Radacinile falimentului educational (Sorin Ionita)

Eroarea educaţională nouă, de extracţie vestică, post-1969, pune accentul pe individ şi cultivă exprimarea liberă a opiniilor, chiar atunci când acestea sunt apă de ploaie, producând adolescenţi funcţional analfabeţi şi vorbitori în limbă de lemn, care diferă de cei de odinioară nu prin nivel, ci doar prin natura postindustrială a aspiraţiilor (job în comunicare, PR ş.a.m.d., că nu e loc pentru toată lumea ca reporter TV).

Educaţia reală e ceva diferit: ea se bazează pe o combinaţie subtilă între transmiterea de informaţii (“chestii utile în viaţă”) şi formarea unui mod coerent şi raţional de a gândi (rolul matematicii, dar nu numai), astfel încât mintea persoanei să nu rămână la starea gelatinoasă originară şi ea să nu se mai contrazică singură de la o propoziţie la alta, cum vedem în jur. Cu alte cuvinte, educaţia nu e doar informativă, ci în primul rând formativă: de indivizi autonomi şi capabili să manevreze experienţa generaţiilor anterioare; de disciplină în muncă şi gândire critică. De unde şi umorul involuntar al situaţiei când un copil cu acest exerciţiu neîncheiat e pus să-şi dea cu părerea la TV despre ce e de folos şi ce nu în viaţă, iar adulţii din jur jubilează aprobator, ori pentru că au o agendă politică de împins, ori pentru că nu-i duce nici pe ei capul mai mult.