Zapping (scurt-metraj de Cristian Mungiu, 2000)

7 iulie 2009

Marian Rădulescu

Atmosferă totalitară din Fahrenheit 451 (dar şi din 1984) şi montaj fragmentat gen MTV şi Natural Born Killers (“too much TV” se putea zări acolo, în filmul lui Oliver Stone, înscris cu fantă de lumină, pe pieptul unui indian american ce urma să fie ucis de un “născut asasin”). Plus un ingredient local, autohton: obsesia “nemuritorului” (mai ales pentru cineaştii tineri din România sfârşitului de veac XX şi începutului de veac XXI) Sergiu Nicolaescu – vezi fragmentele, selectate cu fină ironie, din al său Mircea (1989) şi secvenţele în care, mai întâi auzi vocea metalizată a lui Nicolaescu (“Îmbătrânesc şi simt povara răspunderilor. Am visat şi-o apă neagră”), apoi un scurt dialog în care nepotul voievodului Sergiu cel Mare spune: “Bunule, tu eşti nemuritor?”, la care “bunul” răspunde: “De ce-ntrebi?”. Înspre final, încă un cadru scurt cu armate de călăreţi, decupat din generic, în care apare numele “nemuritorului” Sergiu Nicolaescu pe fondul unui soundtrack triumfal (compozitor: Adrian Enescu) din acelaşi Mircea. Toate conotaţii locale, româneşti, dar – nu-i aşa? – fiecare cinematografie îşi are Nicolaeştii, Gibsonii şi Costnerii ei.


Catacombele romane: cel mai vechi portret al Sf. Pavel (sec. IV)

4 iulie 2009
Sf. Pavel (fresca romana), sec. IV

Sf. Pavel (fresca romana), sec. IV

Vatican archaeologists have uncovered what they say is the oldest known portrait of St Paul. The portrait, which was found two weeks ago but has been made public only after restoration, shows St Paul with a high domed forehead, deep-set eyes and a long pointed beard, confirming the image familiar from later depictions.


J.S. Bach: Ich ruf zu dir, Herr Jesu Christ

1 iulie 2009

Declin occidental şi moartea unui idol: Michael Jackson (Hotnews.ro)

30 iunie 2009

S-a stins din viaţă un artist american şi, într-o lume neobişnuită cu verdictul implacabil al biologiei, milioane de suflete s-au lăsat îndoliate. Michael Jackson a decedat la 50 de ani, cu trupul intoxicat de petidină — un medicament analgezic folosit pentru cazurile extreme de durere fizică. Deşi foarte slăbit, depigmentat, aproape anorexic şi lovit de o afecţiune pulmonară, cheia suferinţei „regelui pop” se ascude în altă parte: dezordinea psihică.

S-a stins din viaţă un artist american şi, într-o lume neobişnuită cu verdictul implacabil al biologiei, milioane de suflete s-au lăsat îndoliate. MJ a decedat la 50 de ani, cu trupul intoxicat de petidină — un medicament analgezic folosit pentru cazurile extreme de durere fizică. Deşi foarte slăbit, depigmentat, aproape anorexic şi lovit de o afecţiune pulmonară, cheia suferinţei „regelui pop” se ascude în altă parte: dezordinea psihică.

Vlăstarul unei familii înzestrate muzical, MJ a venit în lume ca fiecare dintre noi: inocent şi promiţător. Munca şi talentul l-au făcut rapid popular într-o lume avidă de nou şi splendoare. A pornit la drum timid, inofesiv, simpatic. Debutul triumfal, angajând sute de concerte pe trei continente, a fost înghiţit rapid de şirul unor patetice eşecuri personale. După zeci de albume vândute în beneficiul unei averi considerabile, o duzină de operaţii estetice (câteva datorate unui nefericit accident pirotehnic pe scenă), experimente maritale ratate şi aventuri sexuale de tot soiul, MJ a sfârşit printr-o negare stranie a propriei sale umanităţi.

Chiar şi aşa, s-au găsit milioane de „fani şi admiratori” să bocească moartea acestui idol, de la Madonna, Mariah Carey şi Paul McCartney până la Nelson Mandela, Barack Obama, Bill Clinton, Colin Powell şi Adrian Năstase. A lipsit, pesemne, doar Regina Marii Britanii… Unde este discernământul? Când un soldat american moare în Afghanistan, pentru a da o şansă la educaţie copiilor şi femeilor aflaţi sub teroarea talibanilor, mass-media tace. Când tânăra Neda a fost ucisă pe străzile Teheranului de miliţiile lui Ahmadinejad, comentariile au rămas superficiale. Nimeni nu s-a grăbit să instituie medalia „Neda Agha-Soltan” pentru suporterii libertăţii din lumea arabă. În schimb, CNN a oferit transmisiunea live de la înmormântarea mega-starului, cu numeroase intervenţii din lumea show-biz. În timp ce unii vedeau fantome la domiciliul lui MJ, poliţiştii investigau bârfele din jurul alcovului-vedetă. Facebook a raportat şapte milioane de fani înscrişi în doar câteva zile. Politicienii au fost chemaţi şi ei să ţeasă un scurt elogiu funerar, cu acelaşi limbaj de lemn, bun pentru doar pentru chipuri cioplite. Printre trandafiri, lacrimi şi laseri, un „reverend” l-a disculpat pe Michael de orice posibilă mefienţă a contemporanilor. „Omagiu planetar!” au titrat ziarele, căutând să împăieze mai departe spectrul terifiant al unui asurzitor vid existenţial.

M-am întrebat, atunci, cu egală sinceritate: unde se ascunde stima de sine a Occidentului în aceste clipe? Care sunt criteriile după care ajungem să onorăm o personalitate publică? În ce fel distingem într-un produs mass-media şi un creator capabil să existe şi în absenţa reflectoarelor? Cum raportăm virtutea privată la excelenţa publică atunci când avem de-a face cu artişti (marcaţi profund de tumultul propriei subiectivităţi), genii intelectuale din zona tehnică (unde obiectivitatea unei descoperiri ştiinţifice fac irelevante derapajele biografice)? Cum poate acelaşi Occident să-l venereze pe Ioan Paul al-II-lea, într-un deces onorat de atâţia şefi de stat, dar şi pe Michael Jackson? Pregăteşte cultura de masă eutanasierea acelei părţi virile de cultură vestică, prin care s-au născut instituţiile politice stabile şi performanţele prosperităţii sale economice? Cum ar percepe o cu totul altă lume — de la telespectatorii Al-Jazeera în lumea musulmană până la confucienii puritani ai Chinei — un asemenea raport media despre nihilismul apusean? Când nostalgia adolescenţei se poate fixa pe asemenea obiecte de cult mediatic, nu marcăm definitiv sfârşitul unei ere?

Să mă explic. Prin faptul că n-a ştiut niciodată ce hram poartă, Jackson defineşte în mod pregnant evoluţia noţiunii de multiculturalism. Bărbat de culoare neagră, MJ şi-a negat atât masculinitatea (printr-o voce efeminată strident), cât şi identitatea rasială (prin schimbarea parţial involuntară a tenului feţei). „Iubind” un asemenea personaj, timpurile noastre au ajuns, filozofic vorbind, să mizeze totul pe diferenţă, refuzând conceptul de identitate stabilă. Subiect transcendental nu există: viaţa rămâne, fără prea mare efort ori sacrificiu, o alcătuire de contingenţe stranii.

Împreună cu alţi cantautori ai ultimelor decenii, MJ a refuzat „jugul” tradiţiilor formatoare, definind aşteptările unei întregi generaţii de tineri americani întorşi cu spatele la memorie, loialitate, ştiinţă, muncă sau datorie. Era şi normal, vor spune unii, căci altarul la care Michael Jackson a oficiat s-a numit, simplu, entertainment. Un sacerdoţiu condamnat la ura de sine, atunci când artistul este incapabil de auto-ironie, curaj în vicisitudini şi libertate faţă de capriciile unui ego smiorcăit. Jackson, în schimb, a preferat să dea vina pe trecut. Tatăl, bunăoară, îi reproşase în copilărie că avea nasul borcănat. Amintindu-şi episodul către 30 de ani, MJ a izbucnit în plâns. Se vor găsi probabil mulţi doctoranzi în psihologie care să-i dea şi astăzi dreptate…

Nici „arta“ lui MJ n-a funcţionat vreodată ca vas comunicant pentru celelalte discipline care cultivă sufletul. De aici, insistenţa pe elementul dionisiac şi proiecţia „actantului” într-un decor science-fiction. Jackson nu are nimic cu tradiţia care spune că marii pictorii au avut la bază lecturi fundamentale; că poeţii rămaşi în istorie n-ar fi strălucit fără întreţinerea unei pasiuni intelectuale secrete, de la matematică sau astronomie şi până la teoria culorilor. V-aş întreba însă pe fugă: câte cărţi credeţi că a citit sau măcar a răsfoit Michael Jackson? Care literatură? Din câte limbi? Ce secole? Chiar şi fără această fixaţie elitistă pentru bibliotecă, oricine a putut vedea că MJ optase, sub raportul textelor, pentru decadenţa alegră şi ponciful subnutrit. Se îmbrăca şi se dezbrăca cu acelaşi prost gust consacrat de vedetele din Hollywood. Pe scurt: kitsch debordant şi insecuritate psihologică extremă.

Avea însă un gest care-l făcea cu totul unic. Infernul acustic îl surprindea frecvent cu mâna atingându-i organele genitale: o plăcere perversă urmată de câţiva paşi încordaţi într-un ritm obositor, robotizat şi halucinant. Care era reacţia publicului în faţa acestei falocraţii dansante? Tot numai lacrimi, aplauze şi isterie… Pe această temă delicată, inspirată de zeul Priapus, poetul MJ a scris şi câteva versuri. Să nu le uităm: „haide pe podea (Get on the Floor) şi dansează cu mine / îmi place mai ales modul în care îţi mişti… ştii tu ce (I Love The Way You Shake Your Thing, Especially)”. În faţa acestor mărturisiri pudice, cine n-ar mai subscrie acum la evocarea domnului Ion Iliescu – republicanul socialist care, în absenţa vizelor corecte din paşaportul monarhului Mihai I, l-a întreţinut în 1992 pe „regele-pop” Michael? Spre deosebire de golanii Pieţei Universităţii, acest american răsfăţat de poporul român „a fost un om foarte simplu, foarte deschis, nesofisticat, cu o anumită inocenţă specifică copilăriei.” În traducere liberă: o inteligenţă de sugar şi un comportament psihanalitic, pe măsură.

Scena şi televiziunile i-au tolerat sau chiar dezvoltat lui MJ o pletoră de gusturi bizare. Acasă, însă, povesteau vecinii, Jackson părea mult mai relaxat. Trecut prin două divorţuri oficiale şi câteva prietenii travestite cu efebi sau bărbaţi pentru toate ploile, MJ a ales să aibă copii, în cele din urmă. Aceştia, însă, n-au venit decât mai târziu, fiind născuţi dintr-o altă stirpe. Inseminarea artificială a mamei este şi acum subiect de scandal. În orice caz, pe cei doi băieţei adoptaţi (aflaţi acum la 12 şi 7 ani) i-a numit tandru şi plin de imaginaţie: „Prince Michael I” şi „Prince Michael II”. De botez nu putea fi vorba, căci la Hollywood şedinţele de yoga şi scientologie au înlocuit demult recursul la religia creştină. MJ i-a iubit aşa cum a ştiut şi a putut, lăsându-le moştenire ruşinea unor scandaloase dosare de presă despre un tată debil, ridicol şi pre-senil.

În ultima vreme, devenise consumator avid de pornografie, avându-l frecvent în preajmă (videograf personal) pe Marc Shaffer – producător de materiale interzise copiilor sub 18 ani. La palatul său din Neverland, MJ invita apoi adolescenţi şi copii care, după vizite prelungite şi vizionări de filme, puteau rămâne peste noapte. Un „babysitter”, aşadar, după cum mărturisea sora lui, La Toya Jackson, într-un interviu din 1993. Mai puţin eufemistic, Andrew Breitbart, autorul unui studiu revelator despre mizeria vedetelor din zona L.A., l-a definit pe acest MJ în aceşti termeni: „a well financed variation on the molester with an ice cream truck.”[1] Joaca cu copiii avea loc în acelaşi pat, în compania jocurilor video, a televizorului cu satelit şi, desigur, a cimpanzeului Bubbles. Răsfăţând acest exemplar al primatelor din jungla africană, Jackson aducea nu atât un crud elogiu darwinismului, cât mai ales descoperea şansa unei frăţietăţi peste milenii. Convingerile ecologice ale regiunii i-au permis maimuţei adoptate să împărtă acelaşi closet cu nefericitul său prieten şi patron: MJ.

O dată împăcat cu strămoşii, Jackson a putut începe lupta cu timpul prezent. L-au hărţuit pesemne rudele, jurnaliştii, amanţii şi impresarii, dar ceea ce l-a doborât, peste toate, a fost nimicul, teama de adevăr şi demonul celebrităţii. Acuzaţiile repetate de pedofilie s-au soldat cu lungi procese, două achitări şi milioane de dolari plătite în contul avocaţilor. Într-un accent penitenţial, poate, Michael Jackson a îmbrăţişat şi Islamul. Şi totuşi, nimic nu l-a oprit să arate, la o vârstă perfect rezonabilă, trist ca o paiaţă. Privirea mereu abătută, conturul feţei modificat, cu buzele rujate, surprins uneori pe tocuri, omul din MJ era de negăsit şi de nerecunscut. De altfel, într-o surprinzătoare notaţie din Jurnalul de la Tescani, Andrei Pleşu îi comenta astfel apariţia: „O marionetă perfectă! Ce risipă de virtuozitate îi trebuie omului pentru a arăta mai puţin decât este!”

Un efort susţinut de-a afirma, de-a reveni şi de-a confirma se trezeşte în faţa repetiţiei crispate. Accente de candoare şi normalitate se prăbuşesc într-un şuvoi de gesturi fără sens. Atunci când muzica întrerupe corespondenţa cu sufletul şi se adresează doar unei părţi din creier, nerozia atinge apogeul. A fi show-man nu te transformă automat într-un posesor de licenţe muzicale. Dacă ignorăm efectele de lumină şi împachetarea atentă a acestui produs comercial total, fereastra muzicii ultimului Michael Jackson se deschide către cel mai banal-ofensator hău al culturii de masă.

Sub raportul biografiei, MJ prelungeşte traiectoria „stelelor căzătoare” din universul muzical euro-american. Foarte timpuriu, Elvis Aaron Presley (1935-1977) a pierit şi el înecat în amfetamine. Jim Morrison (1943-1971), răposat la doar 27 de ani, a pierdut bătălia cu hectolitrii de alcool şi gramajele consistente de heroină. Apoi talentaţi muzicieni ca Janis Joplin, Robert Quine sau Freddie Mercurie, actori promiţători ca River Phoenix sau Glenn Quinn, etcaetera — căci lista face un slalom democratic printre întâlnirea cu virusul HIV şi praful de cocaină, fără să dea semne că s-ar opri. Între Beverly Hills 90210 şi vaporul Titanic, similarităţile sunt mai multe decât întâmplătoare. Raportul idol-scenă instituie dialectica negativă (s-o numim detox-retox?) pe care niciun comentariu sentimental n-o va putea camufla. Relaţia dintre vedetă şi public se bazează pe o canibalizare reciprocă — fapt soldat cu moartea prematură a artistului şi infantilizarea prelungită a fanilor.

Avem şi noi o vină, în tot acest hăţiş? Am spus cumva şi noi, anything goes? Până când şi cu ce consecinţe? Răspunsul ideal, deci antiteza, ar putea să vină numai din interiorul culturii occidentale. În lumea controlată de MTV, Atomic sau Etno-Folk, totuşi, este implauzibilă resurecţia sensibilităţii maselor secularizate pentru adevăratele valori: de la clasici şi preclasici până la vocile unui modal jazz sau ale unui pop liric, curat şi parfumat. Niciodată nu vom vedea milioane de abonaţi la John Dowland, J.S. Bach sau Albinoni, la Mahler, Rahmaninov sau Puccini, fără să fie uitaţi Louis Amstrong sau John Coltrane, Arvo Pärt, Cesária Évora ori Johnny Răducanu, Seldom Scene sau Stela Enache. Aceasta înseamnă, totodată, o răzbunare faţă de tot ce înseamnă armonie, continuitate, subtilitate.

Partida decenţei şi a normalităţii a fost probabil pierdută iar Occidentul nu se va trezi din captivitatea idolatră decât printr-o presiune venită din afară. Un ochi atent vede la marginile spaţiului nord-atlantic un Iran nervos, cu ambiţii nucleare precise; o Rusie resentimentară şi neadormită; un Magreb iconoclast, monodic şi inflaţionar sub raport demografic, plus un Orientul mijlociu controlat în mare parte de ideologíi talibane. Văzând preocupările presei occidentale, stresată între o relatare despre pantofii lui Michelle Obama şi testamentul lui Michael Jackson, vecinii noştri vor continua să preseze. Antipatici şi agresivi, ei vor să dea deşteptarea, cântând şi strigând în propria lor gamă şi hoardă: „Invincible”!

(iunie 2009)


Mihail Neamţu & Bogdan Tătaru-Cazaban (eds.), Memory, Humanity, and Meaning. Selected Essays in Honor of Andrei Pleşu’s Sixtieth Anniversary offered by New Europe College alumni and friends, Zeta Books, Bucharest, 2009.

16 aprilie 2009

zetacover1

 

On the 23rd of August 2008, Professor Andrei Pleşu has marked his sixtieth birthday. In view of his distinguished service to the public welfare and his manifold contributions to academic life, the editors of this volume have invited a number of Romanian and international scholars to celebrate this event with a Festschrift. Colleagues, friends, and former students of Andrei Pleşu joined together to offer a critical appreciation of his understanding of culture in today’s world. The participants in this volume explore the continuing debates around the place of philosophy, politics, aesthetics, ethics, and religion in shaping the identity of Western civilization.

 …Andrei Pleşu, dieser Spezialist für Zwischentöne  und Zwischenwesen, dieser Möglichkeitsmensch mit ausgeprägtem Wirklichkeitssinn…”

Wolf LEPENIES

 “Andrei Pleşu: a vast character, with multiple resources, endowed with a velvet aloofness and amiably outclassing all the rest, effortlessly achieving high performance and bril­liance in everything he happens to do, modulating within any human register (devastating in derision and adorable in banter), capable of adapting to any setting, distant and engaged, drawn to monastic rigors and voluptuously melting in the vanities of the world…”

Gabriel LIICEANU

Contributors to this volume include:

Moshe Idel ▪ Vladimir Tismăneanu ▪ Gábor Klaniczay ▪  Jad Hatem ▪ Russell Reno ▪ Natale Spineto ▪ Anca Vasiliu ▪ István Rév ▪ Anca Oroveanu

 


Eveniment editorial In Honorem Andrei Pleşu, miercuri 22 aprilie, ora 17.00: Librăria Cărtureşti, Str. Magheru/Verona, Bucureşti.

16 aprilie 2009

 

Mihail Neamţu & Bogdan Tătaru-Cazaban (eds.), Memory, Humanity, and Meaning. Selected Essays in Honor of Andrei Pleşu’s Sixtieth Anniversary offered by New Europe College alumni and friends, Zeta Books, Bucharest, 2009.

Mihail Neamţu & Bogdan Tătaru-Cazaban (coord.), O filozofie a intervalului. In Honorem – Andrei Pleşu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009.

invitatie-andreiplesuinhonorem


CER LA RAVENNA (Constantin Flondor)

18 februarie 2009

via

cer-la-ravennaconstantin-flondor


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 44 other followers