Declin occidental şi moartea unui idol: Michael Jackson (Hotnews.ro)

30 iunie 2009

S-a stins din viaţă un artist american şi, într-o lume neobişnuită cu verdictul implacabil al biologiei, milioane de suflete s-au lăsat îndoliate. Michael Jackson a decedat la 50 de ani, cu trupul intoxicat de petidină — un medicament analgezic folosit pentru cazurile extreme de durere fizică. Deşi foarte slăbit, depigmentat, aproape anorexic şi lovit de o afecţiune pulmonară, cheia suferinţei „regelui pop” se ascude în altă parte: dezordinea psihică.

S-a stins din viaţă un artist american şi, într-o lume neobişnuită cu verdictul implacabil al biologiei, milioane de suflete s-au lăsat îndoliate. MJ a decedat la 50 de ani, cu trupul intoxicat de petidină — un medicament analgezic folosit pentru cazurile extreme de durere fizică. Deşi foarte slăbit, depigmentat, aproape anorexic şi lovit de o afecţiune pulmonară, cheia suferinţei „regelui pop” se ascude în altă parte: dezordinea psihică.

Vlăstarul unei familii înzestrate muzical, MJ a venit în lume ca fiecare dintre noi: inocent şi promiţător. Munca şi talentul l-au făcut rapid popular într-o lume avidă de nou şi splendoare. A pornit la drum timid, inofesiv, simpatic. Debutul triumfal, angajând sute de concerte pe trei continente, a fost înghiţit rapid de şirul unor patetice eşecuri personale. După zeci de albume vândute în beneficiul unei averi considerabile, o duzină de operaţii estetice (câteva datorate unui nefericit accident pirotehnic pe scenă), experimente maritale ratate şi aventuri sexuale de tot soiul, MJ a sfârşit printr-o negare stranie a propriei sale umanităţi.

Chiar şi aşa, s-au găsit milioane de „fani şi admiratori” să bocească moartea acestui idol, de la Madonna, Mariah Carey şi Paul McCartney până la Nelson Mandela, Barack Obama, Bill Clinton, Colin Powell şi Adrian Năstase. A lipsit, pesemne, doar Regina Marii Britanii… Unde este discernământul? Când un soldat american moare în Afghanistan, pentru a da o şansă la educaţie copiilor şi femeilor aflaţi sub teroarea talibanilor, mass-media tace. Când tânăra Neda a fost ucisă pe străzile Teheranului de miliţiile lui Ahmadinejad, comentariile au rămas superficiale. Nimeni nu s-a grăbit să instituie medalia „Neda Agha-Soltan” pentru suporterii libertăţii din lumea arabă. În schimb, CNN a oferit transmisiunea live de la înmormântarea mega-starului, cu numeroase intervenţii din lumea show-biz. În timp ce unii vedeau fantome la domiciliul lui MJ, poliţiştii investigau bârfele din jurul alcovului-vedetă. Facebook a raportat şapte milioane de fani înscrişi în doar câteva zile. Politicienii au fost chemaţi şi ei să ţeasă un scurt elogiu funerar, cu acelaşi limbaj de lemn, bun pentru doar pentru chipuri cioplite. Printre trandafiri, lacrimi şi laseri, un „reverend” l-a disculpat pe Michael de orice posibilă mefienţă a contemporanilor. „Omagiu planetar!” au titrat ziarele, căutând să împăieze mai departe spectrul terifiant al unui asurzitor vid existenţial.

M-am întrebat, atunci, cu egală sinceritate: unde se ascunde stima de sine a Occidentului în aceste clipe? Care sunt criteriile după care ajungem să onorăm o personalitate publică? În ce fel distingem într-un produs mass-media şi un creator capabil să existe şi în absenţa reflectoarelor? Cum raportăm virtutea privată la excelenţa publică atunci când avem de-a face cu artişti (marcaţi profund de tumultul propriei subiectivităţi), genii intelectuale din zona tehnică (unde obiectivitatea unei descoperiri ştiinţifice fac irelevante derapajele biografice)? Cum poate acelaşi Occident să-l venereze pe Ioan Paul al-II-lea, într-un deces onorat de atâţia şefi de stat, dar şi pe Michael Jackson? Pregăteşte cultura de masă eutanasierea acelei părţi virile de cultură vestică, prin care s-au născut instituţiile politice stabile şi performanţele prosperităţii sale economice? Cum ar percepe o cu totul altă lume — de la telespectatorii Al-Jazeera în lumea musulmană până la confucienii puritani ai Chinei — un asemenea raport media despre nihilismul apusean? Când nostalgia adolescenţei se poate fixa pe asemenea obiecte de cult mediatic, nu marcăm definitiv sfârşitul unei ere?

Să mă explic. Prin faptul că n-a ştiut niciodată ce hram poartă, Jackson defineşte în mod pregnant evoluţia noţiunii de multiculturalism. Bărbat de culoare neagră, MJ şi-a negat atât masculinitatea (printr-o voce efeminată strident), cât şi identitatea rasială (prin schimbarea parţial involuntară a tenului feţei). „Iubind” un asemenea personaj, timpurile noastre au ajuns, filozofic vorbind, să mizeze totul pe diferenţă, refuzând conceptul de identitate stabilă. Subiect transcendental nu există: viaţa rămâne, fără prea mare efort ori sacrificiu, o alcătuire de contingenţe stranii.

Împreună cu alţi cantautori ai ultimelor decenii, MJ a refuzat „jugul” tradiţiilor formatoare, definind aşteptările unei întregi generaţii de tineri americani întorşi cu spatele la memorie, loialitate, ştiinţă, muncă sau datorie. Era şi normal, vor spune unii, căci altarul la care Michael Jackson a oficiat s-a numit, simplu, entertainment. Un sacerdoţiu condamnat la ura de sine, atunci când artistul este incapabil de auto-ironie, curaj în vicisitudini şi libertate faţă de capriciile unui ego smiorcăit. Jackson, în schimb, a preferat să dea vina pe trecut. Tatăl, bunăoară, îi reproşase în copilărie că avea nasul borcănat. Amintindu-şi episodul către 30 de ani, MJ a izbucnit în plâns. Se vor găsi probabil mulţi doctoranzi în psihologie care să-i dea şi astăzi dreptate…

Nici „arta“ lui MJ n-a funcţionat vreodată ca vas comunicant pentru celelalte discipline care cultivă sufletul. De aici, insistenţa pe elementul dionisiac şi proiecţia „actantului” într-un decor science-fiction. Jackson nu are nimic cu tradiţia care spune că marii pictorii au avut la bază lecturi fundamentale; că poeţii rămaşi în istorie n-ar fi strălucit fără întreţinerea unei pasiuni intelectuale secrete, de la matematică sau astronomie şi până la teoria culorilor. V-aş întreba însă pe fugă: câte cărţi credeţi că a citit sau măcar a răsfoit Michael Jackson? Care literatură? Din câte limbi? Ce secole? Chiar şi fără această fixaţie elitistă pentru bibliotecă, oricine a putut vedea că MJ optase, sub raportul textelor, pentru decadenţa alegră şi ponciful subnutrit. Se îmbrăca şi se dezbrăca cu acelaşi prost gust consacrat de vedetele din Hollywood. Pe scurt: kitsch debordant şi insecuritate psihologică extremă.

Avea însă un gest care-l făcea cu totul unic. Infernul acustic îl surprindea frecvent cu mâna atingându-i organele genitale: o plăcere perversă urmată de câţiva paşi încordaţi într-un ritm obositor, robotizat şi halucinant. Care era reacţia publicului în faţa acestei falocraţii dansante? Tot numai lacrimi, aplauze şi isterie… Pe această temă delicată, inspirată de zeul Priapus, poetul MJ a scris şi câteva versuri. Să nu le uităm: „haide pe podea (Get on the Floor) şi dansează cu mine / îmi place mai ales modul în care îţi mişti… ştii tu ce (I Love The Way You Shake Your Thing, Especially)”. În faţa acestor mărturisiri pudice, cine n-ar mai subscrie acum la evocarea domnului Ion Iliescu – republicanul socialist care, în absenţa vizelor corecte din paşaportul monarhului Mihai I, l-a întreţinut în 1992 pe „regele-pop” Michael? Spre deosebire de golanii Pieţei Universităţii, acest american răsfăţat de poporul român „a fost un om foarte simplu, foarte deschis, nesofisticat, cu o anumită inocenţă specifică copilăriei.” În traducere liberă: o inteligenţă de sugar şi un comportament psihanalitic, pe măsură.

Scena şi televiziunile i-au tolerat sau chiar dezvoltat lui MJ o pletoră de gusturi bizare. Acasă, însă, povesteau vecinii, Jackson părea mult mai relaxat. Trecut prin două divorţuri oficiale şi câteva prietenii travestite cu efebi sau bărbaţi pentru toate ploile, MJ a ales să aibă copii, în cele din urmă. Aceştia, însă, n-au venit decât mai târziu, fiind născuţi dintr-o altă stirpe. Inseminarea artificială a mamei este şi acum subiect de scandal. În orice caz, pe cei doi băieţei adoptaţi (aflaţi acum la 12 şi 7 ani) i-a numit tandru şi plin de imaginaţie: „Prince Michael I” şi „Prince Michael II”. De botez nu putea fi vorba, căci la Hollywood şedinţele de yoga şi scientologie au înlocuit demult recursul la religia creştină. MJ i-a iubit aşa cum a ştiut şi a putut, lăsându-le moştenire ruşinea unor scandaloase dosare de presă despre un tată debil, ridicol şi pre-senil.

În ultima vreme, devenise consumator avid de pornografie, avându-l frecvent în preajmă (videograf personal) pe Marc Shaffer – producător de materiale interzise copiilor sub 18 ani. La palatul său din Neverland, MJ invita apoi adolescenţi şi copii care, după vizite prelungite şi vizionări de filme, puteau rămâne peste noapte. Un „babysitter”, aşadar, după cum mărturisea sora lui, La Toya Jackson, într-un interviu din 1993. Mai puţin eufemistic, Andrew Breitbart, autorul unui studiu revelator despre mizeria vedetelor din zona L.A., l-a definit pe acest MJ în aceşti termeni: „a well financed variation on the molester with an ice cream truck.”[1] Joaca cu copiii avea loc în acelaşi pat, în compania jocurilor video, a televizorului cu satelit şi, desigur, a cimpanzeului Bubbles. Răsfăţând acest exemplar al primatelor din jungla africană, Jackson aducea nu atât un crud elogiu darwinismului, cât mai ales descoperea şansa unei frăţietăţi peste milenii. Convingerile ecologice ale regiunii i-au permis maimuţei adoptate să împărtă acelaşi closet cu nefericitul său prieten şi patron: MJ.

O dată împăcat cu strămoşii, Jackson a putut începe lupta cu timpul prezent. L-au hărţuit pesemne rudele, jurnaliştii, amanţii şi impresarii, dar ceea ce l-a doborât, peste toate, a fost nimicul, teama de adevăr şi demonul celebrităţii. Acuzaţiile repetate de pedofilie s-au soldat cu lungi procese, două achitări şi milioane de dolari plătite în contul avocaţilor. Într-un accent penitenţial, poate, Michael Jackson a îmbrăţişat şi Islamul. Şi totuşi, nimic nu l-a oprit să arate, la o vârstă perfect rezonabilă, trist ca o paiaţă. Privirea mereu abătută, conturul feţei modificat, cu buzele rujate, surprins uneori pe tocuri, omul din MJ era de negăsit şi de nerecunscut. De altfel, într-o surprinzătoare notaţie din Jurnalul de la Tescani, Andrei Pleşu îi comenta astfel apariţia: „O marionetă perfectă! Ce risipă de virtuozitate îi trebuie omului pentru a arăta mai puţin decât este!”

Un efort susţinut de-a afirma, de-a reveni şi de-a confirma se trezeşte în faţa repetiţiei crispate. Accente de candoare şi normalitate se prăbuşesc într-un şuvoi de gesturi fără sens. Atunci când muzica întrerupe corespondenţa cu sufletul şi se adresează doar unei părţi din creier, nerozia atinge apogeul. A fi show-man nu te transformă automat într-un posesor de licenţe muzicale. Dacă ignorăm efectele de lumină şi împachetarea atentă a acestui produs comercial total, fereastra muzicii ultimului Michael Jackson se deschide către cel mai banal-ofensator hău al culturii de masă.

Sub raportul biografiei, MJ prelungeşte traiectoria „stelelor căzătoare” din universul muzical euro-american. Foarte timpuriu, Elvis Aaron Presley (1935-1977) a pierit şi el înecat în amfetamine. Jim Morrison (1943-1971), răposat la doar 27 de ani, a pierdut bătălia cu hectolitrii de alcool şi gramajele consistente de heroină. Apoi talentaţi muzicieni ca Janis Joplin, Robert Quine sau Freddie Mercurie, actori promiţători ca River Phoenix sau Glenn Quinn, etcaetera — căci lista face un slalom democratic printre întâlnirea cu virusul HIV şi praful de cocaină, fără să dea semne că s-ar opri. Între Beverly Hills 90210 şi vaporul Titanic, similarităţile sunt mai multe decât întâmplătoare. Raportul idol-scenă instituie dialectica negativă (s-o numim detox-retox?) pe care niciun comentariu sentimental n-o va putea camufla. Relaţia dintre vedetă şi public se bazează pe o canibalizare reciprocă — fapt soldat cu moartea prematură a artistului şi infantilizarea prelungită a fanilor.

Avem şi noi o vină, în tot acest hăţiş? Am spus cumva şi noi, anything goes? Până când şi cu ce consecinţe? Răspunsul ideal, deci antiteza, ar putea să vină numai din interiorul culturii occidentale. În lumea controlată de MTV, Atomic sau Etno-Folk, totuşi, este implauzibilă resurecţia sensibilităţii maselor secularizate pentru adevăratele valori: de la clasici şi preclasici până la vocile unui modal jazz sau ale unui pop liric, curat şi parfumat. Niciodată nu vom vedea milioane de abonaţi la John Dowland, J.S. Bach sau Albinoni, la Mahler, Rahmaninov sau Puccini, fără să fie uitaţi Louis Amstrong sau John Coltrane, Arvo Pärt, Cesária Évora ori Johnny Răducanu, Seldom Scene sau Stela Enache. Aceasta înseamnă, totodată, o răzbunare faţă de tot ce înseamnă armonie, continuitate, subtilitate.

Partida decenţei şi a normalităţii a fost probabil pierdută iar Occidentul nu se va trezi din captivitatea idolatră decât printr-o presiune venită din afară. Un ochi atent vede la marginile spaţiului nord-atlantic un Iran nervos, cu ambiţii nucleare precise; o Rusie resentimentară şi neadormită; un Magreb iconoclast, monodic şi inflaţionar sub raport demografic, plus un Orientul mijlociu controlat în mare parte de ideologíi talibane. Văzând preocupările presei occidentale, stresată între o relatare despre pantofii lui Michelle Obama şi testamentul lui Michael Jackson, vecinii noştri vor continua să preseze. Antipatici şi agresivi, ei vor să dea deşteptarea, cântând şi strigând în propria lor gamă şi hoardă: „Invincible”!

(iunie 2009)


200,000 vizitatori: cu mulţumiri

22 iunie 2009

La sfârşitul acestei ultime săptămâni, blogul Antiteze (iniţial lansat sub titulatura Gruparea Aproape) a atins cifra de 200,000 de vizitatori. Le mulţumim tuturor celor careu au contribuit, prin texte sau postări pe forum, la dezbaterile întreţinute aici. MN


Incestul penal şi România promiscuităţii

17 martie 2009

În timp de criză economică, guvernanţii ne propun relaxarea morală. Contracţia bancară nu stimulează reflecţia etică, ci doar un plus de uşurătate şi dezmăţ. Dacă tot n-am asistat până acum la condamnarea asasinilor din 16-25 decembrie 1989 şi 13-15 iunie 1990, Ministerul Justiţiei a decis emanciparea moravurilor societăţii româneşti astfel: viitorul Cod Penal renunţă la incriminarea autonomă a incestului ca faptă reprobabilă.

Ce înseamnă aceasta? Alcoolici sau, dimpotrivă, maeştri lucizi ai fanteziilor erotice, taţii sau fraţii virili şi persuasivi au liber în ţarcul intimităţii propriilor lor fete ori surori când acestea au împlinit 18 ani. Mamele nimfomane vor putea face acelaşi lucru, eventual contra-cost, fără ca legea să interzică oferta de iniţiere în secretele iubirii de tip lesbian. Fraţii, surorile şi rudele de grad apropiat pot explora orice perversitate, indiferent de trauma afectivă, viciul moral sau moartea spirituală implicate de nişte porniri „liber consimţite.” Decizia coincide cu îndulcirea atitudinii faţă de avort, prostituţie şi pedofilie (pedepsită cu închisoare de la unu la numai cinci ani pentru agresarea minorilor între 13-15 ani).

Nu era oare destul de amăgită şi grav deşuchiată biata noastră ţară? Când vedem zilnic criza familiei şi roadele nihilismului mediatic – pentru care doar apariţiile TV sunt „garantul valorilor supreme” –, o mână de specialişti în drept liberalizează drastic noţiunea de „consimţământ individual” şi libido. O aterizare promptă, aşadar, pe planeta cândva interzisă chiar celor mai exotici antropologi! Read the rest of this entry »


DUŞMANII LIBERTĂŢII (H.-R. Patapievici)

4 februarie 2009

Cine se va uita în seara aceasta la emisiunea mea de pe TVR Cultural („Înapoi la argument“), făcută cu maestrul François Pamfil, va vedea că anumite imagini sunt blurate. Şi anume imaginile care conţin scene de fumat (dl Pamfil m-a rugat să-i permit să fumeze în timpul emisiunii, deoarece face asta tot timpul; din curtoazie, am acceptat). 


Despre bun simţ şi civilizaţie

30 ianuarie 2009

Patima mâniei

Pentru credincioşii ortodocşi, epicentrul dezbaterilor din anul 2008 l-a reprezentat controversa euharistică din jurul persoanei ÎPS Nicolae Corneanu. Mulţi îşi amintesc cât de repede s-a deplasat discuţia din sfera analizei teologice spre zona sancţiunilor generaliste declamate de la înălţimea unei pretinse înţelegeri universale a rostului culturilor şi civilizaţiilor de pe acest pământ! Nimic nou sub soare.

Eseişti inflamaţi şi contondenţi s-au regrupat rapid sub următoarea deviză: dragostea de Ortodoxie rămâne suspectă la toţi aceia care, deşi sceptici faţă de edulcoraţiile ecumeniste ale veacului, nu denunţă catolicismul drept pericol suprem – alături de europenism, „globalizarea socialistă” (sic) şi „rătăcirea elitelor” – la adresa identităţii noastre româneşti.

Pervertiri semantice, deraieri logice, comparaţii anacronice şi multe calomnieri deşănţate – toate s-au amalgamat într-o confirmare a cuvintelor Sf. Ap. Pavel: „unii, e drept, vestesc pe Hristos din pizmă şi din duh de ceartă” (Flp. 1, 15). Diabolizarea adversarului a devenit strategia de lucru într-un spaţiu blogosferic lipsit de orice norme editoriale sau reguli de reciprocitate. Calomnia s-a amestecat cu bârfa, adesea în spatele unei porecle aleatorii („nickname”) postate pe orice „forum” al urii. Unui astfel de suflet care trăieşte numai din inflamaţia colerică şi patosul gâlcevei, Sf. Ioan Gură de Aur îi spune: „ţi-ai pus înlăuntru mânia ca un călău care te biciuieşte, sau ca un vultur care-ţi sfâşie măruntaiele.” Read the rest of this entry »


INTRODUCERE LA VICII (Andrei Pleşu)

27 ianuarie 2009

Viciile nu atacă solitar, ci în haită. Sfinţii Părinţi, care sînt doctori în materie, atrag mereu atenţia asupra reacţiei în lanţ pe care o provoacă întotdeauna primul mare derapaj malefic. Orice consimţire vinovată le instituie treptat pe toate celelalte. Ioan Casian, născut, pare-se, în Dobrogea, stră-român care va să zică, crede că „fitilul“ optim al incendiului generalizat e lăcomia pîntecelui. Fie că se manifestă ca nerăbdare a înfulecării, ca plăcere de a te îmbuiba sau ca pasiune a sofisticării gastronomice, lăcomia alimentară, inocentă la prima vedere (chiar dacă subtil suicidară), declanşează inevitabil apetituri colaterale. După o masă bună îţi vin idei. De la fleica din farfurie, privirile (şi mîinile) alunecă spre coapsa vecinei. Fandacsia-i gata şi se numeşte desfrînare. Desfrînarea are însă nevoie de mijloace. Şi cum gonflaţiunea post-prandială nu sporeşte nici farmecul personal, nici vigoarea inflamaţiei erotice, te vezi în situaţia de a-ţi procura servicii plătite. Ai nevoie de bani. Plăcerea devergondajului se asociază, deci, cu plăcerea de a cheltui, şi cu iubirea de arginţi. E cea de a treia treaptă a păcatului. Urmează a patra: mînia. Ca să faci rost de bani, e musai să fii competitiv. Te agiţi, cîştigi şi pierzi, devii irascibil. Te enervează obstacolele, te enervează bogăţia altora, te enervează tot: faci scandal, mocneşti resentimentar, porţi ranchiună. Din cînd în cînd, resursele tale de umanitate îşi iau distanţă faţă de asemenea devieri temperamentale. Îţi dai seama că ceva nu e în regulă şi te apucă tristeţea. E păcatul numărul cinci.

Tristeţea e starea care survine neîntîrziat după un acces de furie, după o pagubă, după o dorinţă contrariată. Dar există şi tristeţi fără motiv, angoase difuze, crize de lehamite. Intră, astfel, în scenă un viciu insidios, greu de definit, o adevărată boală a sufletului, care se numeşte „acedie“: un amestec de somnolenţă, de adumbrire şi instabilitate lăuntrică, o „oboseală a inimii“ aproape fără leac. Cel lovit de acedie e în pragul morţii interioare, pradă uşoară a oricărei disoluţii. De aceea, această a şasea treaptă a păcatului poate lua locul celei dintîi, ca o nouă rădăcină a răului. Lehamitea, pierderea criteriilor şi a simţului pentru virtute pot pregăti terenul pentru o reluare a „cercului vicios“: lăcomie a pîntecelui, desfrînare, avariţie, mînie, tristeţe. Dacă totuşi, prin strădanie proprie şi ajutor ceresc, reuşeşti să scapi de caruselul acestor şase patimi, e foarte probabil să fii confiscat de următoarele două: slava deşartă (îngîmfarea subsecventă unei reuşite materiale sau spirituale) şi mîndria (trufia, orgoliul), adică sentimentul unei infinite îndreptăţiri de sine, iubirea de sine neruşinată, dispreţul faţă de tot ce nu e „eu“. Orgoliul ca treaptă supremă a răului individual poate fi, la rîndul lui, obîrşie a unei noi circularităţi. Te simţi îndreptăţit, prin autofascinaţie, să-ţi oferi chiolhanuri fabuloase, femei, bani şi victime. Iarăşi şi iarăşi, vîrtejul absorbant al viciilor se reconstituie viguros, pornind de pe oricare din treptele lor. Dinaintea acestei epidemii, o singură consolare: aşa cum un viciu adoptat le instituie pe toate celelalte, un viciu suprimat le aruncă în aer pe toate celelalte sau, în orice caz, le şubrezeşte simţitor. Un rău minimal poate deveni, prin rostogolire, un dezastru. Dar un bine neînsemnat poate deveni, prin inducţie, o apoteoză.

(Dilema Veche)


“INTELECTUALII PREŞEDINTELUI” ŞI DISCURSUL PUBLIC ROMÂNESC (un eseu de Dragoş Paul Aligică)

9 ianuarie 2009

dragospaulaligicaUn studiu parkinsonian

Pe masura ce perioada postelectorala se consuma, tot mai multi experti ne lasa sa intelegem ca este foarte probabil ca principala problema cu care se va confrunta societatea romaneasca in acest nou ciclu politic va fi urmatoarea: unde sunt, ce fac si ce vor zice asa-numitii “intelectuali ai presedintelui”, un grup eterogen, cunoscut nu atat prin scrierile si ideile lor, cat prin faptul ca, daca te iei de ei public: 1) ai sentimentul ca indeplinesti un act de restauratie axiologica si reparatie morala, 2) iti cresti ratingul media si, in plus, 3) simti ca esti cineva care are o contributie semnificativa la viata intelectuala a cetatii. Trei avantaje deloc neglijabile in turbulenta perioada economica pe care o traverseaza tara noastra si omenirea, in general. 


DECLIN DEMOGRAFIC EUROPEAN (un eseu de Mihail NEAMŢU)

9 ianuarie 2009

Foreign Policy-România, ianuarie/februarie 2009

De luni (12.01) la chioşcurile şi librăriile din ţară.

Layout 1

 

Thomas Malthus (1766–1834) s-a înşelat amarnic. În locul suprapopulării decompensate financiar, avem o criză demografică generalizată în tot spaţiul nord-atlantic. Creştem, dar nu ne înmulţim. Absenteismul pruncilor din băncile de date şi pupitrele şcolare reprezintă unul din semnele „integrării” ţărilor est-europene în dinamica societăţilor occidentale, în contrast radical cu tot ceea ce se petrece în Africa ori Asia Centrală. România, alături de Polonia, Ucraina sau Bulgaria, figurează astăzi în „topul” naţiunilor cu natalitate descendentă. Cauzele sunt multiple: trauma post-comunistă, angoasa tranziţiei (1989-2007), etosul contraceptiv al noii culturi de consum.


Sfârşit de an. „Post-scriptum” despre bun-simţ şi civilizaţie (Mihail NEAMŢU)

30 decembrie 2008

Patima mâniei

Pentru credincioşii ortodocşi, epicentrul dezbaterilor din anul 2008 l-a reprezentat controversa euharistică din jurul persoanei ÎPS Nicolae Corneanu. Mulţi îşi amintesc cât de repede s-a deplasat discuţia din sfera analizei teologice spre zona sancţiunilor generaliste declamate de la înălţimea unei pretinse înţelegeri universale a rostului culturilor şi civilizaţiilor de pe acest pământ! Nimic nou sub soare.

Eseişti inflamaţi şi contondenţi s-au regrupat rapid sub următoarea deviză: dragostea de Ortodoxie rămâne suspectă la toţi aceia care, deşi sceptici faţă de edulcoraţiile ecumeniste ale veacului, nu denunţă catolicismul drept pericol suprem – alături de europenism, „globalizarea socialistă” (sic) şi „rătăcirea elitelor” – la adresa identităţii noastre româneşti.

Pervertiri semantice, deraieri logice, comparaţii anacronice şi multe calomnieri deşănţate – toate s-au amalgamat într-o confirmare a cuvintelor Sf. Ap. Pavel: „unii, e drept, vestesc pe Hristos din pizmă şi din duh de ceartă” (Flp. 1, 15). Diabolizarea adversarului a devenit strategia de lucru într-un spaţiu blogosferic lipsit de orice norme editoriale sau reguli de reciprocitate. Calomnia s-a amestecat cu bârfa, adesea în spatele unei porecle aleatorii („nickname”) postate pe orice „forum” al urii. Unui astfel de suflet care trăieşte numai din inflamaţia colerică şi patosul gâlcevei, Sf. Ioan Gură de Aur îi spune: „ţi-ai pus înlăuntru mânia ca un călău care te biciuieşte, sau ca un vultur care-ţi sfâşie măruntaiele.”

Tunnel Vision

De la necesara apologetică religioasă în favoarea Crezului Bisericii s-a trecut aşadar la practica lobotomiei intelectuale, adoptând ideologia segregării şi raţionalizarea veninului. Nu mai este suficient să pledezi pentru integritatea dogmei ortodoxe – trebuie să te defineşti printr-o continuă, neobosită şi tentaculară defăimarea a celuilalt, a oricărui om care se întâmplă să nu-ţi împărtăşească toate convingerile. Talibanii postărilor online s-au declarat deranjaţi de complexitatea referinţelor la natura modernă a raportului dintre sacru şi profan. Diversitatea tematică a abordării, citatele abundente, respectul pentru câteva standarde filologice recunoscute – toate acestea au început să irite. Într-o ţară cucerită de manierele de oier şi manelele înjositoare, pentru gherila mediatică a ortodoxismului a devenit o prioritate atât vaccinul anti-catolic cât şi discursul anti-elitist.

S-au întrebat oare arţăgoşii cronicari de ce nu s-a mulţumit Sf. Grigorie de Nazianz cu strălucirea teologică a minţii şi a inimii sale, adăpându-se complementar de la ştiinţa de carte a unui retor păgân – Tespesios, reprezentantul unei celebre şcoli („A Doua Sofistică”) din Antichitatea târzie? De ce trebuia să-l citeze acelaşi Părinte bisericesc pe Euripide, Demostene şi Hesiod când se putea limita la cărţile profeţilor? Şi la ce bun pentru ortodocşii moderni să mai citească (necum să mai traducă) cărţile lui Dante, atunci când refuză jurisdicţia universală a Vaticanului? Şi dacă unii adolescenţi curioşi vor scăpa insuficient imbecilizaţi şi doar parţial îndoctrinaţi, descoperind mai târziu prin bibliotecile lumii epistolele lui Pascal, biografia lui Padre Pio (înzestrat cu harisma stigmatelor) sau viaţa eremitului necalcedonian Matta El-Maskine? Lor, oare, ce blindaj le vom opune?

Curajul învecinării

Un dezacord teologic valorează mai mult decât o neînţelegere de ordin estetic. Subtilitatea diferenţelor de ordin metafizic – cele care separă Ortodoxia de heterodoxie – nu poate fi însă comunicată în jargonul stadioanelor de fotbal. Mai mult, bunul samaritean n-a făcut verificări prealabile înainte de a-şi arăta, necondiţionat, grija şi atenţia faţă de aproapele (fără să se vateme pe sine). Cum s-ar explica apoi pedagogia paulină a exemplului viu asociat curajului învecinării: „bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios” (I Corinteni 7, 14a)? Oare de unde atâta optimism şi încredere în puterea de transformare a iubirii? Cum să înţelegem afirmaţia unui mistic precum Sf. Siluan Atonitul: „aproapele meu este viaţa mea.” Şi la ce anume s-a referit un pustnic isihast din Moldova prin cuvintele: „sfârşitul lumii va veni când nu va mai fi cărare de la vecin la vecin.”

Pesemne, mărturisirea bunătăţii lui Dumnezeu nu se opreşte la excomunicările reciproce între diferite ramuri ale creştinismului. Pe lângă păstrarea predaniilor ortodoxe mai sunt şi alte lucruri de făcut – între altele, conservarea memoriei comune a civilizaţiei europene, cultivarea limbilor noastre natale, umanizarea cartierelor, însănătoşirea climatului de convieţuire urbană, reconstrucţia edificiilor educative ale naţiunii, salubrizarea dezbaterilor publice, construcţia de drumuri şi poduri, curăţarea pădurilor, ş.a.m.d. Pentru ca aceste proiecte să ne reuşească măcar în parte alianţa punctuală cu reprezentanţii altor tradiţii sau culturi este inevitabilă. Descoperirea adevărului persoanei în taina comuniunii cu Dumnezeu şi aproapele nu aboleşte sarcina dezvoltării responsabilităţilor individuale într-o societate niciodată perfect omogenă.

Scopurile enunţate mai sus pot fi socotite secundare, dar au uneori valoare imperativă. Nu ne poate mira aşadar simpatia creştinilor faţă de figuri culturale perfect onorabile, dar lipsite de elan fideist. De ce l-ar cita oare pr. Arsenia Papacioc pe un om de stat precum Clemenceau? Cum să nu vedem în prietenia monahului Nicolae Steinhardt de la Rohia cu agnosticul Virgil Ierunca (1920-2006) de la Paris o taină adâncă, motivată de reacţia împotriva sovietizării României? Câtă rea-credinţă ne trebuie pentru a trata amiciţia între părintele Dumitru Stăniloae şi anglicanul Donald Allchin drept „cârdăşie” sau făcătură? De ce oare l-a citit arhimandritul Sofronie Saharov cu maximă pe misticul spaniol Ioan al Crucii? De ce am nesocoti întâlnirile lui Andrei Pleşu cu reprezentanţii „Rugului Aprins” (de la părintele Benedict Ghiuş până la părintele Andrei Scrima) şi efectul lor asupra unei opere importante, tradusă şi aclamată în câteva limbi de circulaţie internaţională? Să fi fost admiraţia ieromonahului Sofian Boghiu pentru perfecţionismul tehnologic al medicinei germane o cochetărie cu „gnoza occidentală”?

Nostalgia bunicilor şi capcana trecutului

România îmbrobodită e cu siguranţă minunată, deşi n-o mai găseşti decât în poveştile părintelui Simeon Florea Marian (1847-1907).  Păşunismul poate fi o binecuvântate stare sufletească – indusă prin lectura poeţilor naţionali – dar niciodată o soluţie unilaterală pentru ameliorarea vieţii la ţară sau la oraş. Numai cine n-a cunoscut greutatea baloţilor de paie încărcaţi în arşiţa zilei sau ingrata muncă de văcar comunal; numai cine n-a învăţat niciodată cum se curăţă un graj plin de balegă sau cât de greu se combate mafia rozătoarelor dintr-un pătul cu porumb; numai intelectualul care n-a prăşit pământul timp de douăsprezece ore pe zi, din zori şi până în amurg – numai acela va dispreţui avantajele modernizării, succesul tehnologic şi investiţia în cunoaştere. Da: este exemplar dacă iubeşti „baba ortodoxă” şi rânduielile sale sfinte, de la parastase, colivă, cozonaci şi colaci până la micile sale superstiţii nocturne (Simion Mehedinţi fiind de părere că „ţăranul român este superstiţios”). Dar de ce să ignori grijile nepoţilor acesteia – în primul rând nevoia lor de-a merge într-o şcoală cinstită, nelipsită de modele umane şi repere culturale capabile să-i facă să înţeleagă pe ce lume trăiesc.

Pentru aceasta, proiectele de editare a textelor patristice şi a clasicilor antici sau moderni trebuie să continue, acolo unde au început. Este o ruşine naţională faptul că „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti” reprezintă o colecţie de carte stagnantă de peste douăzeci de ani, hrănită şi astăzi din râvna şi osteneala traducătorilor interbelici (pr. Dumitru Fecioru sau pr. Dumitru Stăniloae). Estimp, laicismul francez nu i-a împiedicat pe cercetătorii CNRS din Lyon sau Paris să depăşească recent pragul de peste 500 de cărţi „Sources Chrétiennes.” Este o mare neîmplinire faptul că mănăstirile ortodoxe ale României contemporane găzduiesc foarte puţine proiecte editoriale de calitate – fiind foarte departe de etosul imprimat de Sf. Paisie Velicikovsky (1722-1794) ucenicilor săi de la Neamţ. Se găseşte foarte greu un laic (şi cu mult mai greu un reprezentant al cinului monahal) capabil să tălmăcească din coptă, siriacă, gheez sau arabă comorile neştiute ale creştinismului oriental. Cei persuadaţi de propria lor mediocritate vor declara că avem deja o inflaţie de cărţi tipărite şi de cercetători instruiţi în tradiţiei Bisericii. Nepotul babei ortodoxe va descoperi în schimb faptul că procesul traducerii integrale a actelor sinoadelor ecumenice abia a început, sub grija diaconului Ioan I. Ică jr..

Ortodoxia de mâine va fi urbană şi universală sau nu va fi deloc. Nepotul babei noastre milenare va descoperi mai repede decât credem faptul că ortodocşii din Málaga, Aberdeen, San Antonio, Hong Kong sau Tokyo sunt uniţi nu atât prin cutume locale (căci e greu să găseşti colinde japoneze, colaci texani sau colive chinezeşti), ci printr-o înrădăcinare dogmatic-liturgică în solul Evangheliei lui Iisus Hristos. Contingenţele istorice se transformă – rămâne însă neschimbat miezul euharistic al doxologiei.

„Baba ortodoxă” vieţuieşte poate într-o „Românie eternă,” dar rudele sale de la oraş sunt nevoite să-şi caute de lucru într-o Europă multi-stratificată. În fiecare zi iese la iveală suferinţa lasată în urmă de masiva migraţie a forţei de noastre muncă. Dar mult mai insuportabilă a fost mizeria comunismului de dincoace de Zidul berlinez. Descoperim abia astăzi că libertatea este dar şi povară, laolaltă? Buni sau răi, genii sau pungaşi, cetăţenii României au plecat din proprie iniţiativă peste mări şi ţări. Demonizarea Uniunii Europene rămâne greu de reconciliat cu „românismul demofil”, dacă socotim că 90% din vulgus şi-a dorit integrarea la 1 ianuarie 2007.

E un semn de crasă incompetenţă sociologică faptul de-a menţine apologia ruralităţii băştinaşe (sprijinită prin Western Union de „slugile Occidentului”), trecând însă cu vederea sprijinul oferit de mai toată lumpen-ţărănimea românească regimului cvasi-feudal orchestrat de Ion Iliescu. Cum apoi să înfierezi botniţa integrării, uitând că mănăstirile ortodoxe ale Transilvaniei au accesat fondurile comunitare „Sapard”? Ce să mai însemne bovarizarea idilică cu gândul la „România profundă” când viaţa te obligă să-ţi educi copii în limba lui Thomas Jefferson? În sfârşit, când un istoric de profesie declară că „singura Românie respirabilă e România neintegrată, România veche”, de ce omite să spună că această oază de imaginară puritate include şi episoadele numerus clausus (decretul care interzicea studenţilor evrei să înveţe la Universitate) sau actele de morbidă violenţă inspirate de o prezumptivă „etică a onoarei” împotriva „trădătorilor neamului” (de la Mihai Stelescu până la Nicolae Iorga).

 Mizele viitorului

Paseismul ar fi scuzabil dacă ar extrage din trecut lecţiile pozitive ale istoriei. Care să fi fost oare semnificaţia luptei Părinţilor capadocieni pentru prezenţa creştinilor în şcolile publice din timpul domniei lui Iulian Apostatul (361-363), dacă nu apărarea universalităţii revelaţiei prin chiar dialogul critic cu cei „din afară” (după modelul confruntării din Areopagul Atenei)? De ce n-am observa că voci luminate ale Ortodoxiei din timpurile moderne au activat în centre academice occidentale de prim ordin, fără să-şi împuţineze credinţa, inteligenţa ori sensibilitatea? Şi de ce oare ne-am teme mai mult de infatuarea cărturărească decât de colectivismul gândirii (a cărui metaforă este grămada de rugby)? Poate pentru că brânza bună în burduf de câine vede peste tot lupi ascunşi în haine de oaie…

În vreme ce filozofi de mare vogă precum Slavoj Žižek („stalinistul lacanian”) lansează cu pompă manifestul revoluţionarului Lev Trotsky (1879–1940), creştinii-ortodocşi îşi permit oare luxul de-a nesocoti eforturile făcute de Vladimir Tismăneanu, Cristian Vasile şi alţi tineri istorici în direcţia studierii metodice a comunismului românesc? Când departamentele de filozofie ale lumii se îmbată cu aromele neomarxismului, cum poate un june intelectual „de dreapta” să-l atace cu nesaţ pe Gabriel Liiceanu? De ce să-l ironizezi constant pe H.-R. Patapievici în timp ce Adrian Păunescu, treaz ori soporific, a condus ani la rândul Comisia de cultură a Senatului? Nu ţine oare de un minim discernământ să le ceri oamenilor ceea ce, prin opţiune şi vocaţie, îţi pot oferi (un „Raport Final”, o carte excelentă „despre minciună”, o colecţie intitulată „Procesul comunismului” sau un diagnostic perfect al postmodernităţii)? Dacă doar tristeţea depeizării şi bravada unei adolescenţe întârziate ar fi aici la mijloc, cultul dihotomiei ar fi oarecum pasabil. 

Plăcerea amalgamării

Pentru noii rinoceri ai ortodoxismului, distanţa faţă de neotomismul scolastic sau pledoaria în favoarea realismului apofatic al liturghiei Bisericii nu ajunge; e nevoie de caricaturizarea unei comunităţi religioase care numără peste un miliard de credincioşi şi seamănă cu orice, dar niciodată cu un monolit.

E uşor apoi să pictezi portretul unei Europe apostate, uitând discursul provocator de la Universitatea din Regensburg sau disputa între Bruxelles şi Vatican privitoare la mandatul lui Rocco Buttiglione (fost comisar pentru minorităţi – obligat să-şi dea demisia pentru că şi-a menţinut viziunea Bisericii Catolice cu privire la homosexualitate). Peisajul e mult mai uşor simplificat sugerându-se, eventual, faptul că bavarezul Joseph Ratzinger are un cititor ideal în portughezul Manuel Barroso (şi el, ca atâţia alţii, un fost leninist). Proiectele Uniunii Europeane merită oricând o lectură acidă, dar cum poţi oare neglija catastrofa socială din Rusia contemporană şi ţările satelit (e.g., Moldova sau Belarus)? Este neîndoios important să ai ordinea priorităţilor (şi să nu confunzi liturghia Bisericii cu o şedinţă bancară), dar mai trebuie oare să-ţi trimiţi congenerii într-un „purgatoriu UNICEF”, asta când Ortodoxia contemporană, sufocată în conflicte interne, a uitat soarta dramatică a continentului african (malarie, SIDA, genociduri repetate, asaltul islamului radical, tribalism magico-religios)?

În sfârşit, nu ţine oare de natura capitalului ca el să fie tranzacţionat dincolo de orice graniţe naţionale, culturale sau religioase? Nu vrea orice mic întreprinzător să se extindă şi să devină, dacă se poate, „un mare întreprinzător”? Contează prea puţin răspunzul spontan la această întrebare. Vom decreta că apariţia a două sucursale (la Fălticeni şi Parma) ale aceleiaşi făbricuţe de lapte indică oribilul „fenomen stângist” de mondializare! Evident, ca orice fenomen lipsit de amprentă angelică, globalizarea are simultan efecte pozitive (circulaţia bunurilor) şi negative (distrugerea tradiţiilor locale). Argumentele „pro” şi „contra” ar fi bine să le exprime specialiştii – opţiunile literaţilor fiind, până la urmă, chestiuni de gust, discernământ individual şi înclinaţie personală. Exigenţa unei inteligenţe analitice ne obligă însă la depăşirea limbajului propagandist şi a subiectivismului duplicitar (de ce nu mai doare globalizarea atunci când aceasta îi permite şi unui tradiţionalist să călătorească pretutindeni în lume?).

Atacul la persoană

Stilistica imprecaţiei poate fi îndreptată cu vârsta, însă gândirea tendenţioasă şi înlocuirea analizei prin sloganuri produc efecte pernicioase pe termen lung. Într-o dezbatere de idei este întotdeauna ieftin, dar pervers, să-i inventezi adversarului o biografie ficţională, culpe imaginare, silogisme inexistente, poziţionări meschine. Este o practică veche printre polemiştii amorali faptul de-a schimba definiţia realităţii sau cronologia faptelor pentru a le submina mai uşor autoritatea.

Paranoicul de gardă te acuză mereu că slujeşti o cabală. „Tu” nu este niciodată un „tu”, ci doar un „voi” difuz, plin de subtext şi alte conjuraţii reticulare. O minte bolnavă nu te crede niciodată pe cuvânt şi se întreabă obsesiv: „oare cine stă în spate?” Îndrăzneşti să-ţi rectifici câteva formule sau păreri exprimate de-a lungul câtorva decenii? Demonul contabil îţi va veni sigur de hac. Ai evoluat firesc, ca rezultat al experienţei de viaţă? Clientul gândirii conspiraţioniste te va acuza de meschinărie. Ai acumulat mai multă informaţie şi ţi-ai aprofundat lecturile de bază? Vei fi oricum acuzat de inconsistenţă. Renunţi la impresiile despre lume împărtăşite, emotiv, la cincisprezece ani (îndrăznind astfel să spui: „am abandonat cele ale copilului“, după I Corinteni 13, 11b)? Prostul va depista doar un joc oportunist de glezne, pentru galerie.

Scrii la gazetă şi comentezi cumva, pe fugă, accidentele istoriei recente? Poţi fi convins că respectiva declaraţie va fi tratată drept sentinţă doctorală. N-ai avut treabă şi ţi-ai dus studiile până la capăt, cu mici pusee de hărnicie şi exhaustivitate bibliografică? Ţi se va reproşa elitismul, scorţoşenia şi vanitatea. Ai comis greşeala unei apariţii televizate în compania „grupului de la Păltiniş”? Se cheamă că monopolizezi mass media împreună cu nesuferiţii „boieri ai minţii”… Militezi pentru absorbţia valorilor creştine în spaţiul public? Eşti vinovat pentru alianţa de tip „neoconservator” cu „sistemul” (establishment). Accepţi importanţa retragerii dincoace de cortina certurilor internautice? Greşeşti, fireşte, prin ipocrizie. Predici dreptatea într-o lume strâmbă? Pe răbojul păcatelor vei fi acuzat „n-ai trăire”. Asumi riscul marginalităţii în raport cu vocile oficiale? Cineva îţi face socoteala mondenităţilor ascunse. Parcurgi cumva tensiunea paradoxului dogmatic şi riscul antinomiei teologice? Fanii propoziţiilor simple vor face plângere la peluza logicii binare.

Să mai observăm faptul că, atunci când îi este scârbă de cineva, polemistul maniacal va mima furia epileptică, demascându-şi la modul stalinist inamicul – chiar dacă acesta e cunoscut pentru orientările sale anticomuniste. Toate dosarele cu „abateri disciplinare” sunt scoase la purecat, impuritatea doctrinară e amonestată public pentru a-i descoperi respectivului nefericit chiar şi o genă de… „torţionar à la Ţurcanu”! A fost cumva criticul nostru un oaspete bine-primit într-o casă, la câţiva covrigi şi un pahar cu vin? Printr-un verb cu fineţuri de târnăcop, mitocanul va înjura şi masa şi gazda pe la spate. Nu întâmplător Evanghelia spune: „duşmanii omului vor fi casnicii lui” (Matei 10, 36).

Atacul obsesiv la persoană revelează un rictus epigonic, un etos vampirizant şi o mentalitate parazitară. Vârf de atac într-o campanie fără miză, el câştigă mai ales faima provinciei şi stima de sine. Va lovi mereu în alţii, înghiontind publicitar prieteni şi duşmani, alungând pacea din jur şi atrăgând neaşezarea. Strategia discursului duplicitar merge însă mai departe, incluzând nu doar oameni, ci şi idei, valori sau concepte.

Discursul parazitar

La stânga sau la dreapta, articlierul nevrozat admiră puţini oameni, scuipă fiere şi este ocupat cu delimitarea zilnică faţă de ceilalţi. Rareori are iniţiativa redactării unor studii neutre sau a unor eseuri de sine stătătoare, fără copite nepotcovite şi salturi nărăvaşe. Polemistul neadormit monitorizează exhaustiv bârfa, intriga sau şezătoarea virtuală. El ridică piatra, caută la faţa omului şi vede mai ales paiul din vecini (dar niciodată bârna propriului ochi). Ştiinţific vorbind, el produce cu greu altceva decât însăilări ocazionale – nicidecum articole validate pe piaţa occidentală, studii standard sau cărţi de circulaţie internaţională. Perfect parazitar, războinicul tastaturii zvâcneşte mereu din penumbră. Cultivând suspiciunea, el joacă la cacialma şi amestecă deliberat borcanele. Nu îl preocupă claritatea dezbaterii, nici aprofundarea termenilor discuţiei. Avansarea unor argumente limpezi, databile şi accesibile tuturor este, pesemne, un semn de decadenţă apuseană.

Strategia ipochimenului nostru este alta: să dobândească prin interjecţii, lăutărism şi gândire rapsodică măcar un gram suplimentar de notorietate. Unde anume? În singurul mediu care i-a rămas accesibil: blogosfera. Atunci când ziarele nu-l mai publică, când posturi didactice nu se prea mai găsesc iar bursele de umplutură au ajuns la sfârşit, polemistul insomniac confecţionează anateme electronice. După excluderea sa din cadrele culturale, universitare, civice sau politice ale dezbaterilor contemporane – şi aceasta mai ales din motive de incompetenţă profesională, sociopatie sau idiosincrasii personale – achimitul nostru devine dispecer al emailurilor zeflemea. Trânteşte alte „noi explicaţii”, se agită nocturn pentru alte lămuriri, presează obţinerea prin intermediari a unor noi ofensive.

Lansat prin gesturi iconoclaste, maestrul vituperaţiei pauşale nu se va opri la argumentul ad personam şi injuria ad baculum. El va identifica un duşman ipotetic cu definiţie pluri-echivocă şi trăsători perfect incompatibile: „sistemul” mediatico-politico-economic, ubicuu şi activ în persecuţii, omogen la prima vedere, deopotrivă capitalist-globalizant, dar şi marxist-ecologist, legat de spionajul catolicismului de tip carlist însă redevabil şi liberalismului ateu, aliat cu Islamul radical, dar şi promotor al educaţiei seculare (în genul politologiei sau al istoriei religiilor). Principiul identităţii şi regula non-contradicţiei pot fi abolite după bunul plac: duşmanul rămâne acelaşi (dreapta de stânga şi stânga de dreapta). Fiara este un Leviathan liber-schimbist, capabil să primească oricând un nou apelativ, mereu util în polemica dintre „noi” (cei câteva zeci sau sute de drepţi) şi „ceilalţi” (câteva mii, sute de mii, milioane şi, până la urmă, miliarde de rătăciţi).

 Mihail NEAMŢU

 

(versiune actualizată: 30.01.2009)   


 1) Se confirmă aici scepticismul rece exprimat de filozoful scoţian David Hume, Essays („Of Parties in General”), Cosimo Inc., 2006, p. 56-57: „Nothing is more usual than to see parties, which have begun upon a real difference, continue even after that difference is lost.”

 2) Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la statui, 20.2.

 3) Antonie Plămădeală, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2004, p. 367.

 4) Există, fireşte, un mod sănătos de asumare a acestui nou canal de comunicare (la care au subscris deja savanţi importanţi sau intelectuali publici reputaţi – de la Victor David Hanson, Michael Burleigh sau Roger Scruton până la vedetele stângii). Blogosfera slujeşte studiul atunci când nu aboleşte sarcina (revenită oricărui cititor sau autor) de-a asuma nu doar căutarea, ci şi cercetarea (not only the search, but the research) marilor teme dezbătute în labirintul bibliotecilor clasice. Un blog (sau website) nu poate deveni niciodată modul principal de exprimare al unui gânditor sistematic. El trebuie adoptat doar ca anexă la spaţiul arhitectural al auctorialităţii. Susţinând combinaţia text-imagine-audio-video, un blog poate capta inteligenţa orală şi scriptică a tinerelor generaţii. De aici rezultă un anumit grad de eficienţă şi de necesară precauţie pedagogică. Tratat strictamente indexical, blogul rămâne – cel puţin pentru scriitorii de meserie – un epifenomen justificat numai de preexistenţa unei opere de sine stătătoare.


CRETINISME COTIDIENE…

16 decembrie 2008

Răzvan Vintilescu de la “Cotidianul” continuă seria micului său delir anti-religios din Postul Crăciunului. El aprofundează mai departe limbajul de birjar (adresat viilor şi morţilor deopotrivă) şi vânează mica celebritatea parazitând ieftin orice eveniment care impune o reflecţie serioasă, iar nu indignarea ieftină.  Acum comentează astfel: “Îşi spune Papa Benedict al XVI-lea, e neamt de origine si a cerut convertirea evreilor la crestinism. Acum, “desteptul” da o alta duma: cica Biserica Catolica condamna inseminarea artificiala, “substituie actul conjugal, singurul în măsură să asigure procreerea”.  Si popii aia de-i pipaie pe copiii din cor si se procreeaza in fund, oare ce substituie?”

Un jurnalist care nu distinge între principii şi accidente istorice, între valori ideale şi actori care le uzurpă, cu greu poate fi numit inteligent. El preferă interjecţia în locul lecturii, furia cu expectoraţii în locul expunerii elaborate. Să spunem aici doar că tema atinsă este deja dezbătută într-o vastă literatură a disciplinei numite bioetică. Problema inseminării artificiale (care nu este principial condamnată de Biserica Ortodoxă) pune o suită de întrebări cu privire la destinul embrionilor care rezultă din fecundaţia in vitro şi care nu pot fi implantaţi în uterul mamei. O practică curentă este congelarea acestor embrioni rezultaţi în exces (pentru o înseminare ulterioară) sau, dimpotrivă, eliminarea acestora pe gaura chiuvetei… E firesc ca riscurile implicate de această practică să ridice semne de întrebare unui lider creştin. Breasla medicală, juriştii şi filozofii discută aceste probleme de câţiva zeci de an. Un pseudo-jurnalist român al unui ziar spus de elită a decis, însă, că injuria poate înlocui analiza.

(MN)


RELIGIA ÎN ŞCOLI: CE, CUM, CÂND ŞI CINE SĂ PREDEA?

3 martie 2008

Este indiscutabil faptul că predarea în şcoli a învăţăturii creştin-ortodoxe reprezintă un fapt legitim şi necesar societăţii româneşti contemporane. Este mai puţin limpede despre ce anume, cum, când şi cine poate să predea religia în şcoli. Ziarista Andreea Pora ridică nişte semne de întrebare.


“MUM” AND “DAD” ARE BANNED IN BRITAIN

31 ianuarie 2008

“Teachers should not assume that their pupils have a “mum and dad” under guidance aimed at tackling anti-gay bullying in schools,” says Daily  Mail.

This is ghastly news. United Kingdom has become the most decadent of all European countries, being willing to target the traditional culture of Christian families. This new piece of mind-blowing legislation gives yet another reason for Islamic warriors to think about Western Europe as the “great Satan”. One wonders when shall the intrusive state of Great Britain ban the use of the word ‘Father’ and ‘Son’ in the Anglican Churches?

Spiritually, Britain is in a mess and seems to be only proud of it. Politicians like Tony Blair & Gordon Brown like to think they uphold Christian values, but in fact they did nothing to prevent them from decaying at great speed.


ANTITEZE: UN NOU TITLU, UN VECHI EXERCIŢIU

17 octombrie 2007

Blogul GRUPAREA APROAPE îşi schimbă numele – deşi, deocamdată, nu şi adresa. Pentru a sublinia caracterul experimental şi compozit al acestui pol de reflecţie teologică, culturală şi civică – neasociat în mod necesar automat unei Grupări cu program, platformă sau ideologie – modificarea numelui se impunea de la sine. După un prim an de existenţă blogul a rămas producţia unui grup restrâns de scriitori şi merită citit ca atare. (MN)


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 41 other followers