Andrei Pleşu şi G.M. Tamas: un dialog mai vechi

21 iulie 2010

Cu stînga pe dreapta călcînd

Am participat, de curînd, la un dialog amical despre stînga şi dreapta, organizat, la Sofia, de Ivan Krastev, un prieten preţios şi un politolog de elită. De faţă mai erau, dintre cunoscuţi, Alexander Smolar şi Tamás Gáspár Miklós, alături de alţi numeroşi gazetari şi experţi din Germania, Italia, Spania, Turcia, Statele Unite, Albania şi Portugalia.

N-aş spune că am aflat lucruri noi. Dar am avut – pentru a cîta oară? – ocazia să constat disproporţia numerică, stilistică şi retorică dintre pledanţii stîngii şi ai dreptei. Statistic vorbind, partizanii dreptei acopereau cam cinci la sută din cei prezenţi. Printre ei, se numărau doi parlamentari bulgari, a căror coerenţă, cuviinţă şi fineţe m-au făcut să reflectez amar asupra omologilor lor români. Dar indiferent de calitatea prestaţiei lor, cei doi se confruntau constant cu reacţia neîncrezător-ironică a majorităţii. Era clar că stînga se simte mereu legitimă, în vreme ce dreapta se simte mereu suspectă. Stînga a supravieţuit tonic tuturor crimelor ei. Cît despre crimele dreptei, dreapta continuă să le întruchipeze. Drept care, într-o adunare dominată de stînga, discursul de dreapta are un ton stingherit sau, în orice caz, insular, excentric.

Vedeta stîngii ofensive, deştepte, cultivate a fost, ca întotdeauna cînd e de faţă, amicul Tamás. Vechiul disident anticomunist arborează mereu panaşul unui anarhism cochet, cu sclipiri marxizante, preţiozităţi academice şi virtuozităţi caustice. Vede (sau se face că vede) fascişti peste tot, fandează panicard şi fentează sofistic, într-o engleză perfectă, ostentativ conservatoare. “Problema liderilor de dreapta – zice el, de pildă – e că se consideră lideri în chip natural, de unde insuportabila lor aroganţă.” Nu poţi să nu observi, în replică, un viciu comun al liderilor de stînga, cel puţin la fel de grav şi, parcă, mai periculos: ei se consideră lideri în mod providenţial, de unde sîngerosul lor delir misionar. “Nu uita că eu m-am angajat, în tinereţe, împotriva liderilor comunişti!” – parează, prin eschivă, Gáspár Miklós. Sau, tot el: “Critica ideologiei comuniste e, de regulă, contradictorie: ba se spune că avem de a face cu o ideologie utopică, inaplicabilă, ba că ea a fost aplicată, dar cu rezultate dezastruoase. Păi, ori se poate aplica, ori nu se poate”. Bine, te grăbeşti să spui, dar de vreme ce toate tentativele de aplicare a ideologiei comuniste au sfîrşit în catastrofă, nu e asta o dovadă că ideologia cu pricina e inaplicabilă? Unde e contradicţia? Nu e inaplicabilitatea una dintre notele constitutive ale utopiei? De cîte ori şi în cîte locuri trebuie să eşueze un sistem, pentru ca el să fie declarat inaplicabil? E însă foarte greu să-i ţii piept seducătorului filozof maghiaro-clujean.

E inteligent, e citit, e funny. Fucking funny! Şi, mai ales, spre deosebire de cei doi parlamentari bulgari, e pe val, e pe gustul majorităţii. Şi Ivan Krastev, şi Alexander Smolar par să-mi dea dreptate, dar o fac discret, în pauză, oarecum conspirativ. Le e teamă, poate, că mă simt prost şi încearcă să mă consoleze prieteneşte? Sau am devenit eu însumi mai suspicios decît e cazul? Văd oare disimetrii acolo unde ele nu există? Dar iată, cînd cineva vorbeşte cu parapon despre defectele (grave) ale dnei Thatcher, toată lumea zîmbeşte solidar, aprobativ, cu multiple subînţelesuri. Vorbeşti, dimpotrivă, despre unele calităţi ale dnei Thatcher? Provoci o stare de jenă generală, ca şi atunci cînd ai obiecţiuni la Che Guevara. Dreapta e culpabilă. Reacţionară. Niţel ridicolă. Stînga construieşte pe idolatria egalităţii, dar nu admite egalitatea de principiu cu dreapta. Dreapta e ceva pe care nu e cazul să-l consideri egal. În plus, dreapta e tristă, n-are haz, nu ştie de glumă. Stînga e şugubeaţă. Nu ţine minte răul. Trage peste Gulag o cortină inteligentă, plină de nuanţe, fineţuri analitice şi “legi ale istoriei”. Lumea bună, lumea cu adevărat bună e de stînga. Restul? O mînă de elitişti întîrziaţi, buni de condamnat la o justă amnezie populară.

Dilema veche 243 (2008)

G.M. Tamás

O scrisoare către Andrei Pleşu

Ah, dragă prietene, dacă ar trebui să aleg pe cineva să-mi fie călău, eu te-aş vrea pe tine să fii omul cu masca neagră, sînt convins că nu m-ar durea de tot, că m-aş plimba întru lumea cealaltă printr-o cascadă de harfe eoliene, printr-o ceaţă trandafirie, lîngă pilaştri de porfir.

Dar dacă ar trebui să-mi aleg un hronicar să-mi scrie letopiseţul tuturor ideilor şi năravurilor mele sau un advocatus diaboli să-mi pledeze biata, smerita cauză, atunci voi ezita puţin. Nădăjduiesc că n-o vei lua în nume de rău. E poate un blestem divin împotriva celor ce şi-au jertfit suculenta şi tînăra viaţă, studiului unor lucruri ce s-au petrecut înainte (Geistesgeschichte), probabil o mîrşăvie blasfemică, oricum, să n-aibă memorie. Bineînţeles, nici nu mi-a trecut prin cap să spun la Sofia sau oriunde bîlbîiturile pe care ai avut bunătatea să mi le atribui. (N. red.: în articolul “Cu stînga pe dreapta călcînd”, Dilema veche, nr. 243.)


Ceea ce am menţionat acolo, superficial şi grăbit, a fost următorul paradox: există o contradicţie în judecata asupra sistemului bolşevic (căruia îi sînt şi astăzi opus, ca înainte, dar astăzi aceasta nu ne cere mare vitejie sau perspicacitate extraordinară – sau mă înşel?). Acest paradox consistă din două enunţuri contradictorii care s-au formulat împotriva “socialismului real” (termenul l-am moştenit de la tov. L. I. Brejnev, straşnic cadru de conducere sovietic).

Enunţul nr. 1, pronunţat înainte de 1989: sistemul bolşevic minte, nu este socialismul afişat de ideologii săi, fiindcă societăţile de tip “comunist” sînt societăţi producătoare de mărfuri, bazate pe munca salariată, folosind sistemul financiar (bani), muncitorii sînt separaţi de mijloacele de producţie (adică proprietatea socialistă e un mit), sînt societăţi inegale, ierarhice, represive, deci nu sînt socialiste cum socialismul este definit în teoria marxistă. Societăţile de tip sovietic înşală oamenii care mai cred în ele, nu este adevărat că sînt socialiste.

Enunţul nr. 2, pronunţat după 1989: sistemul bolşevic a spus adevărul, societatea de tip sovietic a fost într-adevăr socialistă. Din această pricină, trebuie să evităm oricare transcensus primejdios al sistemului capitalist, fiindcă ştim ceea ce a fost socialismul: Uniunea Sovietică, Republica Populară Chineză, să nu mai vorbim de Republica Socialistă România, cu Gulag, laogai, Canal, Gherla, Aiud.

Ceea ce am afirmat modest este că cele două afirmaţii fundamentale ale anticomunismului oficial sînt contradictorii. Nu pot să fie corecte ambele în acelaşi timp. Eu, de fapt, cred că enunţul nr. 1 are merite, cît ar fi el de simplist. Enunţul nr. 2 mi se pare fals, cum mi se pare fals denunţul ideologiei antiglobaliste-antiimperialiste, reprezentată totuşi de mari cărturari ca Domenico Losurdo şi Luciano Canfora, că liberalismul ar fi identic cu Belgia într-adevăr liberală, care a asasinat conştient, deliberat, “anume”, cca două milioane de oameni de culoare în Congo la începutul secolului XX, şi că alt model al societăţii liberale nu ar fi posibil, pentru că, chipurile, e dovedit, e demonstrat că acestea sînt consecinţele regimului liberal-capitalist, scilicet: genocidul. Nonsens, nu-i aşa?

Sigur, există oameni de stînga care găsesc scuze pentru universul concentraţionar sovietic. Dar cu ei, eu, de regulă, nu stau de vorbă decît din politeţe. Dar nu numai curtoazia. Cum nu sînt un om aservit principiilor rigide, găsesc în duhul meu obscur tandreţe chiar şi pentru cîte un fermecător duşman de clasă, ca tine, dragă Andrei. Amitiés,

G.M. Tamás

P.S. În ceea ce priveşte conservatorii, nu cred că ei ar simţi că puterea le revine în mod firesc, ci filozofia conservatoare sau – cum spune Roger Scruton – “dogmatica” conservatoare porneşte din ideea naturii umane. Ea legitimează orice putere politică numai în termenii naturii (Hume, Oakeshott, Leo Strauss) şi unei armonii cu această fire. Arta de a fi conservator constă (sau consta odinioară) în gestul nestingherit, spontan, ludic al stăpînirii fără ţel ulterior. E estetic, anti-teleologic: sprezzatura.

În schimb, “stînga eternă” poposeşte pe tărîmul unui “regim de adevăr”, cum îl numeşte Alain Badiou urmîndu-i pe Marx, Lukács şi Althusser, un adevăr anti-ierarhic, decentrat, diseminat, descris splendid de faimosul discurs al lui Galileo Galilei în piesa lui Bertold Brecht: “Dintotdeauna se susţinea că astrele sînt fixate pe o boltă de cristal, ca să nu cadă. Acum însă, am prins curaj şi le lăsăm să plutească libere în spaţiu, fără nici un punct de susţinere. ş…ţ Iar pămîntul se roteşte voios în jurul soarelui şi, împreună cu el, se rotesc precupeţe, negustori, principi şi cardinali, ba chiar şi papa. Peste noapte universul şi-a pierdut centrul, dar în dimineaţa următoare s-a trezit cu nenumărate centre, încît putem socoti că adevăratul centru al lumii se găseşte în fiecare dintre ele sau în nici unul. Astfel universul a devenit deodată cu mult mai încăpător.”

Iar “dreapta eroică” (de la Joseph de Maistre şi Don Juan Donoso Cortés la Carl Schmitt şi Cioran tînăr) îşi găseşte temeiul în delirul conceptual de a tranşa între prieten şi potrivnic, în decizie. Aceste arhetipuri mai există, dar se dărîmă toate. N-am făcut polemică, am descris trecutul.

Dilema veche 247 (2008)

Cîteva comentarii la G.M. Tamas

Mi-a făcut plăcere, dragul meu, să propun Dilemei vechi textul scrisorii în care mă amendezi pentru interpretarea trunchiată a sprinţarei tale intervenţii de la Sofia.

Cum îţi spuneam şi într-un mail de-acum cîteva zile, scrii atît de bine româneşte, încît, pentru un calofil ca mine, aproape că nu mai contează ce spui. Îmi cer, oricum, scuze, dacă am reprodus inexact spusele tale. Pe de altă parte, oricîte malentendu-uri s-ar aduna între noi, e clar că stăm, cu sau fără ele, pe poziţii disjuncte şi că vom rămîne pînă la capăt în această disjuncţie: tu apărînd cu îndîrjire şi graţie un utopic paradis de stînga, eu bombănind bătrîneşte, dinspre dreapta, nonşalanţa (sprezzatura?) cu care teoretizezi ceea ce, pentru mai multe milioane de oameni, a fost infernul pur. De dragul dialogului, ridic, totuşi, mănuşa.

În beneficiul cititorilor, dar şi pentru că nu am instrucţia ta de specialitate, îţi voi simplifica tezele, străduindu-mă să nu le deformez încă o dată. Pui în lumină două enunţuri pe care le califici drept “contradictorii”: 1) “Socialismul real” n-a fost socialism adevărat, ci o deformare ipocrită, mincinoasă, a teoriei marxiste şi 2) “Socialismul real” a fost aplicarea întocmai a teoriei marxiste, adică a fost socialism adevărat. Eşecul lui practic e, simultan, eşecul teoriei sale şi evacuarea lui din registrul regimurilor politice viabile. Cîteva observaţii rapide: Nu cred că enunţul 1 e, cum spui, formulat înainte de 1989, în vreme ce enunţul 2 apare după 1989. În dezbaterea despre comunism, ele coexistă, mi se pare, de mult. Tu ai o înclinaţie (moderată, dar limpede) pentru enunţul 1, pe care, formulîndu-l, ai mare grijă la cuvinte: vorbeşti de “societăţile de tip sovietic” şi de “sistemul bolşevic”, iar cînd zici “de tip <>”, pui repede termenul “comunist” între ghilimele. Problema ta este să reduci maximal conotaţia “comunistă” a eşecului. Răul, atîta cît a fost, a fost un păcat “bolşevic” şi “sovietic”. Bolşevicii şi sovieticii au “întinat” – vorba lui Ion Iliescu – comunismul adevărat, l-au compromis, l-au aplicat vicios.

Conform enunţului 1, pe care îl preferi, comunismul nu e infirmat de “socialismul real”, altfel spus nu poate fi epuizat de tribulaţiile lui istorice. Trebuie să i se mai dea o şansă, încă una, iarăşi şi iarăşi, pînă cînd, poate, într-un tîrziu, şi la capătul cîtorva noi hecatombe, va reuşi să-şi arate chipul benefic, generos, “ştiinţific”. Admiţi că enunţul 1 e “simplist”. În schimb, enunţul 2 ţi se pare direct “fals”. A identifica comunismul cu URSS, China, Europa de Est, Gulagul, Canalul, Gherla, Aiudul etc. e la fel de abuziv, pe cît este de abuziv să identifici liberalismul cu crimele belgiene din Congo şi, în general, cu genocidul. Care va să zică, eşti echidistant. Nu poţi fi de acord cu Losurdo sau Canfora (“totuşi mari cărturari”), nici cu cei care “găsesc scuze pentru universul concentraţionar sovietic” (“sovietic” fireşte, căci în celelalte ţări comuniste puşcăriile nu sînt relevante…).

Sincer vorbind, eşti prea echidistant pentru gustul meu. A judeca comunismul prin prisma Gulagului mi se pare, orişicît, ceva mai legitim decît a judeca liberalismul prin prisma genocidului. Stalin e, cred, un exponent al marxism-leninismului în mai mare măsură decît a fost Hitler un exponent al lui John Stuart Mill. În ce mă priveşte – aşa cum, probabil, anticipezi – sînt mai aproape de enunţul 2. Pînă una alta, “socialismul real” a arătat aşa cum a arătat şi, de vreme ce, indiferent de contexte locale, de “adaptări” naţionale, de experimente şi scremete de tot soiul, a produs efecte atît de asemănătoare, am dreptul să-i pun la îndoială temeiurile. Nu pot face abstracţie de faptul istoric, în numele unui nimb imperceptibil. N-ar fi nici măcar în spiritul lui Karl Marx.

Cît despre însemnările tale din Post-scriptum, mărturisesc că le-am urmărit cu oarecare dificultate. Nu înţeleg ce vrei să spui definind liderul “conservator” drept un “ludic al stăpînirii fără ţel ulterior”, sau calificînd “stînga eternă”, pe urmele lui Badiou, drept “regim de adevăr”, “un adevăr anti-ierarhic, decentrat, diseminat” etc. Conservatorul ludic? Foarte bine! Ai ceva împotriva lui Churchill? Preferi seria de activişti comunişti care se iau în serios pînă la crimă? Comunismul ca “regim de adevăr”? Nu ţi se pare o ironie? Ce te-a determinat să faci disidenţă împotriva unui “adevăr” atît de “zdrobitor” şi, în plus, “splendid” ca un discurs de Galileo Galilei? Ştiu, o să spui că altul e “comunismul” tău, că vorba eternului Pristanda, “altceva ai tu în sufletul tău”. Losurdo? Badiou? Dă-mi voie să te scandalizez niţel: doi băieţi deştepţi de o prostie compactă. Genul de intelectuali care “trag lumea pe sfoară cu pişicherlicuri”. Nu polemizez. (Viaţa e prea scurtă.) Îi descriu. Rămîn totuşi fidelul tău, plin de o paradoxală simpatie, “duşman de clasă”. Măcar să fi arătat toate conflictele veacului ca fragedele conflicte dintre noi doi.

Cu drag,

Andrei Pleşu

Dilema veche 247 (2008)


Un Marx necunoscut (recenzie la Leszek Kołakowski)

7 aprilie 2009

Secera şi ciocanul rămân astăzi simboluri ale vitalităţii ideii comuniste în ţări foarte apropiate, cum ar fi Moldova, Belarus sau Rusia, dar şi marca unei perverse nostalgii exprimate în mediile stângiste occidentale. Cine a fost cu adevărat Karl Marx şi care sunt cele mai importante versiuni ale doctrinei sale economice, politice şi sociale? Volumul întâi al prestigioasei analize a lui Leszek Kołakowski este rezultatul unei atente confruntări cu textele originale şi cu exegeza marxologică a primei jumătăţi de secol XX.

Autorul identifică sursa îndepărtată a gândirii dialectice într-o tradiţie metafizică pe care Marx însuşi a contestat-o: Plotin, Eriugena, Cusanus. Dacă gânditorii antici şi medievali propuneau o soluţionare de tip contemplativ-religios a problemei dualităţii trup-minte sau materie-spirit, făcând mereu recurs la sinele mai profund al interiorităţii, modernii – începând cu Hegel – introduc un element nou în ecuaţia auto-comprehensiunii: Istoria. Progresismul optimist al epocii luminilor face ca nu trecutul mitic sau originea transcendentă să reprezinte punctul de fugă al tabloului lumii, ci viitorul unei umanităţi înnoite prin revoluţia social-politică. Aceasta a fost viziunea şcolii hegeliene de stânga, refractară la elementele de conservatorism din Filosofia Dreptului scrisă de autorul Fenomenologiei Spiritului. Tânărul Marx s-a hrănit din viziunea atomist-materialistă a lui Democrit (opusă hedonismului pasiv al epicurienilor), critica psihologistă a religiei operată de Ludwig Feuerbach (1804-1872) şi demitologizarea Bibliei propusă de către David Strauss (1808-1874), filosofia acţiunii schiţată de contele August Cieszkowski (1814-1894) şi ateismul cinic al lui Bruno Bauer (1809-1882). Numai această suită de angajări polemice şi fraternizări interesate scoate la iveală semnificaţia primei propoziţii a cărţii lui Kołakowski: „Karl Marx a fost un filosof german.” Read the rest of this entry »


CULTUL PENTRU PUTIN

5 februarie 2009

Grigory Pasko: A Putin-Worshipping Cult

putinworship


DELTA DUNĂRII

25 ianuarie 2009

Demenţa filozofiei comuniste la lucru în Delta Dunării…


Despre analiza comunismului românesc: interviul “Hotnews” cu profesorul Vladimir Tismaneanu

29 decembrie 2008

 

Vlad Mixich: In ce stadiu considerati ca se afla decomunizarea Romaniei la doua decenii de la caderea regimului Ceausescu? A inceput sau doar se pregateste sa inceapa?

Vladimir Tismaneanu: Eu as compara Romania cu alte state post-comuniste, inclusiv cu situatia din Germania de dupa 1989. Acolo s-a infiintat, in anii 90, o comisie a Bundestagului pentru analiza dictaturii PSUG condusa de fostul disident, pastorul luteran Reiner Eppelmann. Raportul Final al acelei comisii, final doar in sensul ca incheia o activitate a unui for stiintifico-moral, a propus o analiza extrem de riguroasa a institutiilor si metodelor care au caracterizat regimul leninist din fosta RDG. Nu stiu alt caz, cu exceptia Romaniei, unde sa se fi intamplat un asemenea lucru. Activitatea Comisiei Prezidentiale pe care am condus-o, precum si aceea a Comisiei Prezidentiale Consultative (infiintata in aprilie 2007) care lucreaza acum pentru punerea in practica a recomandarilor asumate de presedintele Traian Basescu, a fost evident inspirata si de precedentul german. Eu cred ca in comparatie cu perioada de dinainte de 2006 s-au realizat lucruri esentiale, dar nu suficiente: o deschidere a arhivelor nationale pentru cercetatori, inclusiv crearea fototecii perioadei comuniste; publicarea la Polirom a “Manualului de istorie a comunismului” si introducerea acestei teme ca obiect de studiu in licee (deocamdata optional); o serie de actiuni simbolice cu impact puternic (vizita presedintelui Basescu la Memorialul de la Sighet, funeraliile Monicai Lovinescu, celebrarea lui Ticu Dumitrescu la implinirea varstei de 80 de ani, prezenta presedintelui Basescu in noiembrie 2007 la aniversarea revoltei muncitoresti anticomuniste de la Brasov). In plan cat se poate de concret, CNSAS a primit mai multe dosare de la SRI si SIE in perioada de dupa 2006, decat in toata istoria sa anterioara. Cu un Parlament care a rezistat obstinat decomunizarii (va amintiti promisiunile neonorate ale lui Bogdan Olteanu pe tema lustratiei), care s-a opus introducerii unor legi care sa-i penalizeze pe fostii securisti la nivelul scandaloaselor pensii primite, era greu sa se faca mult mai mult. Presedintele nu are drept de initiativa legislativa. Este regretabil ca nu s-au dat ordonante guvernamentale intr-o serie de domenii unde poate ca s-ar fi putut actiona. Tin sa accentuez cooperarea dintre comisia pe care o conduc si Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului in Romania (IICCR) in privinta manualului de liceu. Read the rest of this entry »


GRUPAJUL SOLJENIŢÎN DIN “COTIDIANUL”

18 noiembrie 2008

Alexandr Cel Mare (eseu de Traian Ungureanu)

Soljeniţîn a clintit istoria (eseu de Ana Blandiana)


VLADIMIR TISMĂNEANU, Despre Raportul Comisiei Prezidenţiale

14 noiembrie 2008

O tempora, o mores! Sau, cu vorbele marelui ginditor social Albert Hirschman, “Shared hatreds make for strange bedfellows”. Domnul N. S. Dumitru, pe care dl Rogozanu nu l-a recunoscut, era in 1990 prim-vicepresedintele FSN si a fost principala persoana, alaturi de Gelu Voican-Voiculescu,m implicata in indeplinirea ordinului lui Ion Iliescu de aducere a minerilor la Bucuresti. Profesor de marxism, leninist impenitent, N. S. Dumitru nu a abdicat vreodata de la “iluziile comunismului”. Din cite mi s-a relatat, la discutia de la MNAC, N. S. Dumitru a “explicat” necesitatea sacrificiilor umane pentru implinirea scopurilor progresiste ale doctrinei marxiste. In anii 70, acelasi N. S. Dumitru publica o carte cu titlul “Magistrala progresului istoric”.

Ca unul care am citit volumul aparut la ed. Cartier, gasesc bizar faptul ca autorii nu mentioneaza nicicum mandatul Comisiei Prezidentiale formulat in decizia presedintelui Traian Basescu din aprilie 2006: “analiza institutiilor, metodelor si personalitatilor care au facit posibile crimele si abuzurile epocii comuniste”. Nu a fost nicicum obiectivul Comisiei pe care am coordonat-o sa scriem un fel “manual unic”.  Ar fi fost o aberatie. Dimpotriva, cum se scrie clar in nota editurii Humanitas de la inceputul volumului, Raportul reprezinta o piatra de hoar in sensul ca este o sinteza pornind de la care vor incepe noi explorari. Lucrul acesta il spune si dl Gabriel Andreescu intr-unul dintre cele mai echilibrate texte din volumul aparut la Chisinau.

In “Slavic Review” a aparut in 2007 sub titlul “Remembering Romanian Communism” recenzia lui Charles King, Ratiu professor la Georgetown University la Raport. In raspunsul meu, multumindu-i pentru analiza critica pertinenta si aplicata, am fost de acord ca exista dimensiuni ale trectutului traumatic din anii comunismului care nu au fost elemente centrale ale analizei noastre. Ele trebuie evident adincite: ma refer la problemele vietii cotidiene, ale subiectivitatii sub comunism (inclusiv viata intima), dar si cele legate de complicitati si colaborationism. Ele nu erau insa parte a ceea ce ne revenea noua sa facem, in parametrii Mandatului. 

Ii indemn pe toti cei interesati sa priveasca de o maniera comparativa demersul nostru sa citeasca volumul “Unspeakable Truths: Facing the Challenge of Truth Commissions” de Priscilla Hayner, Routledge, 2002 (cu prefata lui Timothy Garton Ash). Veti constata ca obiectiile domnilor Daniel Barbu, A. P. Iliescu si ale celorlalti colaboratori sint aproape identice cu cele ale oponentilor/criticilor comisiilor de adevar in tari precum Africa de Sud, Germania (Comisia Eppelmann pentru analiza dictaturii PSUG/SED si a consecintelor sale), Chile, Guatemala: Raportul este incomplet; cifrele legate de victime nu sint convingatoare (plaja e prea mare); nu ar fi trebuit rostite nume; tonalitatea este patetica; Raportul serveste o cauza politica…

Read the rest of this entry »


VALERIU ANANIA, Memorii (Editura Polirom)

14 noiembrie 2008

O apariţie de excepţie.

„Tragismul vietii sale este refluxul vointei de a reuni contrariile, in pofida unei istorii care absolutizeaza partialitatea si partizanatul. Nu e de mirare ca atitudinea respectiva, ostila oricaror incadrari definitive, a provocat animozitati, acuzatii virulente sau, dupa caz, nedumeriri. Unii au interpretat-o ca pe un riscant proiect polifonic, invecinat cu spiritul faustic al modernitatii. Altii au vazut in ea proba unor ezitari esentiale. In ce ma priveste, cred ca adevarul se afla aiurea. Parintele Anania este prin excelenta un om liber, un om care a refuzat sa-si sacrifice inzestrarile pe seama modelelor ideologice, a imperativelor previzibile sau a obligatiilor circumstantiale. Vor fi fiind toate acestea semnele unui parcurs contradictoriu? Nicidecum. Descifrez in ele, dimpotriva, vocatia unei coerente paradoxale, care face din demnitate o suprema valoare si cultiva neatirnarea ca pe un superlativ al smereniei.” (Teodor Baconsky)


Între comunism şi capitalism (un eseu de Andrei PLESU)

12 noiembrie 2008

Ca să ai un capitalism «pentru oameni», e nevoie – mai ales la noi –  să ai oameni pentru capitalism.


CU STÎNGA PE DREAPTA CĂLCÎND (un eseu de Andrei Pleşu)

19 octombrie 2008

Am participat, de curînd, la un dialog amical despre stînga şi dreapta, organizat, la Sofia, de Ivan Krastev, un prieten preţios şi un politolog de elită.


ELEMENTE DE ETNO-TEOLOGIE SUB REGIMUL NATIONAL-COMUNIST

16 septembrie 2008

Patriarhul Iustinian Marina, Apostolat social, vol. 12, passim.

Read the rest of this entry »


PATRIARHUL IUSTINIAN MARINA CĂTRE NICOLAE CEAUŞESCU (1974): CONTRIBUŢII LA CULTUL PERSONALITĂŢII

15 septembrie 2008

Fragmente din “Apostolatul Social”, vol. 12 (Bucureşti, 1976)

Read the rest of this entry »


FILE DIN ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE SUB COMUNISM

15 septembrie 2008

Din cuvântările Patriarhului Justinian Marina.


ORLANDO FIGES: O CARTE DESPRE REVOLUŢIA BOLŞEVICĂ

14 septembrie 2008

A PEOPLE’S TRAGEDY

A History of the Russian Revolution, Penguin, 1996.

These days we call so many things a ‘revolution’ — a change in the government’s policies on sport, a technological innovation, or even a new trend in marketing — that it may be hard for the reader of this book to take on board the vast scale of its subject at the start. The Russian Revolution was, at least in terms of its effects, one of the biggest events in the history of the world. Within a generation of the establishment of Soviet power, one-third of humanity was living under regimes modelled upon it. The revolution of 1917 has defined the shape of the contemporary world, and we are only now emerging from its shadow. It was not so much a single revolution — the compact eruption of 1917 so often depicted in the history books — as a whole complex of different revolutions which exploded in the middle of the First World War and set off a chain reaction of more revolutions, civil, ethnic and national wars. By the time that it was over, it had blown apart — and then put back together — an empire covering one-sixth of the surface of the globe. Read the rest of this entry »


CONDAMNAREA COMUNISMULUI ÎN EUROPA

17 iulie 2008

Declaratia de la Praga privind constiinta morala europeana si comunismul

3 iunie 2008, Praga, Senatul Parlamentului Republicii Cehe

Avand in vedere viitorul demn si democratic al Eu­ro­pei noastre comune si tinand cont ca:

– societatile care-si neglijeaza trecutul nu au viitor;

- Europa nu va fi unita atata timp cat nu va fi capabila sa aiba o istorie comuna, sa recunoasca nazismul si co­mu­nismul ca pe o mostenire comuna si sa initieze o dez­ba­tere corecta si completa asupra crimelor comise de toa­te regimurile totalitare in secolul trecut;

- ideologia comunista este direct responsabila pen­tru crime impotriva umanitatii;

- o constiinta mutilata de trecutul comunist reprezinta o povara apasatoare atat pentru viitorul Europei, cat si pen­tru copiii nostri; Read the rest of this entry »


TINEREŢI REVOLUŢIONARE: José Manuel Durão Barroso

13 decembrie 2007

José Manuel Durão Barroso a fost un marxist militant. Indicii ale acestei febre revoluţionare apar la această adresă:

http://www.miguelportas.net/blog/?p=188


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 44 other followers