Andrei Rosetti, Pictură şi fotografie

Aici, imaginile unui tânăr pictor şi fotograf hunedorean.

Moartea satului şi fericirea sexy la români (Dilema Veche, septembrie 2009)

E început de septembrie şi soarele blând al serii mângâie vechi amintiri. Uşor nostalgică, memoria copilăriei evocă forfota începerii anului şcolar, plăcerea sortării rechizitelor, savoarea ultimilor pepeni şi culesul viilor la ţară. Cândva, pentru cei pioşi, „Înălţarea Sf. Cruci” era sărbătoarea care marca începutul recoltelor de toamnă. Anul acesta, graurii s-au năpustit mai devreme peste ciorchini şi, cel puţin într-o parte a Olteniei, munca începe prematur.

Câţi oameni mai răspund chemării pământului? Câţi mai au putere, ghes şi timp s-o facă? Pustiite de sărăcie, boală, bătrâneţe ori sterilitate, răvăşite de exilul la oraş sau fuga în străinătate, satele româneşti nu-şi au viitorul în mâini. Patru decenii de ocupaţie comunistă şi alte două de politici asistenţialiste au anulat clauza independenţei ţăranului şi a mândriei locale. Infrastructura e proastă. Demografia, la rândul ei, deprimantă: prunci în leagăn la fel de puţini ca ţânci în bătătură. În schimb, gropile la cimitir şi parastasele s-au înmulţit. Peste toate, însă, ruralitatea noastră suferă de-o boală ocolită de standardele noi de „calitate a vieţii”. Am descoperit urme ale acestei patologii în timpul reîntâlnirii cu o insulă din România profundă.

Prins la oraş cu griji lumeşti şi hăituit de obligaţii profesionale, mi-am dorit cu jind un scurt repaos prin reîntoarcerea la origini. E sfârşit de săptămână. Cobor dintr-un taxi şi două bagaje încep rostogolirea grea, pe role poticnite, spre Gara de Nord. Privesc ceasul din intersecţie, îmi verific buzunarele, ajustez rucsacul pe umeri şi adulmec din fugă mirosuri contradictorii. Vapori impregnaţi de şaorma se întâlnesc, după colţ, cu clorina unui „WC” din subsol. Peste un minut sunt la casa de bilete. Sub bărbia unui domn elegant văd cum emanaţia proaspătă de after-shave se bate cu acreala transpiraţiei din incintă. Pe aici,  apa n-a întâlnit frecvent detergentul.

Chiar şi aşa, peisajul e pitoresc. Trei montaniarzi veseli se distrează pe seama unui cerşetor cu burta goală. O tânără corporatistă grăbită şi un pensionar obosit stau împreună la coadă. Aflu că ghişeul „business class” vinde, fără urmă de discriminare, bilete pentru toate trenurile: un personal către Lehliu, un intercity de Arad şi, în ceea mă priveşte, un rapid spre Craiova.

Vânzătoarea mă întreabă dacă mă calific pentru vreo reducere: „student, veteran, pensie de boală?” Nu, mulţumesc. Plătesc preţul întreg şi pornesc la drum cu elan libertarian. Trenul arată bine şi e chiar mai curat decât peronul, deşi înregistrez la baie aceeaşi penurie de săpun (şi hârtie). Am plătit pesemne doar pentru un loc pe scaun, nu şi la toaletă.

În plus, este criză. Nu suficient ca românii răsfiraţi la bani să nu citească doldora de ziare, magazine, integrame. Cu excepţia unei doamne cu aer profesoral, care ne sfidează elitist citind România literară, revista „22” şi „Idei în dialog”, majoritatea concetăţenilor se desfată, la clasa I, cu lecturi de concediu. În faţa mea, un bărbat mofluz poartă o şapcă galbenă pe care scrie „Jesus is the Lord”. Sub braţul lui văd un exemplar împăturit din Click. La doi paşi, o bunicuţă răsfoieşte Libertatea. Până la primul stop în Videle, a ajuns deja la poza de la pagina cinci şi a descoperit, probabil, ultimul scandal din Hollywood.

Trenul merge înainte, bifând staţie după staţie. Eu cobor în Bănie, de unde iau maşina pentru destinaţia finală. Când descind în satul din lunca Dunării, mobilul mă salută prompt: „Bine aţi venit în Bulgaria!” S-a dus deja o zi, dar şi mulţi ani de când n-am mai privit strada aproape pustie a copilăriei. Sunt în faţa morii şi o şaretă zglobie izbeşte nişte gropi de drum judeţean. Văd apoi un memento cu morţi, emanând cuminţenie şi sobrietate. Prin Dolj, cel puţin, fiecare casă poartă la vedere o tablă neagră cu numele celor îndoliaţi de pierderea unei rude. Satul meu şi-a pierdut cei mai mulţi ostaşi.

Deşi obosită şi împuţinată, obştea mai lucrează: se văd săpături pentru canalizare, dar şi câteva tractoare pe câmp (fără GPS). Bizară mi se pare doar multiplicarea antenelor satelit fixate chiar şi pe case mai dărăpănate. Crucea de pe biserica de secol XIX zace într-o rână, ca şi troiţa din răscruci. Numărul de birturi e uşor mai mare decât un deceniu în urmă. Muşteriul lor este zilierul nostru, tocmit la lucru nu pe bani, ci în litri de vin.

Surpriza cea mare te aşteaptă în casele oamenilor, bucuroşi să-ţi arate semnul suprem al emancipării. Iată deci trei televizoare: unul în prispă, altul în bucătărie şi o rezervă în odaia cu oaspeţi. Fermieri europeni branşaţi la problemele mapamondului? Nu pot să ştiu, căci pe masă descopăr fereastra către lumea din tren: „Can-Can”, „Bravo”, „Bolero”… A doua zi, poştaşul îmi spune că întregul sat e abonat la măcar un tabloid. Tiraje de milioane împânzesc întreaga ţară, în timp ce revistele de cultură abia supravieţuiesc la cote mignone, printre orăşeni.

De unde, mă întreb, interesul ţăranilor recenţi — indiferent de sex sau etnie — pentru viaţa stripteuzelor şi infernul vedetelor nocturne? Dacă atracţia adolescenţei pentru fructul oprit se înţelege mai lesne, cine va pricepe curiozitatea unui octogenar privind la aventurile lui Pepe, Bote sau Petrică (după numele unui ex-premier)? Dar obsesia vârstei a treia pentru încurcăturile sentimentale ale unor foşti campioni olimpici, performanţele prostituţiei româneşti din Germania sau cartea recordurilor paranormale? Cum să explici o asemenea „revanşă” a senectuţii în biografia unor oameni deposedaţi de proprietate sub comunişti şi îngropaţi de vii în vechiurile CAP-uri? După lungile şedinţe PCR şi lobotomizarea cu paginile din „Scânteia”, ce consolare le mai oferă pensionarilor noştri divinizarea sânilor goi şi spectacolul bârfei de pe litoral?

Unde s-a dus înţelepciunea vieţii bătrâneşti, ascunsă cândva în proverbe şi zicători? Dar vorba sfătoasă, cântecul duios şi surâsul din cimilitură? În loc să vindece pacienţii loviţi de nevroza urbană, viaţa la ţară pare astăzi victima unui suicid lent, obţinut prin implozie morală. Atracţia pentru decadenţă e cu atât mai paradoxală cu cât huzurul, în Occident, girează carnavalul. Sărăcia, dimpotrivă, devine tolerabilă prin recurs la demnitate. Viaţa lăuntrică a satelor nostre, însă, fără să aibă deloc virtuţile unei aşezări tiroleze, arată un obraz gros şi o inimă tabloidală.

Ochiul moralist va socoti, aşadar, că doar amestecul de secularizare radicală, pauperitate spirituală, subdezvoltare cronică şi cultură minoră explică „reţeta fericirii” negociată de ProTV şi OTV sub ochii mulţimilor: manele opiacee, zodiace zurlii, scandaluri mondene, telenovele edulcorate ori fascinaţia pentru viol şi crimă. Acestea sunt reprezentările hormonal-sanguinare a unui sat fără Dumnezeu. Acesta este imaginarul unei bucăţi din România, unde politicienii vin să culeagă voturi, episcopii ortodocşi nepăsare iar penticostalii câţiva noi convertiţi.

Sociologii, pesemne, vor descifra altfel fenomenul. Citind despre cutare „regină porno” sau cutare „sex-simbol”, nu dialoghează oare ţăranii noştri cu rudele lor scăpătate la oraş? Când religia a ajuns folclor iar şcoala pare o aflare în treabă, imperiul televiziunilor de divertisment aruncă un „colac de salvare” către tineri. Noua şcoală de meserii este discoteca. Mai ales pentru fete, motorul migraţiei către oraş se hrăneşte cu uleiul banului şi visul celebrităţii. Fericirea, aşadar, se plăsmuieşte din aluatul Irodiadei. Notorietatea pulsează nocturn prin tubul catodic. Acesta e capitalul de mândrie al ţărăncuţei glossy, care a părăsit caznele domestice şi prejudecăţile sămănătoreşti pentru câteva şedinţe de foto-nudism, implanturi de colagen şi dans la bară. Revăzându-şi bunicii în vacanţe, fiicele Evei vor arăta că n-au părăsit degeaba tinda raiului. Complexul „Moni Columbeanu” spune totul.

Dacă ignorăm miezul nucii, satul românesc rămâne neschimbat la coajă. Pe orăşean îl aşteaptă aerul curat, strugurii „bio”, fructele gustoase şi mai puţine apeluri telefonice. Oamenii locului sunt primitori, munciţi din greu şi nelipsiţi de-o anumită candoare. Clopotele bat cu aceleaşi ritmuri iar cocoşii cântă la aceeaşi oră. Se culeg viile iar noi, cu mic cu mare, căutăm fericirea în trenul libertăţii.

Mihail NEAMTU

(septembrie 2009)

Ioan T. Morar: O noapte cu Neda. Apoi o veşnicie, tot cu ea! (Cotidianul)

Niciodată filosofia islamică pe care ai studiat-o, Neda, nu va fi în stare să explice de ce a trebuit să primeşti un glonţ în gît, de ce viaţa ta a trebuit să se sfîrşească aşa de brusc. De altfel, toate filosofiile lumii ar trebui să se adune ca să găsească un motiv pentru care oamenii să moară de tineri, din cauza altor oameni.

Eşti frumoasă, Neda. Ochii tăi verzi privesc în obiectivul aparatului foto şi habar nu ai că diafragma care se deschide brusc în interiorul obiectivului este felul în care îţi trage cu ochiul, pentru ultima oară, viaţa.

Eşti frumoasă, Neda, şi puţini din Teheran îţi pot sune asta. Pentru că te întîlneşti cu puţini. Iar faţa ta luminoasă e socotită de prea puţini ca o frumuseţe. Mulţi văd în ea sfidarea legilor islamice, acceptarea putreziciunii care înseamnă democraţia. Dar tu, Neda, ştii că nu e aşa. Tu ştii că demnitatea femeii nu e un moft, ştii că frumuseţea se ofileşte sub toate baticurile ayatolahilor, ştii că nu putem fereca sub cîrpe zîmbetul, licărul de lumină din ochi, tresărirea sănătoasă a obrajilor.

Eşti frumoasă, Neda. Frumoasă precum vechile cetăţi din Turcia. Ţară pe care ai iubit-o, ţară din care era iubitul tău. Ai visat să fii ghidă pentru turiştii turci, să le arăţi minunăţiile ţării tale. Ar fi fost extraordinar! Da, ai fi vorbit limba turcă şi s-ar fi simţit accentul, în fond, e departe limba persană de cea turcă! Dar, din cîte îi ştii, turcii ar fi fost încîntaţi de accentul tău! Ar fi zîmbit şi te-ar fi rugat, veseli,  să repeţi. I-ar tu ai fi repetat cu toată nevinovăţia accentelor greşite! Da, era o slujbă bună, aceea de ghid, plătită binişor, aducînd bani şi celorlalţi din jurul tău. Şi cum i-ai fi dus pe turişţi la chioşcul de halva,  la terasa cu bragă, la magazinaşul cu monede rare! Să cumpere şi să-şi amintească multă vreme de acum de ghida lor frumoasă din Teheran!

Eşti frumoasă Neda. Mai stai aici, lîngă noi. Noaptea e încă tînără! De mîine ai în faţă veşnicia! Mai spune-ne ceva despre orele tale de vioară. Despre melodiile pe care le repetai toată ziua în gînd, despre degetele tale care luau, pe negîndite, poziţie pe gîtul imaginar al viorii: şi-n campus, şi-n piaţa de flori, şi-n faţa pieţii de fructe din Teheran. Şi despre pianul pe care l-ai comandat, spune-ne, Neda, pianul pe care l-ai visat ani de-a rîndul. De atunci  cînd ai văzut, prin antena clandestină, canalul de muzică simfonică. Înseamnă că te iubesc mult ai tăi, şi părinţii, şi cei doi fraţi, de au adunat bani pentru un asemenea vis. Nu mai e mult şi vine pianul. Da, negustorul a spus că e pe drum, vine cu camionul din Germania. Trece prin multe vămi. Logodnicul tău, Caspian Makan, fotoreporter turc, abia aştepta să te fotografieze lîngă pian, în lumina asfinţitului. Erau, pe vremuri, mulţi fotoreporteri în Teheran şi toţi vorbeau despre lumina specială a oraşului. Acum sunt tot mai puţini, deşi lumina e aceeaşi. Oraşul e acelaşi. Viaţa nu mai e, din păcate, aceeaşi.

Eşti frumoasă, Neda. Şi chiar aşa, cum eşti tu, nebătăioasă, reuşeşti să-i tulburi pe cei cu sîngele adunat în telecomanda ayatolahului. Chiar şi ei ar recunoaşte evidenţa: eşti frumoasă, dar ăsta e un păcat, Neda! Frumuseţea trebuie înfundată în cîrpe, ascunsă, ciopîrţită, umbrită. Frumuseţea ta i-a jignit destul! Frumuseţea ta merită un glonţ!

Eşti frumoasă, Neda. Frumoasă ca o revoluţie nereuşită.

Ioan T. Morar

Proiectul Iisus (un eseu de Voicu Bojan)

Un Iisus al contextelor: al religiosului, al mundanului, al derizoriului. Un ready made object exhibat în piaţa de vechituri. Un construct după chipul şi asemănarea noastră. Un bun comun tot mai golit de sens. La ce bun să-l mai cauţi?

 

Totul a început în ziua în care un bărbat necunoscut, purtând o bască pe cap şi o jachetă maro de fâş cu mânecile cam scurte şi-a făcut o cruce în faţa sinagogii de pe strada Horea din Cluj. Chiar aşa – a ridicat privirea spre cele două turle de tablă gri, murdare şi incerte aidoma cerului sătul de iarna prea lungă. Ţintea cu ochii undeva în sus, căutând parcă spre şarpele de aramă înălţat de Moise în pustie. Şi-a dat jos basca încet, cu mâna stângă, scoţând la iveală un păr rar, lipit perfect de cap, apoi cu dreapta a tras o cruce ca la manualul de religie, mare şi solemnă. Şi a plecat. Cu basca-n mână.

Sau poate a început în ziua în care m-am trezit cu un email de la Jesus. Era vorba de cineva care, bănuiesc, doar semna Jesus şi care, de fapt, încerca să-mi vândă ceva . La superofertă, normal. Mesajul a sfârşit în junk mail, după o clipă de ezitare în care m-am gândit: dar dacă o fi adevăratul Iisus? A doua venire a lui Mesia, cea despre care vorbeşte Scriptura, de ce n-ar putea avea loc pe internet? Discret, printr-un mesaj pe email trimis aleşilor. Doar se spune că nimeni nu ştie nici ceasul acela, nici forma venirii. Am respins iute ideea, care s-a dus uşurel pe apa Sâmbetei odată cu o duşcă mare de cafea cu lapte şi puţină miere.

Ori o fi pornit totul chiar în dimineaţa când un martor al lui Iehova mi-a pus în mână, la pachet cu un zâmbet tâmp, revista Treziţi-vă!, având pe copertă un Iisus straniu atârnând nu de o cruce, ci legat strâns cu o frânghie, având braţele întinse în sus, prinse de un lemn vertical. Avea o figură de actor american şi dramatismul scenei părea curată butaforie de Hollywood – un Charlton Heston capturat de indieni, cu scalpul încă la purtător, privind vag încrezător în viitor. În fundal, nişte nori de furtună, deloc optimişti. Deşi eram cam inert, sub efectul copertei Treziţi-vă! m-am trezit brusc şi am grăbit pasul.

 

Adevărul e că nici nu mai ştiu bine ziua când am decis că trebuie să-l caut pe adevăratul Iisus, acest personaj străin şi totuşi familiar de care ne lovim mereu pe la răspântii de drum, pe care îl zărim cu coada ochiului ici colo: în vitrinele magazinelor de suveniruri, la ţară, prin biserici şi cimitire, agăţat de lănţişorul aurit al unei fete, ce doarme legănat în tren. Sau reactivat de gesturile unor pasageri din autobuz care îşi fac cruce, ca la comandă, tocmai când şoferul bagă în a treia, în dreptul catedralei. Mă întreb pe unde o fi azi de găsit acest Iisus rătăcit printre noi? Un ready-made object, cu o faţă construită după chipul şi înfăţişarea noastră, mai mereu răstignit, deşi la fiecare Paşti ni se aminteşte că femeile au găsit mormântul gol. Poate fi azi amestecat undeva prin mulţime, la bătaia anuală pe apa sfinţită de la gerul Bobotezei? Sau pe unde o fi când are loc o mega-evanghelizare pe un stadion şi un pastor american cu dinţi perfecţi tună ceva despre sfârşitul lumii? Sau când moaştele Sfintei X sunt plimbate de colo-colo cu limuzina printr-un cartier de blocuri? Sau la deschiderea de an şcolar când un sobor de preoţi bolboroseşte ceva de neînţeles în zumzet de elevi aşezaţi frumos în careu, dar care stau cu spatele, sporovăiesc de prin vacanţă şi îşi fac poze, doar ca să-şi prezinte unii altora ultimele modele de telefoane mobile?

FRUMUSΕŢE ŞI RÂNDUIALĂ versus URÂŢENIE ŞI NEORÂNDUIALĂ ÎN ARTA BISERICEASCĂ (I)

Oferim aici câteva contraste între arta ecleziastică tradiţională şi universul kitsch din numeroase biserici construite mai ales după 1989. Imaginile vorbesc de la sine, dar cititorii sunt invitaţi să-şi ofere comentariile ori să posteze trimiteri către alte fotografii online (cu exemple pozitive versus negative). Din respect pentru evlavia credincioşilor, dorim ca numele bisericilor reprezentate să rămână nedivulgat.

ALTARE

PROSCOMIDIAR

Denumit şi “sfânta sfintelor”, altarul se înfăţişează aici cu tot cu lighean, chiuvetă hotelieră, ţevi instalate, pungi de plastic, covor persan, faţă de masă câmpenească – toate în absenţa firidei unde se pregătesc sfintele daruri.