Importante dezbateri culturale la RFI

Dan Pârvu ne invită la o discuţie cu istoricul Neagu Djuvara.

Dan Tapalagă poartă un dialog cu filosoful Gabriel Liiceanu.

Ovidiu Nahoi despre Memorialul Sighet împreună cu Ana Blandiana.

Despre curentul conservator în România.

SUPLIMENT “ID” (februarie 2009): ESEURI DESPRE CONSERVATORISMUL AMERICAN

Relieful american al gândirii conservatoare

          La invitaţia lui Horia-Roman Patapievici, am purces în vara anului 2008 la alcătuirea unui dosar cu marile repere ale reflecţiei etico-politice de sorginte conservatoare. Motivaţia editorială invocă doar câteva urgenţe modeste: racordarea dezbaterii româneşti despre anticomunism, tradiţie, modernitate şi postmodernism la dialogul cultural de sorginte nord-atlantică. Această sincronizare nu-şi propune mai mult decât restituirea unor teme frecvent neglijate într-o Europă cu adânci reflexe socialiste: rolul proprietăţii, importanţa familiei, preţuirea patrimoniului cultural, respectul faţă de tradiţia religioasă iudeo-creştină, respectul anti-relativist pentru ordinea naturală a lumii (ceea ce înseamnă o distincţie netă între sfinţi şi ticăloşi, între deştepţi şi proşti, între cărturari şi ignari, etc.). Se adaugă la acestea mefienţa faţă de utopiile revoluţionare, acceptarea principiului democratic al reprezentării, încrederea în creativitatea naturală a omului disciplinat de tradiţie (a cărui stare de conştiinţă este ireductibilă la sinteza marxistă a „mijloacelor de producţie”), angoasa faţă de modernismul progresist, tema de babilonia urbană, prudenţa în relaţiile interumane, legitima căutare a profitului prin capitalism şi cultivarea compasiunii prin filantropie, etc.

          Conservatorismul trebuie înţeles aşadar nu ca sistem metafizic derivat axiomatic din câteva principii prime, ci mai degrabă ca stare de spirit. Edmund Burke a numit-o common sense, care s-ar traduce liber (şi pe placul regretatului Alexandru Paleologu) prin sintagma „bun-simţ.” Accentul gândirii conservatoare cade aşadar pe noţiunea de praxis – epistemologia discursului politic bazându-se pe achiziţiile trecutului. Datele tradiţiei – care ne spun că bărbaţii au fost dintotdeauna mai apţi pentru exerciţiul militar decât femeile, aşa cum femeile n-au putut ocoli decât rareori vocaţia maternităţii – sugerează că forţa explicativă a experimentului întrece valoarea argumentaţiei abstracte.

FILM CU PROŞTI: STAN ŞI BRAN EVADAŢI DIN PUŞCĂRIE (Sorin Ioniţă)

Nici cel mai îndrăzneţ sau anarhist avocat al drepturilor omului într-o ţară UE n-a mers vreodată până acolo încât să ceară eliberarea din puşcărie a clientului său pe motiv de claustrofobie. Ei bine, în România nu doar că s-a putut cere asta, dar s-a şi obţinut: în cazul fostului patron de la Sexy Club, Costel Constantin. După aşa un episod, nu mai e nimic de zis, putem stinge lumina şi pleca toţi acasă.

DECLIN DEMOGRAFIC EUROPEAN (Foreign Policy-Romania, ianuarie/februarie 2009)

Revoluţia sexuală

Thomas Malthus (1766–1834) s-a înşelat amarnic. În locul suprapopulării decompensate financiar, avem o criză demografică generalizată în tot spaţiul nord-atlantic. Creştem dar nu ne înmulţim. Absenteismul pruncilor din băncile de date şi pupitrele şcolare reprezintă unul din semnele „integrării” ţărilor est-europene în dinamica societăţilor occidentale, în contrast radical cu tot ceea ce se petrece în Africa ori Asia Centrală. România, alături de Polonia, Ucraina sau Bulgaria, figurează astăzi în „topul” naţiunilor cu natalitate descendentă. Cauzele sunt multiple: trauma post-comunistă, angoasa tranziţiei (1989-2007), etosul contraceptiv al noii culturi de consum. Transformările culturale şi impactul economic provocat de această tendinţă abia încep să apară pe agenda instituţiilor publice.

CEI TREI ANI DE ACASĂ. Reflecţii despre Pactul Naţional pentru Educaţie (Mihail NEAMŢU)

Asemuieşte firea noastră în privinţa educaţiei

şi a lipsei de educaţie cu următoarea întâmplare:

iată mai mulţi oameni aflaţi într-o încăpere subpământeană,

ca într-o peşteră, al cărei drum de intrare dă spre lumină,

drum lung faţă de lungimea întregului peşterii.

Lumina vine de sus şi de departe.

Platon, Republica

 

Stahanovism european?

Printre primele măsuri pe care noul Guvern vrea să le adopte se numără şi aceasta: „declararea, prin lege, a educaţiei timpurii ca bun public şi finanţarea de către stat a cheltuielilor cu educaţia timpurie”. Pentru orice om crescut la şcoala libertăţii, ideea controlării reflexelor sociale ale unei întregi populaţii pare suspectă. Ţinta stabilită pentru perioada 2009-2012 şochează printr-o dimensiune stahanovistă: „Cuprinderea în educaţia timpurie a peste 80% dintre copii între 3-5 ani.” 80% în doar patru ani este eufemismul folosit pentru designarea obligativităţii în zece ani de astăzi înainte. Faţă de programul perfectat de Comisia prezidenţială (care prevedea educaţia timpurie pentru copii între 0-6 ani) acest plan cincinal e oarecum indulgent. Sugarii sunt exceptaţi de la măreţul plan de civilizare a naţiunii, acum fiind vizat strict doar tineretul preşcolar. „Beneficiarii” acestui program demn de titulatura „corn cu lapte & curriculum” sunt câteva milioane de copii tocmai ieşiţi din scutece. Propunerea mi se pare inutilă şi respingătoare din două motive: 1) sub raport pragmatic-contextual, din perspectiva costurilor usturătoare implicate; 2) din punct de vedere principial, datorită valorilor progresiste, anti-liberale şi anti-conservatoare angajate de această doctrină. Dacă primul punct este cel mai uşor de demonstrat, prin simpla indicare a unor cifre, cel de-al doilea argument are mai multe ramificaţii. Să le urmărim.

Birocraţie obeză şi costuri inutile

Într-un timp de criză economică şi penurie financiară Guvernul decide aşadar să-şi extindă birocraţia. Sunt prognozate mai multe cheltuieli bugetare şi un cvasi-monopol etatist sub presiunea restrângerii iniţiativei private şi a competiţiei reale între furnizorii de educaţie. „E imperios necesară stabilirea responsabilităţii unui minister sau a unei agenţii naţionale, pentru implementarea şi coordonarea tuturor programelor de educaţie timpurie.” Măsura legată de „educaţia timpurie” pare uneori expresia unei îngrijorări particulare a elitei confruntate în ultimii ani cu o criză de grădiniţe în Capitală (situaţie rezolvată printr-o recalibrare a raportului cerere-ofertă). Situaţia de ansamblu a instituţiilor de învăţământ din România nu seamănă deloc cu relieful bucureştean. Sunt nenumărate sate, comune şi oraşe unde criza demografică post-1989 a condus la golirea dramatică a sălilor de clasă şi la un exces de unităţi şcolare. De asemenea, starea căminelor culturale (plătite tot de la stat) rămâne deplorabilă. În sfârşit, în marile centre universitare descoperim o penurie de resurse umane şi materiale, vizibilă mai ales în laboratoare de ştiinţe naturale ale Institutelor de cercetare ale Academiei. Cum se explică faptul că prima măsură menţionată de Guvern presupune lăbărţarea aparatului administrativ?

La găurile negre şi finanţările aberante (între care să nu uităm reţelele de computere conectate „wireless” la Internet, aduse în săli de clasă fără acoperiş…) se vor adăuga alte costuri pentru procesul de acreditare, plata inspectorilor, cursuri de specialitate pentru noile cadre şi, implicit, o invitaţie la sindicalizare a dascălilor din noul segment al învăţământului preşcolar. Când Universităţile sunt căpuşate prin tarele nepotismului şi ale clientelismului academic, Ministerul Educaţiei se grăbeşte să atace problema la rădăcină. Birocraţii inundă vârsta propice zbenguielii, plastilinei şi desenelor animate cu directive mutante, prefaţate într-un limbaj autoritar-orwellian: „Instituţiile responsabile cu educaţia pe perioada 0-3 ani trebuie să aibă explicit o misiune educativă. Educaţia şi intervenţia timpurii sunt esenţiale.” Pe scurt, copilăria nu se mai încheie undeva în penumbra pubertăţii, aşa ne-au lăsat să înţelegem Fraţii Grimm, Petre Ispirescu sau Ion Creangă. Coaliţia partidelor care au semnat „Pactul Naţional pentru Educaţie” (PNE) contestă dreptul la pruncia pură şi nevinovată. Cu promulgarea solemnă a Parlamentului ne sunt propuse lucruri mult mai serioase serioase: ţâncii au nevoie de „norme şi criterii de raportare la propriul sine şi la altul, de trecere de la heteronomie la autonomie şi relaţionare socială.” Vi-l mai puteţi imaginaţi pe Iisus spunând despre cei formataţi în litera şi spiritul acestui manual: „lăsaţi copiii să vină la mine”?

CARE SUNT PRIORITĂŢILE LA MINISTERUL CULTURII?

Toader Paleologu, un tânăr politician român de orientare liberală, a fost recent ales Ministrul Culturii, al Cultelor şi al Patrimoniului în Guvernul condus de Emil Boc. Ce sugestii aţi avea pentru domnia-sa?

Iată câteva posibile direcţii cu prioritate (de dreapta):

- Bibliotecile publice

-Muzeele judeţene

-Patrimoniu (artă religioasă şi artă seculară)

-Relaţia cu românii din străinătate

SONDAJ POLITIC

CITIŢI ŞI:

Bucuriile lui Don’ Patriciu

UN “FRAIER” ÎN ROMÂNIA ETERNĂ

Romania e ţara unde furăm în grup, dar când o să ne dăm seama de cercul vicios în care ne-am băgat va fii prea târziu – ne vom fi furat deja singuri căciula.

Daca mâine vreau să sparg un bec de pe stradă pot să îl sparg, să îl iau, să fac orice fără ca cineva să mă tulbure, fără să fac infart când bate cineva la uşă, chiar şi dacă este vorba de poliţistul venit să mă tragă la răspundere. Dacă chiar ma prinde ne înţelegem, îmi dă un şpiţ în cur, eventual mă pune să le spăl maşina.

Dacă mâine un muncitor dintr-o fabrică vrea să plece acasă cu un litru de vopsea e simplu: vorbeşte cu portarul, îi dă şi lui ceva şi pleacă amândoi mulţumiţi. Unul e bucuros de vopseaua pe care o poate vinde la un preţ mai mic decât în magazin; sau pentru că îşi poate vopsi gardul celălalt, făcut nu se ştie cum; celălalt pentru că are bani de ţigări şi „una mică” la barul din colţ. Daca un al treielea personaj vede aceste nereguli şi sună la poliţie sau la garda financiară el devine “Gigă contra”, “duşmanul societăţii”. Încet va fi înlăturat ca personaj suspect, prea vigilent cu cei care îşi fură căciula.

Cum reacţionează «societatea civilă »? Simplu:

“- Băi prostule, nu puteai să taci şi tu ?”

Mâine cel care vrea să îndrepte lucrurile la CFR, în învăţământ, într-un spital, o şcoală sau o parohie devine “papagalul de serviciu.” Poimâine vrea şi el o zi liberă sau concediu de sănătate – răspunsul “nu se poate” este permanenta lui ameninţare.

Altă zi “papagalul” nostru dă un examen pentru promovare: va cădea primul după linie. România nu iubeşte decât curajul oamenilor morţi.

Peste câteva luni, “papagalul” vrea sa se transfere la altă întreprindere unde deja se ştie că este “fraier”. Cel prea cinstit nu colaborează cu mica mafie. În spatele lui circulă avertismente de genul: “vezi că îi place să dea cu ciocul, se revoltă prea uşor, nu e de încredere.” Treptat, papagalul ajunge ocolit la servici, în familie sau de vecinii din bloc – un amic, un verişor, un frate i-a dus vestea în lume că e incurabil.

Soluţia căutată de două milioane de papagali: viză de muncă în străinătate.

(Poveste primită anonim pe Internet – uşor editată, MN).

H.-R. PATAPIEVICI, Elogiu pentru ALEXANDRU SOLJENIŢÎN

Un drept între popoare.

INCOERENŢA DISCRIMINĂRII POZITIVE (un eseu de Bogdan C. Enache)

Sub presiunea integrării europene, discriminarea pozitivă a fost adoptată de autorităţile române ca bază pentru o serie de politici publice menite să asigure ameliorarea condiţiilor socio-economice a unor grupuri considerate dezavantajate. Exemplele cele mai elocvente în spaţiul autohton sunt diversele măsuri legislative şi administrative adoptate în favoarea comunităţii rrome. De regulă, două categorii de argumente se aduc în sprijinul discriminării pozitive: argumente etice şi argumente structural-funcţionale. Însă, la o analiză mai atentă, ambele sunt imposibil de susţinut.

MARŞUL VIEŢII LA TIMIŞOARA, 25 MARTIE, DE BUNAVESTIRE

Asociaţia Darul Vieţii invită reprezentanţii organizaţiilor care susţin viaţa şi familia să ni se alăture la

MARSUL VIEŢII
În 25. martie 2008, Sărbătoarea Buneivestiri şi Ziua Copilului Nenascut – sărbătorită în plan internaţional de organizaţiile pro-life.

Motto: “Timişoara – oraş al florilor şi al vieţii!”

ETOS CREŞTIN (Mike Huckabee) ŞI DISCURS SECULAR (Hillary Clinton) ÎN CAMPANIA PREZIDENŢIALĂ DIN AMERICA

Anul 2008 a început cu o veste bună pentru cei preocupaţi de valorile conservatoare în politica americană. Impactul SUA asupra întregii lumi este mult prea important pentru ca bătăliile de pe scena lor electorală să nu conteze şi în Europa de Est, mai precis România.

Prima veste bună este că Hillary Clinton – ale cărei vederi asupra avortului, familiei şi asupra libertăţilor individuale sunt arhi-cunoscute – a pierdut în competiţia din statul Iowa în favoarea lui Barack Obama.

A doua veste bună este că cel mai articulat candidat din partea republicanilor a câştigat Mike Huckabee (n. 1952), fost guvernator al statului Arkansas.

EPISTOLĂ DESPRE EDUCAŢIA PRIVATĂ ŞI CULTURA LIBERTĂŢII

Stimate domnule Neamtu,

V-am citit textul despre “Etatism: un demon” în ziarul Cotidianul si vreau sa va transmit felicitarile mele.

Am asteptat de cateva luni cu speranta ca va aparea pana la urma un articol in presa autohtona care sa critice, macar din perspectiva utilitatii, daca nu din cea a dreptului si a libertatii, ideea “gradinitei obligatorii” (ca sa nu vorbesc de educatie obligatorie, caci sperantele ar fi fost mult prea mari) promovata de ministrul “liberal” Cristian Adomnitei; articolul dumneavoastra este, din fericire, replica indelung-asteptata.

CATASTROFA DE IMAGINE: ROMÂNII, INAMICUL PUBLIC NR. 1 ÎN ITALIA

Situaţia explozivă generată în Italia de crima oribilă comisă la Roma de un neisprăvit cetăţean român, etnic rrom, reprezintă consecinţa firească a nivelului insuportabil de infracţionalitate din oraşele italiene, unde infractorii români deţin primatul absolut la aproape toate categoriile de delicte comise cu violenţă. Pentru cetăţenii români oneşti, care muncesc din greu ca să asigure un viitor familiilor rămase în ţară, situându-se printre cei care contribuie anual la miliardele de euro ce ajung în România din străinătate, susţinând economia de consum, crima conaţionalului lor a generat o catastrofă de imagine cu consecinţe pe termen lung. În imaginarul colectiv al italienilor, românii, fără a distinge între infractori – cei mai numeroşi, ne place sau nu, fiind rromi – şi cetăţenii perfect integraţi, care trudesc din greu şi îşi asumă o existenţă monotonă plină de sacrificii, au ajuns să fie socotiţi infractori înnăscuţi, dispreţuiţi şi evitaţi, delincvenţi care umplu paginile cotidienelor cu faptele lor reprobabile.

GUSTUL AMAR AL REALITĂŢII TV

Postul public de televiziune pare să fi abandonat definitiv rolul său paideic – măcar în sens civic şi cultural. Seratele lui Iosif Sava, cu invitaţi inteligenţi şi mai ales motivaţi de un dialog exigent, au dispărut ca format, idee sau chiar reper jurnalistic. Distracţia este omnipotentă. Înconjuraţi de vedete pop sau false celebrităţi politice, realizatorii de programe scufundă conştiinţa naţională în vioiciunea viciului şi a prostiei. La atâta gălăgie tot atâta jale!

PATRIMONIUL ROŞIA MONTANĂ ESTE GRAV PERICLITAT. INTERVIU CU ARHEOLOGUL HORIA CIUGUDEAN

Vorbind despre pasiunea sa de-o viata, arheologia montanistica, directorul Muzeului National al Unirii din Alba-Iulia, HORIA CIUGUDEAN, spune: “Pentru mine, ca si pentru multi altii, arheologia practicata in zonele montane, dar si arheologia in general, este domeniul ideal de intalnire dintre aventura si necunoscut. Aici rutina nu exista: cand incepi o sapatura nu stii ce-ti rezerva urmatoarele ore. Sub tine poate fi un tezaur, fiindca Pamantul este o comoara necunoscuta”.

EGALITATEA ŞANSELOR, ORBIREA ETATISTĂ ŞI DISCERNĂMÂNTUL TEOLOGIC

Voi începe prin a spune că articolul dlui Dorin Dobrincu intitulat “Legea cultelor: text, subtext si context” publicat de Revista 22, ANUL XV (880) (19 ianuarie – 25 ianuarie 2007) mi se pare lipsit de sensibilitate teologică, rigoare filozofică şi adecvare istorică. Două sunt chestiunile care îmi sublinează dezacordul cu autorul acestui text.

În ceea ce priveşte articolul 13 al Legii Cultelor, am avansat deja un argument apologetic în ultimul număr din „Dilema veche”. Noţiunea de „bune moravuri” este reglementată constituţional fără ca, de facto, literatura pornografică, de pildă, să fie cenzurată. Evident, protejarea exhibiţionismul erotic are consecinţe dezastruoase, deşi rămâne o marcă inevitabilă a liberalismului din vremurile noastre.

IDEOLOGIA „UMANISMULUI” SECULARIZAT

Omenirea nu se va fi eliberat până când ultimul rege nu va fi spânzurat cu măruntaiele celui din urmă popă.

Diderot

Cu vreo trei săptămâni în urmă s-a petrecut în România un fapt fără precedent. La presiunile reprezentanţilor şi simpatizanţilor ONG-ului “Solidaritatea pentru libertatea de conştiinţă”, o instituţie de stat “autonomă”, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării” a recomandat Ministerului Educaţiei şi Cercetării elaborarea şi implementarea unor norme interne prin care să fie eliminate icoanele şi simbolurile religioase din şcolile publice, cu excepţia orelor de religie.

WILLIAM F. BUCKLEY: INTELIGENŢA CONSERVATOARE

Institutul Hoover găzduieşte arhivele emisiunilor TV „Firing Line“ concepute şi moderate de briliantul scriitor american William F. Buckley în anii 1960-1980.

RĂZBOI (CULTURAL) ŞI PACE (RELIGIOASĂ)

Pe cât de greu îi este istoricului Dinu C. Giurescu să-l compare pe naţionalistul autarh şi fanaticul religios Oliver Cromwell (1599-1658) cu proaspătul cruciat al bâlciului dâmboviţean, dl George Becali, pe atât de uşor îi vine presei româneşti să abandoneze standardele tradiţional britanice ale argumentaţiei. Nasc şi la noi gazetari, dar nu prin travaliul reflecţiei şi decenţa judecăţii etalate de Weekly Standard sau The Economist, ci din spuma resentimentului şi graba invectivei. Puţinătatea şi lipsa de adâncime a ideilor cu iz teologico-politic discutate de agora românească e uneori şocantă. 

BAZELE GÂNDIRII POPULARE: DOCTRINA CREŞTIN-DEMOCRATĂ ŞI ACŢIUNEA SOCIALĂ

Argumentum 

·         Prezentăm aici nu un program politic, ci de un document cu aplicabilitate politică. 

·         Premisa fundamentală: necesitatea precizării doctrinare a zonei politice româneşti care se revendică din gândirea creştin-democrată/populară. 

·         Utilitatea imediată a unei astfel de precizări doctrinare este evidentă: nu se poate vorbi despre înnoirea clasei politice fără să se ştie în numele căror principii şi fundamente se petrece acest lucru. Altfel spus, o politică înnoită nu poate să cultive ambiguitatea doctrinar-etică din acest moment. În plus, prin delimitări şi clarificări aparent teoretice, oferta politică prinde un contur ideatic dincolo de persoanele care reprezintă un partid sau altul în faţa electoratului. Acesta din urmă are astfel un instrument de comparaţie între declaraţiile şi faptele politice. 

·         Din punct de vedere ideologic-politic, documentul de faţă este şi o contra-argumentare adusă teoriei potrivit căreia epoca de faţă este una a confuziei totale. Aglutinarea politică, lipsa de contur a ofertei de stânga şi a celei de dreapta, nu fac altceva decât să agraveze cancerul ce roade din interior exerciţiul democratic: indiferentismul.  

VICIUL MESIANISMULUI POLITIC

Eşecul creştin-democraţiei în România de astăzi aparţine nu doar clasei politice, ci şi liderilor sau formatorilor de opinie ai Bisericii. Cu câteva notabile excepţii, ierarhii sau teologii oficiali s-au abţinut să emită consideraţii tranşante cu privire la sfera politicii. În spaţiul universitar, teologia s-a bucurat de specializări în domeniul pastoral, patrimonial sau al asistenţei-sociale, părăsind dialogul genuin cu ştiinţele umaniste, de la filozofie şi istorie la sociologie sau politologie. Competenţele mărunte în aceste domenii au împiedicat o articulare lucidă a poziţiei Bisericii – reprezentată fie de cler, fie de laicat – într-un spaţiu public marcat de confuzii identitare şi dezorientări axiologice. Din păcate, n-au lipsit ocaziile cu care Ortodoxia s-a lăsat reprezentată în gâlceava veacului de personaje compromiţătoare, care nu trecuseră nici testul credibilităţii publice, nici examenul fidelităţii ecleziale.

TEMELII CORUPTE

După cum am văzut, sezonul estival încinge deopotrivă trotuarele şi mintea conducătorilor noştri vremelnici. Vara, democraţia românească e părelnic tumultuoasă pentru că suplineşte lipsa subiectelor majore printr-un soi de logoree compensatorie. Observînd aceste cicluri sezoniere, m-am întrebat unde-şi mai face loc Biserica Ortodoxă Română în deja obişnuita noastră tevatură pe fond canicular. Mai are ea glas? E loc de spirit şi de întrebări majore atunci cînd lumea se pregăteşte de vacanţe sau se repliază tactic la umbra teraselor?

SPERANŢE

Scuze dacă insist asupra ideilor de bun-simţ: o Biserică fără gîndire teologică e stearpă. La o sumară comparaţie între anii ’30 şi prezentul nostru papagalicesc, nostalgia-i gata. Şi asta pentru că, mitologizată sau nu, perioada interbelică avea nerv. O pleiadă de personalităţi se desfăşura, cu stil şi argumente, într-o presă efervescentă. Facultăţile de Teologie, care interpretau – alături de Filozofie, Litere şi Drept – partitura unui naţionalism cu bibliografii occidentale, funcţionau ca veritabile centre iradiante, cu vedete şi bătălii doctrinare conectate la zona europeană.  Deşi pictat în chip de drac pe fresca din pridvorul catedralei patriarhale, Nae Ionescu ţinea pe umeri un laicat de mare nivel spiritual, necomplezent cu scăderile şi compromisurile făcute de Sinodul acelei epoci. Amintiţi-vă diatribele profesorului, din paginile Predaniei: nu rămîn ele modele de acţiune tactică în „războiul nevăzut“? Sînt de acord că timpurile s-au schimbat radical. 45 de ani de ateism oficial şi agresiv. 16 ani de brambureală neocomunistă, cu simulacre democratice montate abil, în detrimentul majorităţii amuţite. Postmodernitate maimuţărită din mers, fără ca modernitatea să-şi fi consumat ciclul natural. Diluare a obsesiilor identitare, prin infuzie de corectitudine politică, plus băi de legislaţie importată.  

CULTURA CIVICĂ ŞI BABILONIE URBANISTICĂ

Grupul de iniţiativă BUCUREŞTI 2006 a lansat recent o campanie de semnătri prin care societatea civilă contestă acţiunile urbanistice cu efect distructiv asupra unor importante zone istorice din Capitală. 

Cazurile de abuz politic şi incompetenţă culturală nu se restrâng la acest oraş al României – ţara în care pregătirile de aderare la UE n-au stopat degradarea monumentelor de primă importanţă prin inflaţia haotică de reclame, campanii comerciale, construcţii moderniste, ridicate în contrast total cu arhitectura clădirilor din centrele istorice ale marilor oraşe. În Bucureşti, bunăoară, în singura piaţă culturală neatinsă de comunişti – Piaţa Palatului Regal (Piaţa Revoluţiei) – se intenţionează ridicarea unui bloc P+12 etaje. Simbolurile culturii naţionale şi ale identităţii istorice româneşti sunt puse în pericol prin deciziile diferitelor primării municipale şi orăşeneşti. Acest fapt cere reconsiderarea legilor referitoare la protejarea patrimoniului.