunostintele de cultura generala, si sa intre in dialog cu lectori de elita, profesionisti si artisti entuziasti si carismatici.

Atelierele sint strucuturate sub forma unor prelegeri urmate de dialog intre lector si cursanti. Lectorii sint profesori universitari, artisti, designeri, profesionisti carismatici si cu o buna experienta in domeniile lor. Potrivit Fundatiei Calea Victoriei, la ateliere si evenimente poate participa oricine este interesat de istorie, literatura, religie, filozofie, pictura, folclor, muzica, teatru, cinema, explorari, peisagistica, antropologie, s.a.m.d.

Mai multe informatii despre ateliere si modul de participare gasiti pe site-ul fundatiei la adresa  http://www.fundatiacaleavictoriei.ro.