Tradiţia ca preludiu la nemurire (recenzie de Valentin Stângă)

Reunind alerte intervenţii de gazetă, dar şi texte mai ample, cu o firească respiraţie erudită, recenta colecţie de Elegii conservatoare, iscălită de Mihail Neamţu şi publicată la editura clujeană Eikon, opune amărăciunilor neconsolabile, derivelor flamboaiante şi exaltărilor proteice o noimă luminoasă, un model de a fi viu, prezent, actual care, în mod paradoxal, se articulează printr-o superbă retorică a melancoliei. Nu e vorba însă, aici, de un oftat baroc, obidit sau de ditamai păsul romantic. Din contră, timbrul auctorial reface nimbul speranţei prin concursul unei tristeţi seminale, fără perspectiva, sumbră, a blazării. Tonul elegiac e apanajul unei lucidităţi şcolite, ce denunţă medical paralogisme, depravări, idolatrii şi strâmbătăţi, dar care nu-şi îngroapă, resemnată, herburile. Străin de orice lamento afectat, de cearcăne dezolante şi de truisme reciclate, discursul tânărului eseist seduce lesne prin maturitate, scrupul şi dantelă, prin referinţa chibzuită şi prin anvergura procesiunii conceptuale, amintind de verva similară, ingenios curtenitoare, a unui Teodor Baconsky sau Andrei Pleşu.

Cartea poate fi citită, sans doute, ca propedeutică la pragmatica tradiţiei. Însă nu o tradiţie gândită ca trecut pur şi simplu sau ca enorm florilegiu muzeal. De fapt, o asemenea raportare la tradiţie nu poate semnala decât propriul fiasco hermeneutic. Departe de a fi o dimensiune revolută, un clasor de valori fosilizate, tradiţia e, înainte de toate, rânduială, dispunere, aşezământ, adică datul, premisa constituirii culturale a oricărei persoane. Nu vechimea dă prestigiul tradiţiei, ci caracterul ei originar, fondator, pre-mergător în raport cu libertatea omului. De aceea, conservatorismul nu trebuie confundat cu obstinaţia pasesită sau cu fetişismul perucilor teatrale. Conservator e cineva care, la ceasul delirului revoluţionar sau în plină agonie a cutumelor, refuză să-şi anuleze memoria, chipul şi umanitatea. Asta nu înseamnă că gândirea conservatoare anatemizează orice detentă inovatoare, pledând tenace pentru imobilism şi reverie arhaizantă. Plasticitatea şi prospeţimea sunt, în fond, ingrediente ce intră în reţeta continuităţii tradiţiei. Ceea ce repudiază conservatorismul e, telegrafic spus, ideea potrivit căreia descendenţii lui Adam îşi pot confecţiona un Rai secular, după instrucţiunile câtorva scheme în care Liderul, Progresul, Raţiunea, Tehnica sau Partidul sunt vocabulele-vedetă. La antipodul mesianismelor colectiviste, utopiilor anarhiste, dar şi al vehemenţelor libertariene, conservatorismul se defineşte prin profesarea unei deschideri nucleate, prin protejarea şi ritualizarea libertăţii înrădăcinate şi prin exersarea perseverentă a discernământului. Pentru conservator, aşadar, tradiţia nu e altceva decât nobila determinare a libertăţii educate, combustibilul necesar oricărei profilări de destin individual şi politic.

ENUNŢUL DE IDENTIFICARE, UNIVERSUL INCOMPREHENSIBIL, CODUL PIERDUT (recenzie de Silviu Lupaşcu, Idei în dialog / iunie 2009)

Reconstrucţia sau deconstrucţia normalităţii universitare include şi conectarea la tradiţia bibliografică europeană a volumelor de tip Festschrift, care elogiază, din perspectivă ştiinţifică, opera modelatoare de Zeitgeist a unor profesori ajunşi la vârstă sexagenară, septuagenară sau octogenară. Recent, manifestarea limbajului păsărilor şi a liberului arbitru angelic, orientat spre o verticală corectă din punct de vedere teocratic, a concretizat în lumina tiparului volumul Memory, Humanity and Meaning. Selected Essays in Honor of Andrei Pleşu’s Sixtieth Anniversary, publicat în excelente condiţii grafice de Editura Zeta Books[1].

Mihail Neamţu şi Vladimir Tismăneanu prefaţează acest volum prin rememorarea demersului politic şi cultural al intelighenţiei est-europene, în contextul istoric al comunismului şi post-comunismului. Perimetrul spiritual apărat de o întreagă pleiadă de intelectuali est-europeni, în societăţi totalitare schimonosite de inumanitate, în a doua jumătate a secolului XX şi începutul secolului XXI, a reprezentat edificarea unei limite, a unei alternative, a unei zone de echilibru, în faţa „religiilor fără Dumnezeu” ale nazismului şi comunismului, ale căror demiurgi şi arhonţi au stăpânit impenitent întreaga Europă. Într-un context istoric dominat de banalizarea genocidului de extremă dreaptă sau de extremă stângă, magistrul şi discipolii refugiaţi în oaza montană a Păltinişului au prezervat continuitatea lanţului paideic (unii îl numesc isnād) între civilizaţia europeană antebelică sau interbelică şi civilizaţia europeană restructurată prin întemeierea şi extinderea Uniunii Europene.

Conservatorul Steinhardt şi lecţia biografiei (recenzie de Mihail Neamţu)

În România ultimelor decenii, dialogul între virtute şi libertate, tradiţie şi modernitate, individ şi comunitate n-a căpătat decât forme firave. Numele conservatorilor a fost confiscat fie de oligarhii tranziţiei – rămaşi nişte etatişti impenitenţi, posesori ai banului nemuncit, promotori ai divertismentului sterp, militanţi ai goliciunii oarbe, ocrotitori ai imposturii morale şi academice -, fie de câteva grupuscule ideologice, definite prin tirania resentimentului, zelul sectar, îndârjirea sfătoasă, talibanismul retoric, anti-semitismul rezidual, exhibiţionismul religios, complexul persecuţiei, intriga provincială, sofistica derizorie: pe scurt, mediocritate intelectuală şi proastă creştere. Ceea ce uneşte ambele forme de uzurpare a conservatorismului este incapacitatea de-a asuma condiţia intervalului, adică natura  adevărată a locuirii omului în această lume căzută.

Pilda vieţii lui Nicolae Steinhardt, citită în lumina operei sale literare, ne demonstrează însă cum anume autenticul conservatorism trebuie asumat nu doar ca un set de convingeri abstracte. Omul este stilul iar reflexele acestuia din urmă se hrănesc din idealul civilităţii. Marele merit al excelentei monografii scrise de George Ardelanu*, foarte îndatorat cercetării de arhivă dar şi fin exeget al cărţilor monahului de la Rohia, este acela de-a releva unitatea morfologică a unei veritabile gândiri şi simţiri conservatoare. Nu doar din „Jurnalul fericirii”, ci şi din scrierile sale interbelice, aflăm de la Steinhardt că adevărul nu se confundă cu sinceritatea, nici intransigenţa cu vehemenţa. Demnitatea nu echivalează cu obrăznicia, după cum şovăiala nu este semnul prudenţei. Impetuos sau inconfortabil, prin temperament sau educaţie, un conservator rămâne pretutindeni îndatorat regulii politeţei. Steinhardt ne reaminteşte apoi un alt adevăr fundamental: complexul infailibilităţii politice se tratează prin recursul la umilinţă. Un conservator merge la biserică pentru a-şi trata ignoranţa metafizică, înclinaţia spre păcat şi opacitatea cărnii în faţa exigenţelor spiritului. Suficienţa intelectuală sau deficitul de reflexivitate, în schimb, se vindecă în spaţiile vaste şi luminoase ale bibliotecii. În sfârşit, în scrisul lui Steinhardt descoperim terapeutica umorului şi farmecul bunei dispoziţii. Chiar dacă ipocrizia îl irită, conservatorul rămâne întotdeauna urban şi colegial. Deşi nu acceptă asfixierea politically correct a verbului, omul de dreapta rămâne fundamental dialogic, gata să accepte pluralitatea de opinii sau diversitatea constitutivă a culturilor şi civilizaţiilor lumii.

Înainte de-a se consacra prin denunţuri, demascări sau calomnie, conservatorii caută să iubească orice insulă de lumină, generozitate, umanitate şi veşnicie. Capabil de indignare, conservatorul nu se lasă mutilat de ură. Nicolae Steinhardt a ştiut mereu să iubească şi să ierte. Deşi citeşte grijuliu mersul istoriei globale, conservatorul nostru n-a proclamat apocalipse premature sau comploturi universale. Acolo unde marxiştii practicau hermeneutica suspiciunii, conservatorul Steinhardt accepta gratuitatea unui exerciţiu de admiraţie. Respingând ispita oportunismului, el a evoluat firesc, în lumina exigenţei maturizării intelectuale şi urmând cadenţa intimă a desăvârşirii interioare.

Demofil, conservatorul Steinhardt s-a ferit de populism. Conştient de valoarea sacră a vieţii şi respectând demnitatea fundamentală a persoanei umane, el contestă totuşi excesele individualismului şi aberaţia uniformizărilor colectiviste. Pe scurt: acest mare om a trăit fertil şi benefic tensiunea uneori dureroasă, alteori binecuvântată a intervalului.

Mihail Neamţu

*George Ardeleanu, N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii. O perspectivă monografică, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, pp. 532, 54 RON.

(Dilemateca, iunie 2009)

“In Honorem Andrei Pleşu” (Realitatea TV / Pro TV)

Dialog cu Magda Grădinaru/REALITATEA TV, 2 iunie 2009.

Cui aparţine iniţiativa gestului?

Întâi de toate, vreau să spun există două cărţi In Honorem Andrei Pleşu: volumul intitulat O filozofie a intervalului (apărut la Humanitas), cu texte în limba română, şi un Festschrift cu profil internaţional (publicat la Zeta Books). Împreună, ele însumează peste opt sute de pagini – fapt care vorbeşte despre respectul şi preţuirea de care se bucură profesorul Pleşu în lumea întreagă. Iniţiativa a aparţinut coordonatorilor volumului (Mihail Neamţu şi Bogdan Tătaru-Cazaban), undeva către iarna lui 2007/2008. De atunci am jucat  rolul de dispecerat, coordonând editarea, traducerea şi revizuirea stilistică a peste patruzeci şi cinci de contribuţii. Tot noi am decis structura volumelor şi am realizat legătura între autori, redactorii de carte şi decizia executivă a editurilor. La reuşita finală a proiectului au contribuit însă numeroase persoane care, din discreţie şi generozitate, nu şi-au dorit menţionate numele. Aş vrea să evoc câteva instituţii indispensabile: Fundaţia Anonimul, Microsoft-România şi Colegiul Noua Europă.

Dan C. Mihăilescu

De ce acum?

Există un timp al sărbătorii pe lângă care trecem uneori abulici, nepăsători. În 2008 profesorul Andrei Pleşu a împlinit 60 de ani şi foarte multe condeie sau nume sonore în spaţiul universitar s-au bucurat să-l omagieze: îi evoc aici rapid pe Gabriel Liiceanu, H.-R. Patapievici, Victor Ieronim Stoichiţă, Vladimir Tismăneanu, Sorin Vieru, Anca Oroveanu, Anca Vasiliu, Andrei Oişteanu, Anca Manolescu, Sever Voinescu, Dan C. Mihăilescu, Augustin Ioan care, alături de mulţi alţi tineri cercetători, au explorat temele mari ale vieţii sau operei lui Andrei Pleşu. Nu pot decât să sper că am ilustrat o frumoasă întâlnire între generaţii şi o înţelegere profundă a rolului pe care-l joacă admiraţia dezinteresată şi prietenia de idei.

De ce Andrei Pleşu?

Pentru că Andrei Pleşu este omul care a marcat într-un mod unic relieful culturii noastre – locuind aproape fără întrerupere, între 1968 şi 2008, spaţiul dezbaterilor româneşti şi, după 1989, scena internaţională. Pentru că, trecut prin exilul de la Tescani acum douăzeci de ani (în vara şi toamna lui 1989), apoi prin trei funcţii executive (1989-1991: Ministrul Culturii; 1997-1999: Ministrul Afacerilor Externe; 2005: Consilier prezidenţial) şi devenit rector al unei instituţii private de educaţie (Colegiul Noua Europă), este limpede că profesorul Andrei Pleşu n-a investit egoist doar în propria sa carieră profesională. El ilustrează principiul atât de rar întâlnit la noi, anume generozitatea de sorginte abrahamică, revărsată peste cei buni şi peste cei mai puţin buni. Aproape toţi cei care l-au întâlnit personal pe Andrei Pleşu ştiu că umanitatea sa excepţională îţi oferă nu doar voluptatea conversaţiei sau stimulul ideal pentru cercetarea intelectuală, ci şi – prin umorul său dezinvolt – adjuvantul necesar regenerării sau maturizării afective. Deşi pare uşor patetică această confesiune, aş spune că mulţi tineri ai viselor înfrânte au reînvăţat, după întâlnirea cu Andrei Pleşu, să iubească România. Nu putem pune sub obroc lumina bucuriei şi a prieteniei.

Radu Carp despre “Dumnezeu la Bruxelles”, LANSARE DE CARTE, JOI, 26 MAI, ora 12.00h, GREEN HOURS

 

LANSARE DE CARTE, JOI, 26 MAI, ora 12.00h, GREEN HOURS

O filozofie a intervalului – In Honorem Andrei Pleşu

 

Mihail Neamţu & Bogdan Tătaru-Cazaban (eds.), Memory, Humanity, and Meaning. Selected Essays in Honor of Andrei Pleşu’s Sixtieth Anniversary offered by New Europe College alumni and friends, Zeta Books, Bucharest, 2009.

 

On the 23^rd of August 2008, Professor Andrei Pleşu has marked his sixtieth birthday. In view of his distinguished service to the public welfare and his manifold contributions to academic life, the editors of this volume have invited a number of Romanian and international scholars to celebrate this event with a Festschrift. Colleagues, friends, and former students of Andrei Pleşu joined together to offer a critical appreciation of his understanding of culture in today’s world. The participants in this volume explore the continuing debates around the place of philosophy, politics, aesthetics, ethics, and religion in shaping the identity of Western civilization.

 “…Andrei Pleşu, dieser Spezialist für Zwischentöne  und Zwischenwesen, dieser Möglichkeitsmensch mit ausgeprägtem Wirklichkeitssinn…”

Wolf LEPENIES

 “Andrei Pleşu: a vast character, with multiple resources, endowed with a velvet aloofness and amiably outclassing all the rest, effortlessly achieving high performance and bril­liance in everything he happens to do, modulating within any human register (devastating in derision and adorable in banter), capable of adapting to any setting, distant and engaged, drawn to monastic rigors and voluptuously melting in the vanities of the world…”

Gabriel LIICEANU

Contributors to this volume include:

Moshe Idel ▪ Vladimir Tismăneanu ▪ Gábor Klaniczay ▪  Jad Hatem ▪ Russell Reno ▪ Natale Spineto ▪ Anca Vasiliu ▪ István Rév ▪ Anca Oroveanu

 

Eveniment editorial In Honorem Andrei Pleşu, miercuri 22 aprilie, ora 17.00: Librăria Cărtureşti, Str. Magheru/Verona, Bucureşti.

 

Mihail Neamţu & Bogdan Tătaru-Cazaban (eds.), Memory, Humanity, and Meaning. Selected Essays in Honor of Andrei Pleşu’s Sixtieth Anniversary offered by New Europe College alumni and friends, Zeta Books, Bucharest, 2009.

Mihail Neamţu & Bogdan Tătaru-Cazaban (coord.), O filozofie a intervalului. In Honorem – Andrei Pleşu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009.

LANSARE DE CARTE: Mihail Neamţu, ELEGII CONSERVATOARE, Iaşi, 23 aprilie, ora 16.00 (Cărtureşti)

Editura EIKON şi Librăria CĂRTUREŞTI-IAŞI (Iulius Mall)

vă invită la lansarea volumului

 ELEGII CONSERVATOARE

în prezenţa autorului şi a invitaţilor săi:

Ştefan AFLOROAEI,

George BONDOR şi Bogdan TĂTARU-CAZABAN

 Cum se transmite o veritabilă cultură a libertăţii morale, civice şi economice? În ce fel se raportează spaţiul public românesc la criza valorilor din Europa? Care este rolul Ortodoxiei la începutul secolului XXI? Ce înseamnă secularizarea pentru instituţia familiei sau forurile de educaţie? Cum se prezintă Biserica într-o eră a transparenţei mediatice, a revoluţiei moravurilor şi a pluralismului ideologic? Plecând de la aceste întrebări, Mihail Neamţu ne oferă în câteva provocatoare Elegii conservatoare un diagnostic teologico-politic care intersectează verticala creştinismului patristic cu orizontala liberalismului clasic occidental.

 

Mihail Neamţu, Elegii conservatoare, Editura Eikon, 2009: în curând în librăriile din ţară!

Cuprins, Prefaţă & Index.

O INTERESANTĂ DEZBATERE DE TRADUCTOLOGIE PATRISTICĂ

Trei răspunsuri acordate biblistului Sabin Preda de către Adrian Muraru, Dragoş Mîrşanu, şi Dragoş Giulea, în marginea primei traduceri româneşti din opera Sf. Epifanie. Textele au apărut în studii teologice.

PAPAGALII ANTI-ANTICOMUNIŞTI (George Scarlat)

Papagalii anti-anticomunişti.

PARADOXUL TINEREŢII SAU VÂRSTA EVENIMENTULUI (recenzie de Vlad Dărăban)

 

Tinereţea e vârsta omului ce stă sub semnul fragmentului. Privită în seninătatea ei entuziastă sau în convulsiile adolescenţei, tinereţea sfidează linearitatea sobră a maturităţii, bucurându-se mai degrabă de frumuseţea particulară a episodului. Chiar dacă Andrei Pleşu spunea generalizând că în condiţia de creatură e înscris atributul fragmentului, totuşi tinereţea trădează o apetenţă mai accentuată pentru această atitudine existenţială. Fugind de monotonia parcursului liniar, tânărul îşi trăieşte propriul fragment, dându-i, dacă nu un sens pe care încă nu-l poate desluşi, un strop în plus din pofta de viaţa ce clocoteşte în el. În acest fel, dacă expresia spaţială a fragmentului este locul, topos-ul plin de semnificaţii, expresia temporală a aceluiaşi este evenimentul. Încărcat de viaţa de mijeşte în pieptul tânărului, fragmentul temporal capătă sens, şi se transformă în eveniment.

GRUPAJUL SOLJENIŢÎN DIN “COTIDIANUL”

Alexandr Cel Mare (eseu de Traian Ungureanu)

Soljeniţîn a clintit istoria (eseu de Ana Blandiana)

DESPRE COMUNISM CA RELIGIE POLITICĂ (Vladimir Tismăneanu)

Despre explicaţiile teologice

C. Siulea: “domnul Tismaneanu explica foarte multe in termeni teologici (comunismul e manifestarea Diavolului in istorie, a colabora cu securitatea inseamna a fi colaborat cu Diavolul etc.) e doar obscurantism si literatura proasta, nu mai are nimic de-a face cu rigoarea intelectuala”.

Indraznesc sa amintesc ca sintagma “Diavolul in istorie” ii apartine lui Lezsek Kolakowski. Eu am imprumutat-o de la filosoful polonez, recunoscindu-i prioritatea si avind acordul sau. Eseul poate fi citit in volumul “Modernity on Endless Trial” aparut in romaneste la Curtea Veche, in colectia “Constelatii” pe care o coordonez. Kolakowski intr-un interviu celebru (in revista “Encounter”) a spus: “Noi am trait prezenta Diavolului in istorie. O spun cit se poaate de serios si de concret”. Nu cred ca dorim in vreun fel o “normalizare” a portretelor celor care au decis exterminarile in masa. Nu este “normalizat” Stalin in cartile unor Tucker ori Ulam, nu este “normalizat” Hitler in biografiile lui Bullock ori Ian Kershaw. Raportul Final a urmarit exact aceasta inlaturare a camuflajului de normalitate a sistemului. Mi-ar place sa stiu ca cineva se va ocupa cindva si de “Iluziile normalitatii comuniste.”

VALERIU ANANIA, Memorii (Editura Polirom)

O apariţie de excepţie.

„Tragismul vietii sale este refluxul vointei de a reuni contrariile, in pofida unei istorii care absolutizeaza partialitatea si partizanatul. Nu e de mirare ca atitudinea respectiva, ostila oricaror incadrari definitive, a provocat animozitati, acuzatii virulente sau, dupa caz, nedumeriri. Unii au interpretat-o ca pe un riscant proiect polifonic, invecinat cu spiritul faustic al modernitatii. Altii au vazut in ea proba unor ezitari esentiale. In ce ma priveste, cred ca adevarul se afla aiurea. Parintele Anania este prin excelenta un om liber, un om care a refuzat sa-si sacrifice inzestrarile pe seama modelelor ideologice, a imperativelor previzibile sau a obligatiilor circumstantiale. Vor fi fiind toate acestea semnele unui parcurs contradictoriu? Nicidecum. Descifrez in ele, dimpotriva, vocatia unei coerente paradoxale, care face din demnitate o suprema valoare si cultiva neatirnarea ca pe un superlativ al smereniei.” (Teodor Baconsky)

SAU-SAU, UN ROMAN MODERN DESPRE LOGICĂ (Ana-Stanca Tabarasi)

 

Privind retrospectiv la opera sa, Soren Kierkegaard afirmă în Despre activitatea mea de autor (1851) şi Punct de vedere asupra activităţii mele de autor (1859) că ea începe în 1843, cu Sau-sau. Posteritatea a confirmat importanţa pe care i-o acorda filozoful: azi, Sau-sau e considerată piatra de temelie a gândirii kierkegaardiene şi una din cele mai celebre cărţi din istoria filozofiei, cu urmări nu doar pentru filozofie, ci şi pentru teologie şi literatură, putând fi interpretată, între altele, ca un tratat de logică, un comentariu despre rolul sfintelor taine ale bisericii în lumea modernă, sau un roman cu cheie. 

NICOLAUS CUSANUS, DE DOCTA IGNORANTIA (în traducere românească)

 

Editie bilingva, ingrijita, traducere, tabel cronologic, note si postfata de Andrei Bereschi

 

De docta ignorantia, compusa in 1440 si centrata pe argumente strict teologice si matematice, se disociaza net de lucrarile clasice ale gindirii medievale. Modernitatea ei consta in a face mesajul religios mai accesibil omului si in celebrarea demnitatii umane, argumente care fac din autorul lor un precursor al Umanismului. Cartea intii a lucrarii are ca tema pe Dumnezeu ca maxim absolut, urmatoarele doua tratind despre univers si despre Christos ca sinteza a celor doua. Pentru Cusanus, Dumnezeu e mai presus de orice; de aceea, orice incercare de a-l gindi pe Dumnezeu sfirseste prin a face apel la formula socratica „a sti ca nu sti”, dovada de suprema intelepciune omeneasca, singura care, in incercarea de a-l intelege pe Dumnezeu, poate transforma ignoranta intr-una docta.

ANTON CEHOV, POVESTIRI ORTODOXE.

Un volum publicat de Editura Cathisma din Bucureşti.

Fiecare mare scriitor s-a hrănit dintr-o mare cultură, dintr-o mare tradiţie. Unii dintre ei şi-au afişat credinţa şi chiar au promovat-o prin scrierile lor. Nu mă refer la literatura dulceagă de propagandă religioasă, ci la opere care au făcut înconjurul lumii, devenind piese de rezistenţă ale literaturii universale, cum ar fi Siddhartha a lui Hermann Hesse, Povestirile orientale ale lui Marguerite Yourcenar sau Povestirile hasidice ale lui Martin Buber. Povestirile ortodoxe ale lui Cehov cuprinse în volumul de faţă nu au fost scrise programat şi nu au pretenţia cărţilor enumerate mai sus. Adică, nu există o carte a lui Cehov Povestiri ortodoxe. Acest titlu ni l-am îngăduit noi, adunînd la un loc textele evident ortodoxe ale scriitorului.

MEMORII ESENŢIALE

Raymund Netzhammer, Episcop în România: într-o epocă a conflictelor naţionale şi religioase, vol. I & II, ediţie realizată de Nikolaus Netzhammer în colaborare cu Krista Zach, traducere de George Guţu, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005. 

I.D. SÎRBU, JURNALUL ANILOR OPTZECI

Alături de Nicolae Steinhardt (Jurnalul fericirii), I.D. Sîrbu este unul dintre cei mai rezistenţi autori „de sertar” cărora perioada comunistă le-a refuzat geniul şi strălucirea. Apropierea nu este deloc întâmplătoare, dată fiind adâncimea teologică a scrierilor prin care cei doi autori au devenit celebri. Deja transparentă în superbul epistolar întreţinut cu Ion Negoiţescu, V. Nemoianu şi Mariana Şora (Traversarea cortinei, Timişoara, Editura de Vest, 1994, 512 pp.), subtil voalată în Scrisori către bunul Dumnezeu (ediţie Ion Vartic, Cluj, Apostrof, 1998, 241 pp.), personalitatea religioasă a lui I.D. Sîrbu explodează aproape pe fiecare pagină a jurnalului ţinut între iarna lui 1983 şi Joia Mare a anului 1989. Pe patul de suferinţă, Gary (numele de alint) îi scria lui Virgil Nemoianu: „acum, de când am în buzunar ‘ordinul de chemare’ şi cel ‘de lăsare definitivă la vatră’, mă simt eliberat de literatură. Mă pregătesc pentru intrare într-o altă colectivă, cred că prietenii mei plecaţi mai de mult, Blaga, Ghibu, Roşca, Stanca, Cotruş, Eta Boeriu, pe Otopenii de dincolo mă aşteaptă agitând steguleţe. Eu mi-am meritat şi ţara şi Limba!” Ordinul de chemare era aluzia la boala de cancer care l-a răpus cu câteva luni înainte ca România să-şi recapete, într-un anumit sens măcar, libertatea. „Colectiva” era formată de preţiosul grup de amici cunoscuţi la Cluj şi Sibiu („Cercul literar”), pentru şi alături de care a suferit ani de hărţuieli, închisoare şi lagăre de muncă. Despre toate acestea vorbeşte, cu judicioasă brevitate, Nicolae Oprea în Ion D. Sârbu şi timpul romanului (Piteşti, Paralela 45, 2000)

ORLANDO FIGES: O CARTE DESPRE REVOLUŢIA BOLŞEVICĂ

A PEOPLE’S TRAGEDY

A History of the Russian Revolution, Penguin, 1996.

These days we call so many things a ‘revolution’ — a change in the government’s policies on sport, a technological innovation, or even a new trend in marketing — that it may be hard for the reader of this book to take on board the vast scale of its subject at the start. The Russian Revolution was, at least in terms of its effects, one of the biggest events in the history of the world. Within a generation of the establishment of Soviet power, one-third of humanity was living under regimes modelled upon it. The revolution of 1917 has defined the shape of the contemporary world, and we are only now emerging from its shadow. It was not so much a single revolution — the compact eruption of 1917 so often depicted in the history books — as a whole complex of different revolutions which exploded in the middle of the First World War and set off a chain reaction of more revolutions, civil, ethnic and national wars. By the time that it was over, it had blown apart — and then put back together — an empire covering one-sixth of the surface of the globe.

PROTOLOGY AND LANGUAGE IN ST GREGORY OF NYSSA’S THEOLOGY

Un studiu despre protologie si limbaj in opera Sf. Grigorie de Nyssa (revista Chora, 2003).

ÎNTRE EVANGHELIE ŞI NAŢIUNE: PR. DUMITRU STĂNILOAE

Between the Gospel and the Nation. Dumitru Staniloae’s Ethno-Theology, studiu publicat în revista Archaeus X (2006) no.3 (M. Neamtu)

CANONUL ŞI VESTITORUL ORTODOXIEI (articol)

Text publicat în Idei în dialog, iunie, 2008.

SCHOPENHAUER

Pentru cei interesati de sursele lui Eminescu, o emisiune interesanta despre Schopenhauer.

ANDREI PLEŞU’s speech at the 6th EASR Congress for the History of Religions, 20 September 2006, Bucharest

O POETICĂ LITURGICĂ: ROMAN MELODUL (recenzie)

Modernii au o relaţie ambiguă cu poezia religioasă. Suspectă de tezism, predispusă către euforii lirice, acest gen literar răpeşte cu greu sensibilitatea contemporanilor şi pătrunde foarte rar în actualitatea dezbaterilor estetice. Între teologii secolului XX, preocupaţi de recuperarea poeziei ca modalitate privilegiată a limbajului sacral, merită menţionat Hans Urs von Balthasar (1905-1988), cel care a insistat asupra coincidenţei între percepţia frumuseţii – ordine divină comprimată – şi experienţa deopotrivă istorică şi metafizică a adevărului revelaţiei. Dacă von Balthasar a comentat operele unor poeţi ca Dante (1265-1321), Gerard Manly Hopkins (1844-1899) sau Charles Péguy (1873-1914), exegeţii ortodocşi ai secolului XXI au la îndemână operele mai puţin cunoscute, dar foarte importante, ale monahilor sirieni Efrem (306-373) şi Roman Melodul (sec. VI), imnele bizantinului Ioan Damaschinul (676-749) sau, mai aproape de noi, scrierile dr. Vasile Voiculescu (1884-1863). Orice încercare de apropriere culturală şi împrospătare liturgică a spiritualităţii Răsăritului creştin nu poate ignora calofilia acestor autori.

CANONUL ŞI VESTITORUL ORTODOXIEI

Cunoscut publicului de specialitate prin impresionanta activitate editorială din ultimele două decenii – alcătuită din numeroase studii şi traduceri din cărţi teologice, filozofice şi istorice acoperind aria vastă a culturii creştine antice şi moderne – diaconul Ioan I. Ică Jr. (n. 1960), profesor de spiritualitate creştină al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Sibiu, oferă la începutul anului 2008 un prim tom din ceea ce va reprezenta fără îndoială opera magna a unuia dintre cei mai reputaţi teologi est-europeni contemporani: Canonul Ortodoxiei. Canonul apostolic al primelor secole. Tipărit într-o condiţii grafice superbe prin eforturile conjugate ale editurii Deisis şi ale Mănăstirii Stavropoleos din Bucureşti, volumul expune şi dezbate în peste o mie de pagini datele fundamentale legate de naşterea creştinismului universal. Într-un proces de auto-definire şi distanţare dialectică faţă de celelalte mari tradiţii religioase din oikumene, teologii primelor patru veacuri au dat naştere unei susţinute reflecţii exegetice, doctrinare, etice şi liturgice.

“Barbaria” de MICHEL HENRY

La Editura Institutul European din Iaşi a apărut volumul “Barbaria” semnat de Michel Henry (traducere românească: Irina Scurtu).

Din cuprins:
◊ Cultură şi barbarie;
◊ Ştiinţa singură: tehnica;
◊ Maladia vieţii;
◊ Ideologiile barbariei;
◊ Practicile barbariei;
◊ Distrugerea Universităţii

NOUTĂŢI EDITORIALE

Numărul din Aprilie (2008) al revistei MODERN THEOLOGY publică un important studiu al teologului Patrick Aaron Riches (Centre of Theology and Philosophy, Department of Theology and Religious Studies, University of Nottingham) intitulat: “AFTER CHALCEDON: THE ONENESS OF CHRIST AND THE DYOTHELITE MEDIATION OF HIS THEANDRIC UNITY” Autorul discută hristologia calcedoniană în paralel cu teologia lui Joseph Ratzinger, aşa cum apare în ultima sa carte despre Iisus Hristos.

O altă importantă apariţie este volumul lui Jad Hatem despre filozofia Absolutului în opera tânărului Schelling, apărută la ZETA BOOKS. Volumul poate interesa exegeţii filozofiei ruse, deopotrivă, datorită influenţei (nediscutate) a tânărului Schelling asupra unor autori precum Vladimir Soloviov sau Serghei Bulgakov.

(m.n.)

O APARIŢIE EXCEPŢIONALĂ: CANONUL ORTODOXIEI

Canonul Ortodoxiei este titlul generic al unei serii prevazute sa apara in cinci volume si care isi propune restituirea integrala a tuturor documentelor constitutive ale identitatii crestine ortodoxe. Lectura lor va oferi cititorului posibilitatea de a avea un raspuns avizat si riguros exact la intrebarea: ce sunt ortodoxia crestina si crestinismul ortodox in forma lor canonica?

Volumul de fata, care inaugureaza aceasta serie, este dedicat Canonului apostolic al primelor secole si include un corpus de texte si documente scripturistice, martirice, liturgice si disciplinare care reveleaza existenta inainte de anul 325 a unui crestinism al originilor, integral, viu si riguros, care isi exprima rigoarea in termenii notiunii fundamentale de canon. Inainte de a promulga dogme, definitii sau tomosuri (cum se va face in epoca imperiala bizantina), Biserica apostolica a primelor secole si-a formulat normativul identitatii sale intr-o serie de canoane: canonul scripturistic, canonul adevarului credintei, canonul etic si disciplinar al vietii si mai ales canonul liturgic.

DUMINICĂ 16 MARTIE: LANSAREA “BUFNIŢEI”, ÎNTR-UN NOU PENAJ, LA BRAŞOV

Duminică 16 martie 2008, ora 18.30
Librăria OKIAN are plăcerea să vă invite la o lansare de carte:

Mihail NEAMŢU
Bufniţa din dărâmături.
Insomnii teologice în România post-comunistă