Apariţie editorială: C. Stavarache & A. Ţăranu, 100 de întrebări şi răspunsuri despre doctrina populară, Ed. Tritonic, 2009

15 decembrie 2009

CUPRINS


PREFAŢĂ

Doctrina populară:

exigenţa memoriei şi promisiunea continuităţii

Astăzi, mai mult decât oricând, se impune o reflecţie despre relaţia dintre politica naţională şi dezbaterea internaţională. Şi la Bucureşti, Cluj, Timişoara sau Iaşi a devenit imperativ dictonul „gândeşte global, acţionează local”. Ca atare, integrarea României în structurile UE (1 ianuarie 2007) i-a surprins pe actorii noştri politici în căutarea afilierii la una dintre mariile familii europene. Dacă PSD s-a regăsit cu uşurinţă în cadrul Partidului Socialiştilor Europeni (PSE) iar PNL a optat natural pentru Alianţa Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa (ALDE), PDL a îmbrăţişat valorile popularilor (PPE), din cercul cărora PNŢCD şi UDMR făceau deja parte. Astfel, democrat-liberalii au acceptat o deplasare mult mai decisă în zona centru-dreapta, care recunoaşte libertatea iniţiativei individuale în locul nivelărilor etatist-colectiviste, virtuţile etosului antreprenorial în detrimentul dirijismului, valoarea regimului economic concurenţial în contra mentalităţii asistenţialiste, relevanţa principiilor morale formulate de tradiţia iudeo-creştină, importanţa echităţii sociale în lumina principiului meritocratic, etc.

Această altoire a doctrinei PDL pe trunchiul popularilor europeni soluţionează într-o manieră sui-generis problema oricărui partid tânăr: absenţa blazonului genealogic şi dificultatea „recursului la înaintaşi.” Spre deosebire de liderii liberali ori socialişti, reprezentanţii de vârf ai PDL n-au putut evoca prea uşor figurile-emblemă ale perioadei interbelice. Aderând la platforma popularilor europeni, PDL ― deşi lipsit de aureola „partidelor istorice” ― îşi articulează mesajul într-o relaţie de continuitate cu reflecţia celor mai importanţi gânditori interbelici sau postbelici, români şi vest-europeni, de extracţie clasic-liberală, conservatoare sau creştin-democrată. În acest fel, numele unor Virgil Madgearu (1887-1940) dar şi Wilhelm Röpke (1899-1966) sau Ludwig Erhard (1897–1977), atât Iuliu Maniu (1873-1951), cât şi Konrad Adenauer (1876–1967), pot fi invocate, cu egală îndreptăţire, drept modele istorice de gândire şi acţiune pentru popularii români. Raportarea la trecut nu se mai face dintr-o perspectivă strict parohială, nici exclusiv mimetică. Ideea de centru-dreapta capătă în România altă rezonanţă plecând tocmai de la respingerea explicită a oricărei filon antidemocratic, autoritarist şi anti-capitalist, în beneficiul unei conversaţii temeinice cu marile idei politice occidentale, verificate în timp. Conceptul de „familie populară” este unul federativ, evitând osmoza sau hibridizarea forţată printr-un respect acordat platformei naţionale specifice fiecărui partid-membru.

Volumul de faţă vine să expună în detaliu viziunea PPE cu privire la principalele teme de dezbatere din spaţiul public european. Tocmai de aceea, această carte de întrebări şi răspunsuri reprezintă o apariţie editorială îndelung aşteptată în sfera publicistică autohtonă. Recurgând la stilul alert şi fraza clară, Costel Stavarache şi Andrei Ţăranu ne oferă un indispensabil ghid în labirintul de idei pe care îl reprezintă doctrina populară. Convingerile grupului PPE sunt expuse dintr-o perspectivă predominant germană, deşi contribuţiile gânditorilor italieni sau francezi nu sunt deloc neglijabile. Cititorii români vor descoperi un câmp de analiză care, în România, face mult prea rar obiectul investigaţiei jurnalistice sau al dezbaterilor electorale. A sosit poate momentul ca şi în ţara noastră evaluarea politicilor cu valoare imediat-pragmatică să se facă în lumina studiului doctrinelor. Avem nevoie ca ideologii, obsedaţi uneori de corectitudinea apriorică a tezelor lor, să redescopere importanţa empiricului, după cum oamenii faptei trebuie, şi la noi, să cultive mai mult negoţul din piaţa marilor idei politice, economice şi morale. Fără această complementaritate, mişcarea de centru-dreapta riscă blocajul în jurul unei logomahii, producând episodic câte o nouă ceartă pe definiţii sau cuvinte, în locul acţiunii concrete şi al formării de tinere personalităţi, integre şi dedicate.

„100 de întrebări şi răspunsuri despre doctrina populară” nu reprezintă un catehism infailibil, ci doar un reper esenţial într-o dezbatere care vizează destinul Europei. De ce este esenţial să cunoaştem orizontul de aşteptări ale membrilor PPE? Pentru că aproape cinci sute de milioane de cetăţeni ai Uniunii Europene depind zilnic de soluţiile pe care reprezentanţii lor ajung să le formuleze în forurile democratice din douăzeci şi şapte de ţări membre. În acest concert al responsabilităţii politice, vocea popularilor s-a dovedit a fi adesea hotărâtoare, fiind recent validată şi la ultimele alegeri europarlamentare din 2009. Politicienii noştri de la Bruxelles şi Strasbourg, dar şi alegătorii români răspândiţi astăzi în întreaga Europă, împreună cu intelectualii publici, jurnaliştii, analiştii politici sau reprezentanţii diferitelor ONG-uri sau think-tanks din România, pot contribui la formularea unor verdicte etico-politice atunci când sunt discutate chestiuni importante precum viitorul economiei de piaţă, al familiei şi al demografiei, al valorile morale şi al educaţiei. Un asemenea obiectiv poate fi atins numai prin combinarea seriozităţii politice cu o bine verificată competenţă tehnocrată – cu alte cuvinte, printr-un dialog mai susţinut între cei care gândesc politica pe termen scurt cu cei care evaluează un proiect de societate în linia grande durée. De aceea, nu este deloc întâmplător faptul că iniţiativa acestei cărţi aparţine Institutului de Studii Populare din Bucureşti în colaborare cu fundaţia Hans Seidel-Stiftung.

Multe teme atinse de cercetarea lui Costel Stavarache şi Andrei Ţăranu sunt relativ noi pentru dezbaterea publică de la noi. Despre „bioetică”, „discriminarea femeii”, „migraţie”, „biodiversitate” sau „energie alternativă” se vorbeşte prea puţin, iar aceste subiecte proaspete nu pot fi decât binevenite (având în vedere moştenirea trecutului şi provocările viitorului). Sunt puncte exprimate în această carte faţă de care unii simpatizanţi ai PDL vor exprima rezerve critice. Aceştia vor socoti, bunăoară, că România are nevoie de un mai mare imbold economic în direcţia liberalismului clasic, printr-o foarte drastică reducere a fiscalităţii şi a birocraţiei, în paralel cu respingerea pronunţată a distributivismului ― fapt care s-ar abate de la „ortodoxia” popularilor europeni. La fel, în chestiuni care privesc morala publică (e.g., definiţia familiei monogame şi heterosexuale) mulţi est-europeni vor exprima, probabil, convingeri intransigente într-un limbaj conservator mai apropiat de lumea nord-americană. Exemplele punctuale de acest fel pot continua. Convulsiile modernităţii ne-au arătat că însă nimeni, dintre cei înţelepţi, nu se raportează la un partid ca la un corpus mysticum. Cel mai important lucru rămâne ocuparea unui teren comun în care dezbaterea despre fundamentele civilizaţiei euro-atlantice (înrădăcinate în civilizaţia Decalogului) se hrăneşte din cultura memoriei, respectul pentru tradiţie şi curajul inovaţiei. Părerile pot diferi chiar în sânul Partidului Popular European, dar dezacordul se exprimă în termenii moderaţiei cordiale şi raţionale.

Fără să facă aici obiectul cercetării autorilor români, constelaţia valorilor de centru-dreapta a fost schiţată la noi din câteva direcţii convergente, deşi poate heterogene sub raportul metodologiei sau al sensibilităţilor personale şi/sau de grup. În zona economică, şcoala austriacă împreună cu şcoala de la Chicago are deja câţiva ucenici consacraţi: Dragoş Paul Aligică, Costea Munteanu, Radu Nechita şi echipa care emulează în jurul unor entităţi precum „Ludwig von Mises-România”, „CADI/Eleutheria” sau CISED. Sfera reflecţiei politice include nume de referinţă, cum ar fi Vladimir Tismăneanu, Cristian Preda, Aurelian Crăiuţu, Cătălin Avramescu sau Toader Paleologu; în zona gândirii etico-teologice de centru-dreapta, numele unor Andrei Pleşu, Teodor Baconsky, Radu Preda, Tereza Palade sau Petre Guran sunt imposibil de ocolit; domeniul juridic a fost marcat de contribuţiilor unor autori recunoscuţi internaţional, precum Valeriu Stoica, Radu Carp, Ioan Stanomir, Iulia Motoc sau Bogdan Iancu; pentru discursul filozofic, consacrat recuperării tradiţiei umaniste şi promovării valorilor clasice ale libertăţii individuale, autori de maximă vizibilitate precum Gabriel Liiceanu sau Horia-Roman Patapievici se întâlnesc cu mai tinerii scriitori din jurul grupării revistei „Idei în Dialog”; în spaţiul literar, figuri de largă suprafaţă precum Virgil Nemoianu sau Dan C. Mihăilescu au definit exigenţele unei reflecţii întemeiată pe armonia transcendentală dintre bine, frumos şi adevăr. Toţi aceştia, şi mulţi alţii imposibil de evocat într-o listă exhaustivă, au contribuit dintr-o perspectivă angajată dar nepartizană la degajarea unui spaţiu intelectual apropiat de valorile popularilor. Un viitor volum intitulat „100 de întrebări şi răspunsuri româneşti despre doctrina populară” va cântări, cu siguranţă, contribuţia culturii noastre academice la degajarea unei noi definiţii a ideii de centru-dreapta.

Perspectiva occidentală asumată, aşadar, în următoarele pagini era însă necesară şi ne îndatorează pentru mulţi ani. Lipseau din bibliotecile noastre asemenea sistematizări precise şi, totodată, fine ale unor doctrine politice de impact european. Pentru unul dintre autorii cărţii ― tânărul cercetător în filozofia politicii, dl Costel Stavarache ― apariţia acestui volum coincide cu debut notabil şi promiţător. Nu ne rămâne decât să sperăm într-un ecou inteligent la acest pas înainte făcut în beneficiul doctrinei populare şi, pe cale de consecinţă, al democraţiei româneşti.

Mihail NEAMŢU


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 41 other followers