O nouă adresă: mihailneamtu.ro

19 septembrie 2010

Blogul Gruparea Aproape a fost lansat în 2006 ca proiect colectiv al unei grupări cu simpatii conservatoare și creștin-democrate. Ulterior, el a rămas în administrarea unei singure persoane, titularul rubricii Antiteze din revista Idei în dialog. Acum, după aproape patru ani, informala Grupare Aproape s-a metamorfozat (și s-a lărgit) în matricea  unei Fundații Creștin-Democrate care va fi lansată oficial în luna octombrie 2010 (voi reveni cu detalii la timpul oportun). De asemenea, era timpul ca abstracta și impersonala noțiune de Antiteze să fie abandonată în beneficiul unui blog/website cu nume și prenume exacte, luate telles quelles din Cartea de Identitate. Vă aștept așadar la adresa:

www.mihailneamtu.ro


Harvey Mansfield despre degradarea universității

16 septembrie 2010

Harvey Mansfield questions why professors today are “so quick to find excellence in so many students.”


Țara unde borfașii sunt admirați (și un citat din T. Baconschi)

16 septembrie 2010

M-am hotărît să evadez. Să-mi sap tunelul către o Românie real­mente europeană, unde infractorii — de orice mărime — nu sînt socotiţi deş­tepţi, în vreme ce oamenii pur şi simplu corecţi sînt luaţi peste picior, pentru că nu ştiu să se descurce. Am luat decizia de a nu-i mai „menaja“ pe cei care, planînd hultanic peste cadavrul justiţiei asasinate, vor să impună în această ţară o lege cu două feţe. Una, zîmbăreaţă, pentru interesul stabilit din Răsărit, şi alta, teribil de aspră, pentru masa de fraieri care se cred în Uniunea Europeană.

Teodor Baconschi, Creștinism și democrație, Curtea Veche, București, 2010, în curs de apariție.


Radacinile falimentului educational (Sorin Ionita)

14 septembrie 2010

Eroarea educaţională nouă, de extracţie vestică, post-1969, pune accentul pe individ şi cultivă exprimarea liberă a opiniilor, chiar atunci când acestea sunt apă de ploaie, producând adolescenţi funcţional analfabeţi şi vorbitori în limbă de lemn, care diferă de cei de odinioară nu prin nivel, ci doar prin natura postindustrială a aspiraţiilor (job în comunicare, PR ş.a.m.d., că nu e loc pentru toată lumea ca reporter TV).

Educaţia reală e ceva diferit: ea se bazează pe o combinaţie subtilă între transmiterea de informaţii (“chestii utile în viaţă”) şi formarea unui mod coerent şi raţional de a gândi (rolul matematicii, dar nu numai), astfel încât mintea persoanei să nu rămână la starea gelatinoasă originară şi ea să nu se mai contrazică singură de la o propoziţie la alta, cum vedem în jur. Cu alte cuvinte, educaţia nu e doar informativă, ci în primul rând formativă: de indivizi autonomi şi capabili să manevreze experienţa generaţiilor anterioare; de disciplină în muncă şi gândire critică. De unde şi umorul involuntar al situaţiei când un copil cu acest exerciţiu neîncheiat e pus să-şi dea cu părerea la TV despre ce e de folos şi ce nu în viaţă, iar adulţii din jur jubilează aprobator, ori pentru că au o agendă politică de împins, ori pentru că nu-i duce nici pe ei capul mai mult.


Un salut catre Asociatia Fostilor Detinuti Politici

13 septembrie 2010

În numele conducerii Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, al cercetătorilor şi colaboratorilor Institutului, precum şi în numele Consiliului Ştiinţific, permiteţi-ne să vă transmitem un cordial mesaj de solidaritate, admiraţie şi preţuire. De la înfiinţare şi până astăzi, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România a fost şi rămâne una din cele mai importante voci ale societăţii civile. Menirea, acţiunea şi scopurile membrilor săi au contribuit decisiv la desprinderea României de spectrele trecutului totalitar şi la clădirea unei ţări noi, democratice, unde libertatea cuvântului şi demnitatea persoanei să fie respectate. AFDPR a luptat pentru memorie şi adevăr, sprijinind totodată construcţia unei societăţi libere şi pluraliste, unde convieţuirea se bazează pe dialog – iar nu pe violenţă. Institutul nostru a susţinut, susţine şi va susţine întotdeauna lupta Dvs. pentru adevăr, pentru recuperarea şi păstrarea memoriei vremurilor de supliciu şi prigoană ale dictaturii comuniste.

În timpuri în care unii exprimă nostalgia pentru comunism, noi credem că nu există nicio raţiune pentru a trece sub tăcere crimele abominabile ale dictaturii comuniste. Dimpotrivă, ele trebuie documentate, studiate şi făcute cunoscute de o manieră irefutabilă, aşa încât noile generaţii să cunoască jertfa înaintaşilor lor. După cum nimeni nu poate absolvi sau uita crimele naziste, trecerea timpului nu poate împiedica înfăptuirea justiţiei pentru masacrele, nedreptăţile, violenţele, deposedările, întemniţările, intimidările şi atrocitaţile comise în timpul totalitarismului comunist. Împreună cu Dumneavoastră, am militat pentru o Lege a Lustraţiei şi pentru tăierea la un nivel minim a pensiilor foştilor ofiţeri ai Securităţii Partidului Comunist. În acelaşi sens, Institutul nostru a facilitat întâlnirea dintre tinerele generaţii – elevi şi studenţi – şi martorii catastrofei comuniste. Începând cu toamna acestui an, IICCMER va lansa un concurs împreună cu Ordinul Arhitecţilor din România pentru transformarea închisorii de la Râmnicu Sărat într-un spaţiu memorial. Am continuat să susţinem demersurile de memorie orală, publicând volume despre experienţa carcerală din fiecare judeţ al ţării. Iată doar câteva indicii ale pledoariei noastre pentru o confruntare lucidă şi responsabilă cu trecutul.  Ne opunem tentativelor de “revizuire” negaţionistă a catastrofei comuniste. Mai mult, suntem convinşi că instituţiile statului de drept au datoria să răspundă cererilor societăţii civile legate de aducerea în justiţie a celor care au comis acele fărădelegi.

Acţionăm pentru propunerea şi adoptarea unei legi a imprescriptibilităţii crimelor împotriva umanităţii, în spiritul dreptului internaţional. Nu există niciun motiv pentru a aşterne giulgiul unei culpabile amnezii peste acele fapte abominabile. În spiritul mandatului primit din partea Guvernului României în luna februarie 2010, IICCMER investighează şi crimele politice care au avut loc dupa prăbuşirea oficială a dictaturii, la 22 decembrie 1989. Ştim că sunt unii care nu se bucură de acest lucru. Dar ştim că Dvs., ca şi cei mai mulţi cetăţeni ai ţării, sunteţi de partea celor care vor să afle şi să rostească adevărul.

Dorim din tot sufletul colaborarea strânsă cu AFDPR. Păstrăm vie memoria celui care a fost dl. Constantin Ticu Dumitrescu, figură marcantă a luptei antitotalitare. Dorim să sprijinim publicarea documentelor legate de sumbra perioadă a dictaturii comuniste, de suferinţele prin care au trecut cei care au refuzat să îngenuncheze. Întrucât acel regim a fost unul ilegitim şi criminal, lucru afirmat fără echivoc în discursul Preşedintelui României, dl. Traian Băsescu, din 18 decembrie 2006, act oficial al statului român, susţinem adoptarea de măsuri reparatorii pentru cei care au fost victimele terorii comuniste pe întreg parcursul regimului, din 1945 şi până în 1989.

Vă încredinţăm de gândurile noastre cele mai curate şi de respectul nostru deplin.

În numele IICCMER,

Profesor Vladimir Tismăneanu
Preşedintele Consiliului Ştiintific

Profesor Ioan Stanomir
Preşedinte Executiv

Dr. Mihail Neamţu
Director Ştiinţific


Sir Thomas More with Dr. Samuel Gregg

11 septembrie 2010

Obscenitatea estetic-ideologică a lui Ponta şi Mazăre

10 septembrie 2010


Bocitoarele lui SOV: Tănase, Dinescu şi jurnaliştii de hazna

9 septembrie 2010

Astăzi, când Sorin Ovidiu Vântu a ajuns să fie arestat preventiv în dosarul Nicolae Popa (prădător, alături de SOV, al banilor FNI – cu peste 300,000 de păgubiţi), o legiune de saltimbanci şi-au dat mâna pentru a deplânge “justiţia televizată”, soarta inculpatului aflat într-un picior, etc. Nimeni nu mai vorbeşte despre tunul FNI care a trimis în coşmar şi disperare sute de mii de familii în anul 2000; nimeni nu discută contribuţia lui SOV la falimentul multor firme private, la degradarea jurnalismului, la compromiterea imaginii comunităţii de afaceri, etc. În schimb toţi, mai toţi se înghesuie să-şi aducă obolul de compasiune în faţa unui fost colaborator al Securităţii şi a unui fost deţinut de drept comun, înainte de 1989.

Bardul scoptofiliei Adrian Păunescu, şantajistul ordinar Bogdan Chireac (reactivat sub chipul “morsei competente”), găunosul letal Cornel Nistorescu, junele schimonosit Adrian Ursu, eternul delirant Corneliu Vadim Tudor, profesoraşul Stelian Tănase şi alţi “deontologi” au pledat pentru clemenţă faţă de un om plasat în centrul unei reţele toxice. Păpuşi în mâinile unui animator malefic care, peste toate, putea controla psihicul unui candidat la funcţia de preşedinte al României: dl Mircea Geoană. Să ne imaginăm scenariul în care o gaşcă mafiotă ar fi ajuns, din decembrie 2009, să controleze cea mai înaltă poziţie din stat…

Am reţinut pe ecranul Realitatea TV chipul a doi măscărici crispaţi: Tănase şi Dinescu. Două feţe congestionate, doi robi ai derelicţiunii morale care deplângeau soarta justiţiei române. Mircea Dinescu, în bezmetica-i rătăcire arghirofilă, a ajuns să-l compare pe Vântu cu un binefăcător de talia lui Titu Maiorescu (lăsînd să se înţeleagă că el ar fi un Eminescu…). Acelaşi lamentabil personaj l-a comparat pe SOV cu un dizident din epoca Ceauşescu, vânat şi filat astăzi, chipurile, de structurile “noii Securităţi”… O banală procedură a procuraturii e percepută drept încălcare a regulilor democratice. Neîncrederea se îndreaptă numai spre instituţiile statului, în timp ce inculpatul e bănuit de-o imaculată concepţie.

Priviri agitate şi neliniştite la televizor. Voci tremurînde în corul compasiunii faţă de marele binefăcător. Politicieni, ziarişti, oameni de afaceri căzuţi în genunchi şi dornici să recunoască “geniul financiar” al unui borfaş dovedit. Dacă SOV ar fi fost vreodată o somitate a investiţiilor speculative, de ce nu l-a invitat nimeni să dea interviuri pe Wall Street în compania lui Jim Rogers (pentru gustul celor de dreapta) sau George Soros (pentru cei de stânga)? Mitul inteligenţei supranaturale a lui SOV este, în realitate, o minciună consensuală.  Omul a făcut gafe elementare, după cum ne arată stenogramele discuţiilor sale cu infractorul Popa.

Dinu Patriciu a făcut turul televiziunilor pentru a-şi povesteşte trauma. Crisparea făţarnică a lui Emil Hurezeanu şi delirul fetelor de studio (Oana Stancu, Andreea Creţulescu & co.) au atins cote apoplectice la dispariţia “magnatului” SOV în spatele uşilor poliţiei. Corina Drăgotescu avea fiori de căţeluşă: cum să fie încătuşat, împreună cu acoliţii săi (Octavian Turcan & Alexandru Stoian), tocmai nababul care i-a aruncat elegant fărâmituri şi oscioare? Cristian Tudor Popescu evoca şi el calităţile literare ale verbului lui S.O. Vântu, dar nu sufla o vorbuliţă despre căderea ţeparului Nicolae Popa (născut în localitatea Ţepeşti, Vâlcea şi condamnat deja la 15 ani închisoare).

De acum? – s-au tot întrebat trepăduşii de curte ai lui Vântu (“un mare intelectual”, conform spuselor aceluiaşi jalnic poet de Cetate)? De ce n-a fost arestat SOV acum 10 ani sau poate acum zece ore şi trei sute cinci zeci şi trei de minute? Cum, s-au mai mirat invitaţii din platou, îndrăzneşte Traian Băsescu să orchestreze un asemenea concert al percheziţiilor (ca şi când preşedintele României controlează Interpolul)?… Cum s-a pretat un stat ca Indonezia să colaboreze cu justiţia română în acest caz? De ce legile de la Jakarta nu seamănă cu şmenurile dintr-un oraş nefericit ca Roman?

Deocamdată e jale, doliu, poate chiar melancolie. Riscul insolvenţei nu e deloc neglijabil. Nimeni n-a cerut încă opinia victimelor nedespăgubite ale fugarului Popa şi ale “prigonitului SOV” – practicanţi autohtoni ai kapitalismului de tip casino. Durerea e mare căci, toţi se întrebă, unde vor merge atunci când puţul cu bani murdari va seca? Pelerinajul la Sorin Vântu devine, începând cu astăzi, parte din mitologia aservirii voluntare. Sponsorizările şi comisioanele vor curge mai greu prin conturi. Dar nu şi săruturile. Se vor muta cu toţii la Antene? Va scrie Stelică Tănase la Tricolorul lui Vadim Tudor? Va lansa Mircea Dinescu un cenaclu poetic, alături de Adrian Păunescu şi Corneliu Vadim Tudor? Ar fi o rocadă nimerită.

Iată spectrul neliniştilor nocture pentru nişte oameni care, lipsiţi fiind de conştiinţă morală, au ajuns să-şi piardă solda şi, mai ales, mintea.

Mihail Neamţu


Traian Ungureanu despre romii din Europa

8 septembrie 2010

Statele UE vor da socoteală de modul în care folosesc fondurile comunitare destinate romilor.

Comisia Europeană a decis înfiinţarea unui grup de lucru pentru romi, care să se ocupe inclusiv de urmărirea banilor europeni.

Anuntul a fost făcut după şedinţa Comisiei de la Strasbourg. Şi tot acolo, plenul Parlamentului a dezbătut expulzările colective de romi la care a recurs Franţa.

Toate informaţiile vin de la trimisul special al TVR, Magdalena Moreh

O privire din interior a felului în care decurg lucrările Parlamentului European a oferit în cadrul Telejurnalului europarlamentarul român Traian Ungureanu.

(Sursa TVR).


O Mensch, Bewein’ dein’ Sünde Gross BWV 622 (A. Schweitzer)

6 septembrie 2010

BONUS


Andrei Pleşu, între invidie şi admiraţie

4 septembrie 2010

Ideea de „omagiu“ a fost compromisă timp de patru decenii, când numai liderii sovietici sau conducătorii comunismului românesc aveau dreptul la preţuirea societăţii. Aceeaşi epocă a pus în practică – prin marginalizare, întemniţare, izolare sau condamnare la mizerie – toate elementele „luptei de clasă“ împotriva vechilor aristocraţii interbelice.

Dacă sub totalitarism resentimentul primea justificări ideologice oficiale, într-un regim de libertate locul afectelor negative se precizează altfel. Chiar dacă suntem aflaţi sub presiunea unei culturi claustrofobe, plină de complexe şi frustrări nemărturisite, explozia afectelor negative depinde, în primul rând, de noi. Stările iraţionale se ascund în pânza freatică a oricărei inimi impure sau prin viscerele unor porniri animalice. Scopul educaţiei umaniste şi ţelul autocunoaşterii ar fi limitarea acestei degradări prin ură. E curios, aşadar, faptul că mica ranchiună „colegială“ sau accesele de pizmă trec drept gesturi pasabile sau acte oarecum îndreptăţite. Câtă vreme n-ai omorât pe nimeni, de ce să nu mânjeşti puţin verbul cu pasta maliţiei?

Uităm astfel în ce măsură combustia resentimentului colectiv fusese declanşat, sub comunism, cu ajutorul culpei individuale. Ura s-a propagat cu efectul bulgărelui de zăpadă. Mai întâi, o simplă neglijenţă morală, dispreţul a căpătat proporţii nestăvilite, lovind în „burghezi“ sau „chiaburi“, transferând, aşadar, discursul mocnit din spaţiul privat într-un loc deschis, destinat incendiilor. Dacă e necontrolat, sentimentul proletar al revoltei poate distruge orice ţesut. Robiţi de invidie, sfârşim cu toţii prin a ne iubi pe noi înşine mai mult decât pe oricine altcineva. La limită, ne instalăm în patologia dispreţului, cotropiţi cu totul de plăcerea învrăjbirii. Nimeni nu e imun la pulsiunea tiranică. Abuzul feudal, megalomania grotescă sau autoîndumnezeirea de tip faraonic sunt doar reflexe ale acelei conştiinţe dictatoriale care s-a pus pe sine în centrul lumii.

Morala? Iubirea nu este un sentiment facil, mereu la îndemână. Totul începe anevoios, printr-o recunoaştere liberă şi spontană a diferenţelor fundamentale dintre oameni. Cel dăruit cu harul umilinţei va recunoaşte, privind spre vârful ierarhiei darurilor, că unii se nasc cu doi talanţi, în timp ce alţii au primit deja patru sau cinci. Unii ne întâmpină cu un surplus de inteligenţă, farmec sau energie productivă; alţii sunt împuţinaţi la minte, dificili sau leneşi. Dar pentru că misterul vieţii nu stă doar într-un act de posesie individuală (verbul „a avea“), ci reclamă participarea dezinteresată la spectacolul lumii (verbul „a fi“), admiraţia şi bucuria pot conlocui în matca aceluiaşi afect pozitiv. Confruntat cu această diferenţiere naturală a calităţilor umane, alegi să te îmbogăţeşti lăuntric printr-un act de preţuire a celuilalt. Pentru spectatorul de rând aflat în faţa unui violonist excepţional, între aplauzele călduroase şi tăcerea îmbufnată, tertium non datur.

Dragostea, aşadar, nu este acel sentiment fluvial, lipsit de rigori interioare şi obstacole externe. Controlarea impulsului geloziei nu e suficientă pentru dobândirea mirării; strangularea dispreţului nu aduce imediat smerenia cugetului; pentru exercitarea respectului şi a unei generozităţi statornice, calea formativă e lungă şi anevoioasă. Având această înţelegere despre educaţie, descoperi că a fi egal cu tine însuţi e mult mai important decât a rivaliza cu celălalt, prin gesticulaţii frivole (de la lungimea paginilor din curriculum vitae până la contabilitatea apariţiilor TV).

Neacceptarea distribuţiei inegale a geniului în lume sfârşeşte prin denunţ (A.E. Baconsky versus I.D. Sîrbu), sabotaj (Salieri versus Mozart), ostracizare (Iosif şi fraţii săi) sau crimă (Cain şi Abel). Contestaţia, aparent benignă, se degradează treptat şi poate atinge stadiul ultim al vehemenţei. Când calomniatorului îi lipseşte onestitatea, denigrarea adversarului se va ascunde în spatele unei critici impersonale; i se reproşează celuilalt apartenenţa la alt trib, la o anume limbă, la cutare religie sau la vreo nedorită clasă socială. Sub pretextul acestor „delimitări“ colectiviste se ascunde incapacitatea de-a recunoaşte taina persoanei – cu alte cuvinte: profunzimea unică a oricărui destin individual, irepetabil şi ireductibil.

În postmodernitatea egalitaristă, impulsul contestării şi tentaţia paricidului sunt tot mai puternice şi mai zgomotoase. În ultimă instanţă, elanul nivelator cere dizolvarea ataşamentului faţă de tradiţie. De ce? Pentru că fără ataşamentul dintre ucenic şi maestru n-ar exista nici tradiţie, nici continuitate. Or, această relaţie (purificată, fireşte, de nebuloasa mistagogiilor New Age) celebrează gratuitatea unei întâlniri, un eros al cunoaşterii înalte, o bucurie a descoperirii reciproce. Instituţiile învăţământului de masă, perfect rutinizate şi preocupate de satisfacerea numitorul comun, nu pot găzdui asemenea întâlniri.

Insolenţa şi îndreptăţirea de sine capătă o perfectă justificare sub zodia egalitarismului. Admiraţia genuină şi interogativă sunt sechele ale unui presupus „sclavagism“ psihologic; discursul despre ierarhii anticipează un periculos „colonialism cultural“; fidelitatea e tratată drept „idolatrie“. Sub comunism, „excelenţa“ era definită prin criteriul corectitudinii ideologice. Nomenclatura de partid ţinea ca seniorii cu pete la dosar să nu fie cultivaţi excesiv de tineri. Se impuneau, aşadar, filajul, şicanele, turnătoria. Pentru orice nemulţumire se căuta un ţap ispăşitor, pus să ispăşească vini perfect imaginare. Pentru lectura unor cărţi occidentale unii au făcut puşcărie (lotul Pillat-Noica); pentru redactarea unui jurnal intim, alţii au murit în beciurile Securităţii (cazul Gheorghe Ursu). Orice licăr de idealism trebuia compromis prin trimiteri la materialismul dialectic şi realismul istoric al socialismului. Fericirea mutonieră a maselor (vizibilă şi astăzi în arhitectura aplatizantă a cartierelor muncitoreşti) era preferabilă spectrului elitist al inteligenţelor alpine. Omagiul naţiunii, cu adevărat, nu-l merita decât agramatul cuplu prezidenţial – vezi observaţia lui Mircea Zaciu din  Jurnal: „Azi, la radio (duminică) de dimineaţa începe «prinos de omagii în cinstea…». Omagiu nu mai e suficient, sintagma se supraîncarcă pâ nă la cele mai aberante forme. O mică eroare ar putea da însă «prisos de omagiu», adică ceva mult mai adevărat“.

În această atmosferă împovărătoare, o mâ nă de oameni au căutat să se salveze: nu prin delaţiune, ci în proximitatea minţilor luminate ale unor oameni născuţi şi crescuţi înainte de venirea comunismului. Andrei Pleşu a fost doar unul dintre aceştia; ca învăţăcel la Facultatea de Arte Plastice, a avut parte de îndrumarea a trei mari dascăli: polimatul Ion Frunzetti, eruditul Eugen Schileru şi contemplativul Ştefan Neniţescu. S-a apropiat apoi de clasicistul Petru Creţia, de eseistul Alexandru Paleologu, de criticul de artă Theodor („Toto“) Enescu; i-a frecventat pe Dinu Pillat, Nicolae Steinhardt sau Petre Ţuţea. L-a cercetat pe ieromonahul Benedict Ghiuş şi a stat de vorbă pe larg cu părintele Constantin Galeriu. Este important, aşadar, să reţinem că mult discutata întâlnire cu Constantin Noica – formalizată, limpezită şi relansată prin publicarea Jurnalului de la Păltiniş, a Epistolarului şi a volumului Minima moralia – s-a produs în tandem cu alte căutări. De la unii a învăţat importanţa culorii şi a formelor; alţii au predat lecţia curajului şi noima virtuţii, vorbind uneori despre coerenţa conceptului sau despre tainele duhovniceşti.

În studenţie, Andrei Pleşu n-a descoperit tradiţia ca pe un monument glacial, bun de adulat la distanţă. Nu poţi iubi abstracţiuni seci, fără riscul idolatrizării. Prietenii sau mentorii există pentru a prelua rolul ferestrei. Idolii, în schimb, blochează trecerea, printr-un exces de posesivitate şi autoreferenţialitate. Modelul autentic se revarsă într-un orizont iconic, al participaţiei. Prin admiraţie, omul tradiţiei devine un inel (chiar dacă topit la diferite grade de intensitate). Prin ură, omul recent trăieşte iluzia autosuficienţei. Încântarea e o stare poetică şi, deci, literalmente creativă. Dispreţul înjoseşte şi patinează steril. Admiraţia ascultă de pilde şi parabole; resentimentul porneşte mereu de la zero, se reinventează ciclic şi aşază conştiinţa cu spatele la bogăţia oricărui trecut. Memoria însă e vie doar printr-un act de personalizare – un alt motiv pentru care Andrei Pleşu (alături de Gabriel Liiceanu sau Horia Bernea) au cultivat istoria orală.

Mai târziu, generaţia formată direct sau indirect la şcoala maeştrilor interbelici s-a trezit întâmpinată (spre stupoarea iconoclaştilor de duzină) de calda preţuire a unui public larg, cărţile lor fiind recenzate encomiastic. Mai mult, au apărut şi articole exegetice sau volume omagiale. Să fie aici o mostră nouă de oportunism? E oare un alt exemplu de „pupincurism“ valah (iertată fie expresia în faţa cititorilor gingaşi)? De ce n-am bănui că se află la mijloc timpul sărbătorii, pe lângă care prea adesea trecem nepăsători, abulici, întristaţi. Apoi, este vorba despre rolul pe care (măcar la tinereţe) îl joacă admiraţia dezinteresată şi prietenia de idei. O fericită întâmplare face, aşadar, ca veacul acesta – altminteri plin de acreală şi ură băltită – să mai prilejuiască întâlnirea cordială între generaţii, admiraţia dialogică, prietenia dezinteresată şi verbul laudativ, care, ştiind sursa ultimă a darului, nu confundă iubirea cu linguşeala. Păstrând exigenţa intervalului şi respectând tâlcul distanţei, pariul admiraţiei merită oricând asumat. El va scoate la iveală bucuria simplă de-a te afla mereu la început de drum.

Mihail Neamtu


Nicolae Steinhardt, Despre fidelitate

3 septembrie 2010

Singur cu el însuşi, singur pentru el însuşi, contele se lupta cu sine…Se afla pur şi simplu în pericol de moarte. Iată soarta omului cu adevărat vrednic de acest nume…nu-i în pericol decât din pricina sa însuşi…Tot urmărind acţiunile bogate-n putere şi-n hotărâre ale insului împotriva lui însuşi am izbutit să înţeleg că mereu cunoaşterea de sine presupune un fel de război împotriva sinelui şi-un soi de rămăşag pus pe partea sublimă a eului.

Alain – comentariu la un text de Stendhal

Dintre virtuţi, fidelitatea (ori credincioşia, cum îi spun de preferinţă poporul şi scriitorii români) e mai puţin evocată decât celelalte. A jura ceremonial ori lăuntric credinţă unui om, unei cauze, unui principiu, unei idei înseamnă a te lega să-i fii întotdeauna leal şi devotat şi oricând gata a-i veni în ajutor. Fidelitatea implică un raport cordial şi personal chiar faţă de o abstracţiune: o statornicie, o nestrămutare, o căldură. Te arăţi demn de încredere absolută în orice împrejurări, la bine şi la rău, în ceasuri de îndoială, în vremuri de restrişte, la mari primejdii, în mlaştină şi pe grohotiş, când se înfiripă clipele deznădejdii. Dacă acel căruia, nepripit, i-ai făgăduit credinţă nu mai crede în el însuşi ori în cauza pentru care luptă (ori în modul de viaţă, de gândire, ce-i este propriu) în tine, totuşi, să poată crede, să preferi tu atunci curajul, puterea de îndurare, stăruinţa, vioiciunea care pe el l-au părăsit, să-i devii tu lui călăuză şi stâlp de înţelepciune, toiag, cetate întărită, lumină, înger păzitor.

Întreaga filozofie a vieţii sociale şi morale a evului mediu se întemeia pe ideea aceasta de fidelitate. Fidelitate e un cuvânt latin însă amploarea unei semnificaţii practice imense i-a dat-o feudalitatea care se definea ca o legătură de ordin mai întîi etic între suzeran şi vasal. Raportul a sfârşit prin a se degrada , a-şi pierde sensul iniţial de întrajutorare şi a lua aspect de exploatare a servului de către senior, de îngheţare şi oficializare a ierarhiei sociale. Dar la început nu a fost aşa: jurământul medieval nu era de supunere, ci de prietenie, susţinere, bunăvoinţă şi fidelitate. Raportul cavaler-scutier se caracteriza prin aceleaşi efecte. În societatea japoneză, de-a lungul multor veacuri i s-a păstrat acest chip, suprema calitate a unui samurai fiind în sistemul buşido fidelitatea necondiţionată faţă de daimio, uneori chiar postum (cum se întâmplă în legenda celor patruzeci şi şapte de ronini). În obştea tradiţională românească, precum cărturarul e considerat superior simplului titular al unei diplome, vorba unui om cinstit face mai mult decât un înscris ori echitatea are precădere asupra justiţiei, tot aşa credincioşia se bucură de o mai mare veneraţie decât îndatoririle cu temei strict legal.

Fidelitatea îmbracă şi forma respectului faţă de cuvântul dat. De aceea G. K. Chesterton a putut, în 1914, vorbi de barbaria de la Berlin: germanii atacaseră Belgia în contradicţie cu statutul neutralitate al ţării acesteia, statut pe care-l iscăliseră şi chezăşuiseră şi ei. Au încercat să dreagă lucrurile spunând că li se opune doar o fiţuică, o hîrţoagă, un petic de hârtie. Dar Chesterton: pasărea prin cântul ei se identifică şi-şi dobândeşte farmecul, omul prin respectarea cuvântului dat. Tratatul din 1839 nu era desigur decât o foaie de hârtie, însă modul acesta modest de înregistrare a unor voinţe şi hotărâri putea fi transformat prin respectarea sa de către cei în cauză în simbol de ţinută şi cavalerism. (Nesăbuita grăire a lui Bethmann-Hollweg, cred eu, a însemnat un soi de amurg al valorilor slăvite de Wagner în muzică şi de Nietzsche în proza poetică).

În aceeaşi ordine de idei întâlnim obiceiul nobililor de pe vremuri: a-şi plăti neapărat datoriile de onoare (adică lipsite de probe juridice) şi a privi cu uşurătate cele pentru care există o poliţă sau alt act doveditor. De asemenea formula întrebuinţată în India atunci când era colonie britanică: spre a întări o făgăduinţă ori o convenţie, negustorii adăugau: pe cuvântul de onoare al unui englez. Într-atâta se deprinseră a considera neîndoielnic legământul oral venit din partea unora care ţineau de o naţiune ocupantă însă nu fără exemplară cinste şi soliditate în relaţiile particulare ale vieţii zilnice.

*

Literatura universală dintotdeauna a elogiat fidelitatea. Pildele abundă în Iliada, în Mahabharatta, în Cântecul Nibelungilor (în întregime axat, aş zice, pe noţiunea aceasta pe care o numeşte die Treue), în Don Quijote (poate fi vreuna mai înduioşătoare decât a lui Sancho Panza?), la Shakespeare (fidelitatea Cordeliei; aceea, fie şi zbanghie, a bufonului pentru Lear; a lui Horatio faţă de Hamlet), la Dickens (a lui Sam Weller pentru domnul Pickwick în cartea pe care Dostoievski s-a priceput să o recunoască drept o capodoperă), la Franz Werfel (Barbara în Barbara sau cucernicia), la Heimito von Doderer (subofiţerul din Demonii), la Bernanos (minuata figură a personajului central din Jurnalul unui preot de ţară: acela fidel menirii sale).

Fidelitatea se opune înşelătoriei, perfidiei, făţărniciei, minciunii, versalităţii, verbozităţii, trădării. De unde şi dispreţul total faţă de trădători chiar când se întâmplă să servească interesul celui către care vin: dovadă răceala manifestată de împăratul Carol Quintul la adresa conetabilului de Bourbon, dezertor al regelui Franţei Francisc I. Dovadă modul mai mult decât rezervat cum l-au primit germanii pe colonelul Alexandru Sturdza în 1917. Dovadă odiul ce cade în Cântecul Nibelungilor asupra lui Hagen. Sau, dimpotrivă, respectul inspirat de micul grup de fideli care l-a însoţit pe Napoleon la Sfânta Elena, şi a îndurat mizeriile unui surghiun abject. Ori admiraţia autorului contemporan (imensa lui admiraţie) pentru sărmana ţărancă Matriona: nu ştie decât să slujească, să se jertfească, să nu-i pese de sine, spre a rămâne fidelă consătenilor ei.

Fidelitatea însă nu se confundă cu încăpăţânarea în teorii şi idei, e o calitate exclusiv morală. Printre creaţiile spiritului omenesc, ştiinţa e cea mai puţin “credincioasă”. La fiecare sută de ani (ori şi mai repede), ştiinţa – sub presiunea observaţiilor, experienţelor, logicii şi gândirii – se schimbă fundamental, se contrazice fără a şovăi ori a se ruşina. Ceea ce nu înseamnă că nu e şi ea fidelă, sui generis: fidelă principiului ei de bază – permanenta reconsiderare a teoriei şi grijulia verificare a concordanţei ei cu faptele.

În ştiinţă, aşadar, fidelitatea nu înseamnă imobilitate. Pe plan etic e altfel: acolo regula este a invarianţei, a statorniciei în hotărâri, a râvnei ferme şi solicitudinii neobosite faţă de prieteni, a neclintirii faţă de crez şi de cuvântul dat.

Fidelitatea nu-i lipsită nici de oarecare utilitate, nu-i un principiu pe deplin încadrat unui rit sacrificial. Sinaxarul ne oferă exemplul unui prigonit de magii solari perşi; de dragul păstrării marii sale averi, îşi leapădă credinţa. Când i se cere să convingă şi pe discipolii lui a-l urma, o face, dar e inutil. I se cere atunci să-i ucidă. Se supune. De moarte totuşi nu scapă, căci marele mag vrea să-i răpească avutul. Nenorocitul apostat pierde, astfel, totul: viaţa, bogăţia, cinstea. Cinstea, mai ales; faţa, omenia.

Deoarece cui i se cere, în cele din urmă, omului să fie complet fidel? Lui însuşi, condiţiei sale de om, de fiinţă gânditoare şi cuvântătoare a cosmosului. Iată principala, neîndoielnica, nefluctuanta fidelitate. Şi ce înseamnă a-ţi fi ţie însuţi fidel, condiţiei tale de om? A nu săvârşi nimic de care să-ţi fie apoi scârbă ori ruşine; a respecta demnitatea şi libertatea celorlalţi; a contribui, pe cât îţi este dat, la menţinerea sau îmbogăţirea prestigiului singurei (până la proba contrară) fiinţe conştiente din univers.

A nu te huli pe tine însuţi, a te controla cu străşnicie, a nu batjocori duhul care sălăşluieşte în tine şi în semenii tăi, a nu ştirbi întru nimic nivelul de civilizaţie şi cultură la care a izbutit să ajungă omenirea contemporană ţie. De faci aşa, prin însăşi a ta fidelitate, după cum spune Blaga, pământul devine transparent, cerul megieş, roadele muncii şi cugetului purtătoare de sfinţenie. Îţi vei fi adus obolul pentru ridicarea lumii la un mai mare grad de hierofanie. Asumarea etică a destinului omului pe pământ şi al omenirii în cosmos reprezintă forma supremă a fidelităţii, singura de altfel, nesupusă relativităţii şi vicisitudinilor istorice.

Etapa cea mai propice a ideilor neutilitare şi curăţiei sufleteşti pare a fi tinereţea. Alcătuitorii ei încă n-au avut prilejul să-şi murdărească mâinile în lungul frecuş cotidian al vieţii. Fidelitatea, curajul, imaginaţia nu s-ar zice că sunt irealităţi, fantezii. E perioadă numită a idealismului. Dar cuvântului acestuia nu se cuvine a-i da înţelesu-i filosofic, restrictiv, ci cată a fi luat în accepţiunea sa cea mai largă şi mai populară, care-l confundă cu mărinimia, entuziasmul, capacitatea de a se devota, a se înflăcăra, a se jertfi, a fi intransigent, a lua lucrurile foarte în serios, a nu sta mult la îndoială, a dispreţui compromisurile.

Nu par a mă exprima într-un limbaj ajuns să provoace sila unui trecut prin experienţe şi încercări de natură a vindeca pe oricine de vorbe prea frumoase, sentimente înalte şi sfaturi bătrâneşti care mai nimerit decât oricum altfel se învrednicesc a fi etichetate aramă sunătoare şi chimval zăngănitor? Numai că nu de pe poziţii de aşa-zisă înţelepciune bătrânească îndrăznesc a vorbi, ci cu bruma de nebunie tânără încă sălăşluitoare în adâncul sufletului meu din belşug zdrumicat de eşecuri şi erori. De pe poziţii de egalitate atrag atenţia celor tineri asupra valorii fidelităţii, antidot al propensiunii vieţii de a uza, spălăci şi apoi şterge tot ce a fost mai dezinteresat, mai “ideal”, mai neoportunist, altfel spus mai “frumos” în cugetul lor. Dacă nu vor să cunoască adulta amărăciune sub forma-i corosivă, pentru nimic în lume să nu îngăduie, să nu uşureze ivirea unui hău între anii tinereţii şi anii maturităţii ori bătrâneţii. Durere mai aspră e greu de conceput. (Şi nu este nevoie ca focul fără de materie să ardă toate păcatele din om: desigur nu; sunt însă unele de care, orice ar fi, trebuie să te ţii cu încrâncenare departe: şantajul, trădarea, delaţiunea, escrocheria, pâra, siluirea). Păstrarea continuităţii nu se efectuează în mod sentimental, molatic, vag, “pios”, ci puternic, sfruntat, cutezător. Cred că bine îi stă omului să rămână fidel părţii nobile a sinei; mai lesne să fie diamantului a deveni maleabil precum ceara decât oricărui homo măcar niţeluş sapiens a se face de baftă şi de ocară faţă de eul său cel din anii ori ceasurile ori cirtele ori nanosecundele când a simţit pământul transparent şi cerul megieş.

Nicolae Steinhardt

(în: Monologul polifonic, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991, pp.113-118)


Sovrana di Grazie e Madre Pia

3 septembrie 2010

Ave Maria!

Avē Marīa, grātiā plēna, Dominus tēcum. Benedicta tū in mulieribus, et benedictus frūctus ventris tuī, Iēsus.
Sāncta Marīa, Māter Deī, ōrā prō nōbīs peccātōribus, nunc et in hōrā mortis nostrae. Āmēn.

O lăudabilă măsură reformistă: pensiile de lux sunt reduse de la 1 septembrie

1 septembrie 2010

Un parlamentar care are o pensie medie de peste 3.600 de lei, va primi din septembrie aproximativ 2.000 de lei. Aviatorii au pierdut si mai multi bani. De luna viitoare, acestia vor primi 1.700 de lei, fata de 9.000 de lei, cat au in prezent, cu 80% mai putin. In privinta diplomatilor, pensia medie va ajunge la aproape 2.000 de lei, adica la jumatate.

BONUS1

BONUS2



Supliment 22: Repere intelectuale ale dreptei, cu si despre Andrei Plesu

1 septembrie 2010

Astazi in revista 22, interviu amplu (si foarte consistent) cu Andrei Plesu luat de Cristian Patrasconiu; comentarii de Valeriu Stoica, Sever Voinescu, Marius Lazurca si Mihail Neamtu. Tot in 22, Adrian Cioflanca discuta legea lustratiei. Un numar foarte reusit.


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 41 other followers