Cunoscut publicului de specialitate prin impresionanta activitate editorială din ultimele două decenii – alcătuită din numeroase studii şi traduceri din cărţi teologice, filozofice şi istorice acoperind aria vastă a culturii creştine antice şi moderne – diaconul Ioan I. Ică Jr. (n. 1960), profesor de spiritualitate creştină al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Sibiu, oferă la începutul anului 2008 un prim tom din ceea ce va reprezenta fără îndoială opera magna a unuia dintre cei mai reputaţi teologi est-europeni contemporani: Canonul Ortodoxiei. Canonul apostolic al primelor secole. Tipărit într-o condiţii grafice superbe prin eforturile conjugate ale editurii Deisis şi ale Mănăstirii Stavropoleos din Bucureşti, volumul expune şi dezbate în peste o mie de pagini datele fundamentale legate de naşterea creştinismului universal. Într-un proces de auto-definire şi distanţare dialectică faţă de celelalte mari tradiţii religioase din oikumene, teologii primelor patru veacuri au dat naştere unei susţinute reflecţii exegetice, doctrinare, etice şi liturgice.

Concertul de idei şi practici care definesc întreaga constelaţie de valori a Bisericii primare poate fi ascultat în condiţii de maximă claritate în paginile introductive ale unui masiv studiu semnat de Ioan I. Ică Jr.. Prefaţa acestui formidabil volum ar fi putut reprezenta o carte de sine stătătoare, cuprinzând peste trei sute de pagini dense, perfect ancorate în rigorile erudiţiei istorice şi nuanţele hermeneuticii teologice. Izvoarele traduse din limbile originale (greacă şi latină) sunt împărţite sub mai multe capitole: „Evanghelie, martiriu, apologie” (I); „Roma şi Antiohia: două viziuni despre apostolicitate şi Biserică” (II); „Canonul Scripturii şi canonul Adevărului” (III); „Canonul apostolic al Bisericii: lex orandi – lex credendi – lex vivendi” (IV) şi „Canonul liturgic al Bisericii” (V). Acest prim volum va fi urmat, după cum ne anunţă editorul, de alte patru tomuri monumentale: „Canonul dogmatic şi disciplinar al Sinoadelor Ecumenice (325–843)” (II); „Canonul dogmatico-polemic al Bisericii bizantine (843–1453)” (III); „Canonul hagiografic al Bisericii bizantine” (IV) şi „Canonul dogmatico-polemic al Bisericii răsăritene postbizantine” (V).

Împlinit printr-o operă strălucită de analiză, documentare şi sinteză, acest proiect s-a născut dintr-o nevoie adânc resimţită de multe decenii în cultura ecleziastică şi seculară de limbă română. Într-o ţară pentru care identitatea confesională creştin-ortodoxă este uşor clamată, sub ipoteza – arareori verificată – a unor continuităţi nezdruncinate între un timp ancestral şi contemporaneitate, sursele care atestă conţinutul dogmatic, moral şi cultic au rămas accesibile doar fragmentar, fără ca unitatea de ansamblu şi nuanţele interdisciplinare să fie întotdeauna percepute. Prea puţini specialişti în studiile biblice au acceptat conversaţia cu reprezentanţii teologiei sistematice, savanţii patrologi, istoricii Antichităţii târzii, experţii din domeniul liturgicii şi al dreptului canonic, pentru a reface un tablou general accesibil marelui public. Autoritatea scrierilor patristice a fost frecvent invocată în ultimul veac, fără contextualizarea filologică şi conceptuală de rigoare. În sfârşit, întrebarea centrală care ghidează acest proiect – „ce anume reprezintă esenţa ireductibilă a Ortodoxiei?” – a fost arareori ancorată în polifonia tematică a creştinismului apostolic. Demersul diaconului Ioan I. Ică Jr. iniţiază acest dialog foarte greu de imaginat multă vreme în mediul ecleziastic românesc. El reuşeşte, totodată, performanţa de-a relansa conversaţii întrerupte uneori de cercetătorii occidentali, obligaţi la specializări foarte stricte, producătoare de mare rafinament analitic însă greu convertibile într-un discurs generalist, de „vulgarizare” superioară.

Mihail NEAMŢU

(continuare: Idei în dialog, anul IV, luna iunie, 200

Tuturor cititorilor acestui blog le dorim un Paşte binecuvântat şi lumină în minte şi inimă în aşteptarea sărbătorii Pogorârii Duhului Sfânt!

Pentru cei care cred, Hristos a înviat în timpul ostil al istoriei, dar şi în spaţiul primitor al interiorităţii. Către aceştia a fost rostit cuvântul: „fericiţi sunt cei ce n-au văzut dar au crezut!” Pentru cei cu inima îndoită, precum Petru sau Toma apostolul, lumina se arată într-o firavă depărtare. În fine, pentru sceptici, sărbătoarea Paştelui repovesteşte doar un mit pios al creştinismului tradiţional.

Aceste zilele de lumină şi bucurie ne prilejuiesc însă tuturor – fideli, şovăielnici sau necredincioşi – câteva reflecţii asupra destinului inocenţei într-o lume sfâşiată. Poposind cu gândul asupra rugăciunii din Gheţimani, citind povestea lui Pilat, văzând aievea suferinţa mamei din Nazaret şi judecata grăbită a sinedriului – rememorînd, pe scurt, tabloul răstignirii lui Iisus pe dealul Căpăţânii, nu poţi ocoli întrebarea despre originea puterii omeneşti şi despre tainica pedagogie divină. Cum putem analiza raportul complicat între fapta dârză şi contemplaţia sfioasă, între politica rece a stăpânilor şi religia cardiacă a unor marginali? Ce anume ne poate spune moartea unui evreu din Galilea, predicator în fraze paradoxale, învăţătorul călătorind pe asin prin cetatea Ierusalimului şi executat cu aroganţă pentru că vorbise despre o altă împărăţie, pentru că propovăduise iertarea, pentru că spălase picioarele ucenicilor şi vindecase un slăbănog în ziua de Sabat?

Arestul, comandat de curtea supremă de justiţie a slujitorilor Templului, avusese loc în perfectă legalitate. Judecata lui Caiafa era fundamentată pe Scripturi şi ţâşnea din zelul monoteist al marelui preot. Pilat din Pont, guvernatorul Palestinei aflată sub protectorat roman, se ghida numai după normele de stabilitate internă ale Imperiului. Principiul pax augusta cerea suprimarea oricărui conflict intern între facţiunile religioase ale marilor cetăţi. Era obligatorie recunoaşterea demnităţii intangibile a Cezarului. Nimeni altcineva nu se putea numi „împărat” sau „rege,” în afara suveranului din Capitoliu. Cu toate aceste restricţii, ochiul subiectiv al autorităţii politice – aici prin şovăiala lui Pilat, întărită de visul soţiei sale (Mt 27, 19) – reuşeşte să identifice marca neprihănirii, fără a-i aduce salvarea din ghearele morţii. În faţa tăcerii lui Iisus, el se mira (Mc 15, 5). Apoi, acelaşi conducător roman se întreabă aproape retoric: „Ce rău a făcut?” (Mt 27, 23). Mulţimea întărâtată explodează într-un consens al urii: „Răstigneşte-l” (Mc 15, 15). Inocenţa lui Iisus continuă să fie batjocorită pe parcursul faimoasei via Crucis. Ironii grosolane, lapidări crude, insulte mitocăneşti – toate demonstrează lucrarea fărădelegii, extazul duşmăniei fioroase şi pofta de anihilare.

În faţa acestui spectacol, urmărind confruntarea între Cel drept şi călăii purităţii, sfera politicii se spală pe mâini şi întreţine etica resemnării. Civismul roman are sincope. Reprezentantul politic nu poate stopa răul metafizic. Numai Dumnezeu mai poate interveni miraculos, atunci când funcţionarii, administratorii sau birocraţii cedează adâncimilor sufluroase ale animalităţii de care orice Cain e capabil. Cinismul unui Eichmann la Ierusalim sau Nicolschi la Piteşti nu se vindecă printr-o reglementare juridică. Tocmai de aceea, nu trebuie subestimate prezenţa demonicului în istorie şi discreta eficacitate a sfinţilor anonimi. Jertfa lui Mircea Vulcănescu la Aiud şi compasiunea Maicii Tereza din Calcutta s-au produs tocmai pentru că instituţia legii nu poate garanta dispariţia violenţei endemice sau erupţia bunătăţii. În sfârşit, filantropia nu se ascunde în programe abstracte, ci într-o decizie individuală luată într-un for lăuntric nevăzut.

Iisus a murit ca victimă a unui colectivism necontrolat, aliat cu miopia sistemului. Lipsită de orice emfază, suferinţa Golgotei anulează orice proiecţie mesianică asupra puterii seculare. Ar fi putut cineva, în locul lui Pilat, să stopeze crima? Este greu de ştiu. Dar când politicul este investit cu speranţe nemăsurate şi capacităţi mântuitoare, pretoriul eşuează lamentabil. Mai degrabă în şoaptele rostite pe Muntele Măslinilor vom găsi adevărul nemăsluit despre sufletul omenesc, arareori înclinat să absolve şi adesea gata să pedepsească. Din antichitate până astăzi, politica şi-a probat limitele ontologice şi opacităţile înfricoşătoare. Ecuaţia unei existenţe fericite nu poate miza, deci, totul pe promisiunile cetăţii terestre.

Mihail NEAMŢU

Vinerea Mare, 2008

La Editura Institutul European din Iaşi a apărut volumul “Barbaria” semnat de Michel Henry (traducere românească: Irina Scurtu).

Din cuprins:
◊ Cultură şi barbarie;
◊ Ştiinţa singură: tehnica;
◊ Maladia vieţii;
◊ Ideologiile barbariei;
◊ Practicile barbariei;
◊ Distrugerea Universităţii

Lumea noastra nu se prezintă prea bine, iar acest eseu strălucit şi pătimaş, destinat publicului larg, a devenit, din păcate, inca si mai actual. Demersul constă in a lua in discutie catastrofa majora a vremurilor noastră, barbaria, şi de a pune în lumină cauza sa: nu putem vedea în ea o simpla izbucnire accidentala a civilizaţiei, aşa cum au mai fost atâtea altele. Este vorba, după cum arată Michel Henry, de o denaturare a vieţii în integritatea sa, a carei esenţa constă în efortul de a se transforma şi de a se înfăptui. Ca inversare a acestui proces, barbaria rezultă din dezvoltarea orbească a tehnicii, considerata in general ca fiind pozitivă.

]]>

Neutralitatea modernă

Să fim rezonabili: nici un argument aprioric sau raţionament inductiv nu trimite la concluzia că, prin sine, orientarea homosexuală ar fi incompatibilă cu cele mai înalte chemări ale inteligenţei, cu hărnicia sau devotamentul pentru cauzele nobile ale zilei de mâine. De la înţeleptul Socrate (471–399 î.e.n) până la conservatorul Allan Bloom (1930-1992), din timpul liricei Sappho (sec. VII î.e.n) spre mai relaxata zodie a lui Oscar Wilde (1854-1900) sau veacul nefericitului Arthur Rimbaud (1854-1891), prieteniile homosexuale n-au împiedicat excelenţa artistică ori superlativul gândirii. Este totuşi dificil, dacă nu cumva stupid să afirmi că fără bisexualitatea discretă a împăratului Alexandru cel Mare (356-323 î.e.n.), Mediterana şi Orientul apropiat n-ar fi avut parte de cuceririle ştiinţifice ale elenismului. Homosexualitatea nici nu suprimă, dar nici nu oferă garanţia civilităţii ori a geniului poetic, filozofic sau militar. Modernitatea occidentală a avut deci temeiuri să suspende discriminarea juridică a cetăţenilor cu alte preferinţe sexuale decât cele ale majorităţii (prevăzută de faimosul articol 200 al Codului penal al României socialiste). Stigmatizarea unui homosexual qua homosexual nu poate găsi justificări din perspectiva unei etici care recunoaşte caracterul inalienabil al libertăţii de asociere. Aceasta nu înseamnă că dezacordul faţă de practica şi prozelitismul de tip homosexual nu poate fi exprimat articulat, inteligent şi tăios.

Febra postmodernităţii

Marcată de etosul revoluţionar şi de ideologia progresului, postmodernitatea contestă neutralitatea poziţiei modernilor. E prea puţin! Suntem chemaţi să recunoaştem contribuţia esenţială la diversitatea culturală a lumii pe care o aduc operele literare şi ştiinţele sociale conduse în cheie homoerotică. Potenţiale homofobii sunt denunţate pretutindeni în operele clasicilor. Dialogul fratern între Ghilgameş şi Enkidu, dragostea dintre Ahile şi Pericle, iubirea lui Iisus pentru apostolul Ioan – toate marile drame ale afecţiunii trebuiesc filtrate prin hermeneutica suspiciunii. Nici o religie cu rădăcini ancestrale – mai cu seamă religiile Cărţii – nu scapă deconstrucţiilor universitare. Vaste congregaţii academice participă la rescrierea istoriei culturale a Occidentului, din care Platon (428-347 î.e.n.), Cicero (102–43 î.e.n) ori Sf. Pavel (†67 e.n.) ies vinovaţi pentru introducerea noţiunii de „păcat împotriva naturii.” Homosexualitatea ajunge să fie descrisă nu doar ca înclinaţie liberă a subiectului, ci drept rezultat al unei predestinări absconse. Biologia şi genetica conjură la producerea unui nou discurs în care minoritarii varsă lacrimi iar majorităţile întind batista.

Revoluţia permanentă

Lucrurile nu se opresc aici. De la judecăţi individuale se trece la raţionamente colectiviste. Imputînd heterosexualilor culpa nerecunoştinţei (un fapt simbolic pentru hegelienii de dreapta, dar pentru marxiştii de stânga o vină compensată numai prin lichidităţi financiare), activiştii curcubeului cer egalitate în termenii discriminării pozitive (modelul fiind affirmative action). Statul, cu alte cuvinte, trebuie să intervină mereu pentru a îndepărta pericolul imaginar al persecuţiei foştilor marginali. Baruri gay & lesbian primesc din partea primăriilor emancipate cât mai multe licenţe de funcţionare în centrele istorice, slujind astfel idealul multiculturalismului. Clipuri orgasmice şi filme LGBT sunt promovate din bugetul UE. Cuplurile homosexuale se cer îndrituite cu rolul de mamă sau tată prin adopţia liberă de copii. La capitolul miscellanea găsim cărţi pentru copii cu teme homosexuale, „un sărut public pentru diversitate,” construirea de puncte sanitare cu specific, locuri în cimitire homo, etc. Consumată odinioară într-un domeniu strict privat, homosexualitatea este acum exhibată cu ostentaţie sectară într-o sferă publică unde războaiele culturale nu pot fi arbitrate decât prin decizii de ordin juridic şi politic. De aici toată gălăgia veselă şi solară, după care îţi doreşti o lungă ploaie, lungă şi curăţitoare.

Politizarea intimităţii

În Omul recent (2001, ediţia a III-a, p. 366), Horia-Roman Patapievici a indicat deznodământul acestei încrâncenări: „rezultatul este nu doar că relaţia intimă cu sine a omului recent devine tot mai oficială, dar acesta pierde din ce în ce mai mult controlul asupra propriei interiorităţi.” Deşi lipsit de orice simpatii pentru estetica gay, remarc abandonul cadrului romantic dintr-o nuvelă precum Moarte la Veneţia de Thomas Mann (1875-1955). O miză strict subiectivă – tema, eventual, a unei reverii literare - cedează acum locul aventurii politice. Sloganul gay pride evacuează orice posibil mister al intersubiectivităţii. Coregrafiate într-un stil kitsch, decadent şi adesea lubric, paradele estivale fac din „prietenia” homosexuală subiect de negociere electorală. ONG-uri vocale exercită un lobby intens pe lângă parlamentari şi judecători (mai ales în ţările de tradiţie anglo-saxonă) pentru a obţine privilegii prin apelul la un precedent oarecare. State de persuasiune liberală (e.g., New York) obţin în SUA drepturi suplimentare pentru homosexuali, acestea fiind apoi revendicate cu vehemenţă în state de tradiţii conservatoare (e.g., Texas). În Europa, olandezii dau tonul pentru ca strigătul „la arme” să fie auzit şi la gurile Dunării. În acest fel, Occidentul a ajuns să ataşeze cauza homosexualităţii unei bătălii ideologice cu accente aproape religioase.

Principiul tăgăduinţă

Am stabilit că nu trebuie să fii gay pentru a primi un certificat de creativitate, după cum nici heterosexualitatea în sine nu te face virtuos. Totuşi, din punct de vedere social homosexualii fac parte din comunitatea care, privilegiind prezentul, tăgăduieşte „principiul făgăduinţei.” Fără întâlnirea dintre bărbat şi femeie nu poţi vorbi despre dăinuirea peste timp a unor idealuri, slujite prin solidaritate de zeci de generaţii. Pentru homosexualii religioşi, figura patriarhului Avraam şi arborele lui Iesei sunt pedanterii narative perfect inutile. Prin recursul grăbit la eprubetă, ei neagă taina germinaţiei naturale şi principiul seminal al vieţii celebrat în memoria poporului Israel. Fără asistenţa in vitro, lesbienele nu pot trăi, prin chiar datele firii, emoţia unei sarcini ori suferinţa plină de bucurie a naşterii de prunci. Doar prin adopţie, homosexualul poate ajunge tată sau bunic, mamă ori mătuşă. Dacă această stilistică s-ar generaliza la scară universală, umanitatea ar cunoaşte implozia demografică înaintea crizei ecologice planetare. Pentru comunităţile care, având un ideal transcendent, vor să reziste prin reproducere trecerii timpului, prozelitismul homosexual este deci o invitaţie la suicid colectiv. În acest punct, exerciţiile de imaginaţie futurologică pot totuşi conta.

Răspunsul religios

În sfârşit, creştinismul tradiţional defineşte homosexualitatea drept sodomie şi socoate această practică un „păcat împotriva firii”. Acest „limbaj ofensator” nu poate fi pesemne acceptat de cei care refuză atât o teologie naturală („povestea” lui Adam şi Eva) cât şi ideea revelaţiei unui Dumnezeu personal în istoria umanităţii. Creştinismul pleacă de la acest postulat al universalităţii chemării omului spre lumină şi adevăr, fără să confunde păcatul (o moarte anticipată) cu păcătosul (care dă mai departe lupta). Părinţii Bisericii fac adesea distincţia între caracterul generic al naturii umane (logos physeos) chemată la comuniunea veşnică de iubire cu Dumnezeu, profilul particular al fiecărei persoane (hypostasis), liberă prin aceea că poartă în sine chipul divin; şi, în sfârşit, actele individuale (energeia) ale fiecărui om, care înclină spre virtute sau fărădelege în funcţie de ţeluri, educaţie şi aşezare lăuntrică. Este un mod sofisticat, poate, de a spune că omul nu trebuie redus niciodată la faptele sale. Pot exista judecători, profesori sau medici cu înclinaţii private lipsite de orice demnitate şi care refuză să promoveze orice agendă ideologică. Nici negarea, nici clamarea isterică a sexualităţii (care ne înrudeşte morfologic şi filogenetic cu animalele), ci doar transfigurarea acesteia ne face liberi.

Tot aici trebuie chestionat falsul principiu al sincerităţii, atât de frecvent abuzat în postmodernitate. Exprimat vulgar în termenii unei întrebări retorice – „dacă tot o faci, de ce să n-o faci în public?” – această propensiune către mizeriile mărturisirii îşi găseşte marsupiul în toate emisiunile de divertisment. A fi onest, chipurile, înseamnă „să dai totul pe faţă”, abandonând sentimentul culpei sau ruşinea privată. Este o psihologie defectă la mijloc, care transformă sufletulul într-un ceasornic. Or, sufletul nostru este mult mai vălurit, mai cuprinzător, mai plin de incertitudini. De aceea există poezie, literatură, artă, ca spaţiu al sublimării dorinţelor. Putem avea izbucniri de imaginaţie pornografică, dar asta nu înseamnă că mâzgălim zilnic pereţii în termeni orgiastici. E de preferat “ipocrizia ruşinii” decât activismul tâmp, bravada chioară.

De ce atâta austeritate când vine vorba de religie? De ce atâtea exigenţe? Pentru că, o spun cu toată convingerea, Evanghelia nutreşte pentru fiecare dintre noi visul purităţii, la fel de greu de obţinut în cazul celor înclinaţi către castitate, spre heterosexualitate ori pentru homosexualitate. Abordarea tradiţiei răsăritene este marcată de o preocupare terapeutică, iar nu de condamnarea juridică. Contează vindecarea iar nu ostracizarea. Pentru cei care refuză această logică a verticalităţii este greu de oferit un răspuns rapid la întrebarea „totuşi, de ce acest rigorism?” Rămâne la fel de dificil să înţelegi din perspectivă sceptic-atee construcţia relaţiei heterosexuale în orizontul iubirii monogame. Aici, autoritatea Sfintelor Scripturi şi a tradiţiei patristice nu se negociază. Citite inteligent şi fără rea intenţie, izvoarele creştinismului apostolic ne arată faptul că Dumnezeu nu este homofob atacând sodomia, aşa cum nu este misogin condamnând prostituţia. Dumnezeul Bibliei rămâne doar gelos: nu numai pe portretul lui Dorian Gray, ci şi pe oricare zei străini capabili să ne ia în posesie.

Mihail NEAMŢU

Pentru cine, cum anume şi pînă unde ajung manifestările minorităţilor sexuale? Mihail Neamtu şi Costi Rogozanu se înfruntă marţi, 15 aprilie, pe tema homosexualităţii în cadrul rubricii “Radical din 2” al ziarului Cotidianul. În colţul rosu, adversar declarat al prozelitismului homosexual, Mihail Neamţu reprezintă punctul de vedere conservator. În colţul albastru, Costi Rogozanu pledează pentru libertatea de exprimare a homosexualităţii în toata sfera publică.

„Nu trebuie să devii gay pentru a fi cool iar prozelitismul homosexual – pe stradă la paradă, în şcoli sau cultură – îmi displace. Te invit la confruntarea argumentelor tradiţiei cu postmodernitatea.”

Mihail NEAMŢU

]]> http://grupareaaproape.wordpress.com/2008/04/14/dezbatere-despre-homosexualitate-la-cotidianul-marti-15-aprilie/feed/ Antiteze http://grupareaaproape.wordpress.com/2008/04/13/caini-si-tara-fara-stapan/ http://grupareaaproape.wordpress.com/2008/04/13/caini-si-tara-fara-stapan/#comments Sun, 13 Apr 2008 15:57:40 +0000 Antiteze http://grupareaaproape.wordpress.com/?p=360

O altă victimă a haitelor de câini, de această dată o fetiţă din Constanţa în vârstă de doar şase ani. Cine îi va face parastasul? O Biserică pentru care teologia socială rămâne un moft? Să remarcăm faptul că un ministru a demisionat după scandalul diplomatic iscat de cazul Crulic (cetăţean român decedat într-un spital din Polonia, fără asistenţă legală din partea statului). Cum să reacţionezi însă în faţa acestor destine sfâşiate la propriu? Care primar sau ce lider politic va mai putea spune că suntem în secolul XXI, o ţară europeană? Mă mai intreb: cum trebuie decorată post-mortem o victimă a haitelor de câini urbanizaţi - spun aceasta nu doar pentru că fetiţa a murit la Constanţa, în oraşul natal al preşedintelui Traian Băsescu. Evenimentul Zilei a dedicat un dosar întreg acestei probleme a Capitalei ţării şi a altor mari oraşe româneşti. S-au scris zeci de editoriale, inclusiv despre soluţia chinezească la această problemă. Concluzia autorităţilor a fost că trebuie să iubim mai departe animalele cu riscul de-a vedea ucişi oamenii.

Este poate momentul ca asociaţiile creştine PRO LIFE să propună public modificarea legii şi soluţia eutanasierii câinilor vagabonzi. Hristos a murit “pentru noi oamenii” iar nu pentru Animal Planet. Orice iniţiativă - campanie de semnături, discurs public - ar fi benefică.

Mihail NEAMŢU

Numărul din Aprilie (200 al revistei MODERN THEOLOGY publică un important studiu al teologului Patrick Aaron Riches (Centre of Theology and Philosophy, Department of Theology and Religious Studies, University of Nottingham) intitulat: “AFTER CHALCEDON: THE ONENESS OF CHRIST AND THE DYOTHELITE MEDIATION OF HIS THEANDRIC UNITY” Autorul discută hristologia calcedoniană în paralel cu teologia lui Joseph Ratzinger, aşa cum apare în ultima sa carte despre Iisus Hristos.

O altă importantă apariţie este volumul lui Jad Hatem despre filozofia Absolutului în opera tânărului Schelling, apărută la ZETA BOOKS. Volumul poate interesa exegeţii filozofiei ruse, deopotrivă, datorită influenţei (nediscutate) a tânărului Schelling asupra unor autori precum Vladimir Soloviov sau Serghei Bulgakov.

(m.n.)

“MOARTE ROMEI !” un eveniment semnat de pictorul BOGDAN VLĂDUŢĂ

Muzeul de Artă Cluj -Napoca

17 Aprilie- 4 Mai 2008, Vernisaj

Joi, 17 Aprilie, orele 18:00

Expoziţia cuprinde pictură, fotografie, text şi instalaţie.
Curatorul expoziţiei: Călin Stegerean

În 17 ianuarie 2007 am deschis expoziţia “ROMA” la Muzeul Naţional Cotroceni. O expoziţie eseu în care au fost prezentate sub forma unui deposit deschis picturi, desene şi fotografii făcute în timpul bursei “Vasile Pârvan” din Roma.

În 21 mai 2007 a avut loc dezbaterea intitulată “ISOLA SACRA” despre
memoria Romei, prilej cu care s-a lansat şi cartea “ROMA” a aceluiaşi pictor.

“MOARTE ROMEI!”- reprezintă cel mai nou episod din seria evenimentelor romane. El debutează în 17 aprilie 2008 la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca şi are ca argument o nouă viziune a redactării “dosarului Roma”.

Expunerea de la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca are orgoliul de a încerca să manifeste cuprinzător mijloacele prin care, odată intrată în mine, Roma se elimină pe sine dimpreună cu părţi ale entităţilor mele emoţionale, prin reflexul pe care îl capătă în pictură. Dar, am lăsat să se arate mai ales acele direcţii/ puncte de vedere care ameninţă Oraşul ca mai apoi să-i slăbească virtutea de loc solar. La Roma, ochiul trebuie să atace oraşul, să-l biciuiască şi să-l someze la răspunsuri atipice. De pildă, într-una dintre scrisori, am avut următoarea remarcă: “Prefer moartea ruinelor şi nu resuscitarea lor!”

La Roma orice privitor este îndemnat să umple golul ruinei cu piatra imaginaţiei. Printr-un efort imaginar de restaurare, fiecare dintre aceştia vede fosta casă ori fostul palat luând locul ruinei. O voinţă nemărturisită acceptă jocul reasamblării în schimbul efectului dezolant al restului. Suma indiciilor vizuale va ajuta mintea să
caute, arheologic şi condescendent, trecutul, păstrând distanţa faţă de agresiunea şi decrepitudinea arhitectonicii devenită “rest”. Dacă s-ar putea, Colosseo, al cărui aspect actual încurcă şi dezonorează, ar fi restaurat şi recondiţionat de o mare parte dintre privitori, cât mai curând posibil.

Ruina este acceptată ca o fatalitate, ca un spectacol insolit şi o abatere de la norma vizuală prin care s-a impus corpul arhitectonic de-a lungul timpului. Ei bine, potrivit aspectelor fundamentale ale naturii ruina trebuie să fie cucerită final de peisaj. Frâna pe care i-o pun arheologii ruinei se opune destinului ei. Eu cred ca ruina trebuie sa dispară, să se topească în peisaj, iar ceea ce face să sporească prestigiul său vizual stă tocmai în contaminarea ei prin natură. Să moară Roma! am strigat, degrabă cucerit de imaginea unui oraş în agonie.

Am considerat utilă alaturarea câtorva dintre scrisorile către interlocutorii mei din perioada 8 septembrie 2007 - 18 decembrie 2007, ca soluţie de a valorifica un material nebănuit al recentelor mele drumuri romane. În ciuda faptului că epistolele omit să reproducă ad litteram preocupările mele artistice, ele redau, indicibil, un tonus al relaţiei aproape intime, asemeni unor amanţi, stabilit între mine şi Oraş.

Bogdan Vlăduţă
Muzeul de Artă din Cluj-Napoca
www.macluj.ro

Adresă: Piaţa Unirii nr. 30, Cluj-Napoca
Tel: 0264-596952

Cotidianul discută ororile noii literaturi pentru copii şi dezastrele cinematografice corespondente: lesbianism, sex, cruzime inutilă în filme şi romane pentru cei mai tineri. Nevoia difuzării operei lui C.S. Lewis este cu atât mai profundă. Găzduit de FUNDAŢIA CALEA VICTORIEI, cursul istoricului Petre Guran despre Narnia este perfect oportun pentru cei neliniştiţi de invazia mediocrităţii şi a răului în ungherele imaginaţiei inocente.

editor