Pro-life şi demografie

27 iulie 2010

Tabel statistic şi comparativ cu principalii indicatori legaţi de avort, după 1989 şi respectiv în perioada 1967-1989 (cât a fost în vigoare Decretul 770): număr de avorturi raportat, procentaj de avorturi, rata avortului.


Un Muzeu al Dictaturii Comuniste

26 iulie 2010

Muzeul Naţional al Dictaturii Comuniste din România este în  primul rând un pas esenţial în procesul  de asumare prin cunoaştere a trecutului comunist. Mai mult, implicarea în realizarea acestui proiect reprezintă îndeplinirea mandatului nostru, în condiţiile în care IICCMER are ca scop, prin lege, “sprijinirea constituirii unor mecanisme educaţionale şi de informare destinate să promoveze memoria perioadei comuniste”.

Conducerea IICCMER este convinsă de necesitatea fundamentării unei culturi democratice pe baza a ceea ce Monica Lovinescu a numit etica neuitării. Muzeului Naţional al Dictaturii Comuniste este o instituţie capitală a pedagogiei libertăţii.


Cum ar putea fi restructurat un minister

25 iulie 2010

N-am auzit pana acum ca organismele afiliate ministerului sa aiba standarde de functionare eficienta, de calitate, de performanta, de indeplinirea carora sa fie conditionata eliberarea fondului de salarii.


Andrei Pleşu şi G.M. Tamas: un dialog mai vechi

21 iulie 2010

Cu stînga pe dreapta călcînd

Am participat, de curînd, la un dialog amical despre stînga şi dreapta, organizat, la Sofia, de Ivan Krastev, un prieten preţios şi un politolog de elită. De faţă mai erau, dintre cunoscuţi, Alexander Smolar şi Tamás Gáspár Miklós, alături de alţi numeroşi gazetari şi experţi din Germania, Italia, Spania, Turcia, Statele Unite, Albania şi Portugalia.

N-aş spune că am aflat lucruri noi. Dar am avut – pentru a cîta oară? – ocazia să constat disproporţia numerică, stilistică şi retorică dintre pledanţii stîngii şi ai dreptei. Statistic vorbind, partizanii dreptei acopereau cam cinci la sută din cei prezenţi. Printre ei, se numărau doi parlamentari bulgari, a căror coerenţă, cuviinţă şi fineţe m-au făcut să reflectez amar asupra omologilor lor români. Dar indiferent de calitatea prestaţiei lor, cei doi se confruntau constant cu reacţia neîncrezător-ironică a majorităţii. Era clar că stînga se simte mereu legitimă, în vreme ce dreapta se simte mereu suspectă. Stînga a supravieţuit tonic tuturor crimelor ei. Cît despre crimele dreptei, dreapta continuă să le întruchipeze. Drept care, într-o adunare dominată de stînga, discursul de dreapta are un ton stingherit sau, în orice caz, insular, excentric.

Vedeta stîngii ofensive, deştepte, cultivate a fost, ca întotdeauna cînd e de faţă, amicul Tamás. Vechiul disident anticomunist arborează mereu panaşul unui anarhism cochet, cu sclipiri marxizante, preţiozităţi academice şi virtuozităţi caustice. Vede (sau se face că vede) fascişti peste tot, fandează panicard şi fentează sofistic, într-o engleză perfectă, ostentativ conservatoare. “Problema liderilor de dreapta – zice el, de pildă – e că se consideră lideri în chip natural, de unde insuportabila lor aroganţă.” Nu poţi să nu observi, în replică, un viciu comun al liderilor de stînga, cel puţin la fel de grav şi, parcă, mai periculos: ei se consideră lideri în mod providenţial, de unde sîngerosul lor delir misionar. “Nu uita că eu m-am angajat, în tinereţe, împotriva liderilor comunişti!” – parează, prin eschivă, Gáspár Miklós. Sau, tot el: “Critica ideologiei comuniste e, de regulă, contradictorie: ba se spune că avem de a face cu o ideologie utopică, inaplicabilă, ba că ea a fost aplicată, dar cu rezultate dezastruoase. Păi, ori se poate aplica, ori nu se poate”. Bine, te grăbeşti să spui, dar de vreme ce toate tentativele de aplicare a ideologiei comuniste au sfîrşit în catastrofă, nu e asta o dovadă că ideologia cu pricina e inaplicabilă? Unde e contradicţia? Nu e inaplicabilitatea una dintre notele constitutive ale utopiei? De cîte ori şi în cîte locuri trebuie să eşueze un sistem, pentru ca el să fie declarat inaplicabil? E însă foarte greu să-i ţii piept seducătorului filozof maghiaro-clujean.

E inteligent, e citit, e funny. Fucking funny! Şi, mai ales, spre deosebire de cei doi parlamentari bulgari, e pe val, e pe gustul majorităţii. Şi Ivan Krastev, şi Alexander Smolar par să-mi dea dreptate, dar o fac discret, în pauză, oarecum conspirativ. Le e teamă, poate, că mă simt prost şi încearcă să mă consoleze prieteneşte? Sau am devenit eu însumi mai suspicios decît e cazul? Văd oare disimetrii acolo unde ele nu există? Dar iată, cînd cineva vorbeşte cu parapon despre defectele (grave) ale dnei Thatcher, toată lumea zîmbeşte solidar, aprobativ, cu multiple subînţelesuri. Vorbeşti, dimpotrivă, despre unele calităţi ale dnei Thatcher? Provoci o stare de jenă generală, ca şi atunci cînd ai obiecţiuni la Che Guevara. Dreapta e culpabilă. Reacţionară. Niţel ridicolă. Stînga construieşte pe idolatria egalităţii, dar nu admite egalitatea de principiu cu dreapta. Dreapta e ceva pe care nu e cazul să-l consideri egal. În plus, dreapta e tristă, n-are haz, nu ştie de glumă. Stînga e şugubeaţă. Nu ţine minte răul. Trage peste Gulag o cortină inteligentă, plină de nuanţe, fineţuri analitice şi “legi ale istoriei”. Lumea bună, lumea cu adevărat bună e de stînga. Restul? O mînă de elitişti întîrziaţi, buni de condamnat la o justă amnezie populară.

Dilema veche 243 (2008)

G.M. Tamás

O scrisoare către Andrei Pleşu

Ah, dragă prietene, dacă ar trebui să aleg pe cineva să-mi fie călău, eu te-aş vrea pe tine să fii omul cu masca neagră, sînt convins că nu m-ar durea de tot, că m-aş plimba întru lumea cealaltă printr-o cascadă de harfe eoliene, printr-o ceaţă trandafirie, lîngă pilaştri de porfir.

Dar dacă ar trebui să-mi aleg un hronicar să-mi scrie letopiseţul tuturor ideilor şi năravurilor mele sau un advocatus diaboli să-mi pledeze biata, smerita cauză, atunci voi ezita puţin. Nădăjduiesc că n-o vei lua în nume de rău. E poate un blestem divin împotriva celor ce şi-au jertfit suculenta şi tînăra viaţă, studiului unor lucruri ce s-au petrecut înainte (Geistesgeschichte), probabil o mîrşăvie blasfemică, oricum, să n-aibă memorie. Bineînţeles, nici nu mi-a trecut prin cap să spun la Sofia sau oriunde bîlbîiturile pe care ai avut bunătatea să mi le atribui. (N. red.: în articolul “Cu stînga pe dreapta călcînd”, Dilema veche, nr. 243.)


Ceea ce am menţionat acolo, superficial şi grăbit, a fost următorul paradox: există o contradicţie în judecata asupra sistemului bolşevic (căruia îi sînt şi astăzi opus, ca înainte, dar astăzi aceasta nu ne cere mare vitejie sau perspicacitate extraordinară – sau mă înşel?). Acest paradox consistă din două enunţuri contradictorii care s-au formulat împotriva “socialismului real” (termenul l-am moştenit de la tov. L. I. Brejnev, straşnic cadru de conducere sovietic).

Enunţul nr. 1, pronunţat înainte de 1989: sistemul bolşevic minte, nu este socialismul afişat de ideologii săi, fiindcă societăţile de tip “comunist” sînt societăţi producătoare de mărfuri, bazate pe munca salariată, folosind sistemul financiar (bani), muncitorii sînt separaţi de mijloacele de producţie (adică proprietatea socialistă e un mit), sînt societăţi inegale, ierarhice, represive, deci nu sînt socialiste cum socialismul este definit în teoria marxistă. Societăţile de tip sovietic înşală oamenii care mai cred în ele, nu este adevărat că sînt socialiste.

Enunţul nr. 2, pronunţat după 1989: sistemul bolşevic a spus adevărul, societatea de tip sovietic a fost într-adevăr socialistă. Din această pricină, trebuie să evităm oricare transcensus primejdios al sistemului capitalist, fiindcă ştim ceea ce a fost socialismul: Uniunea Sovietică, Republica Populară Chineză, să nu mai vorbim de Republica Socialistă România, cu Gulag, laogai, Canal, Gherla, Aiud.

Ceea ce am afirmat modest este că cele două afirmaţii fundamentale ale anticomunismului oficial sînt contradictorii. Nu pot să fie corecte ambele în acelaşi timp. Eu, de fapt, cred că enunţul nr. 1 are merite, cît ar fi el de simplist. Enunţul nr. 2 mi se pare fals, cum mi se pare fals denunţul ideologiei antiglobaliste-antiimperialiste, reprezentată totuşi de mari cărturari ca Domenico Losurdo şi Luciano Canfora, că liberalismul ar fi identic cu Belgia într-adevăr liberală, care a asasinat conştient, deliberat, “anume”, cca două milioane de oameni de culoare în Congo la începutul secolului XX, şi că alt model al societăţii liberale nu ar fi posibil, pentru că, chipurile, e dovedit, e demonstrat că acestea sînt consecinţele regimului liberal-capitalist, scilicet: genocidul. Nonsens, nu-i aşa?

Sigur, există oameni de stînga care găsesc scuze pentru universul concentraţionar sovietic. Dar cu ei, eu, de regulă, nu stau de vorbă decît din politeţe. Dar nu numai curtoazia. Cum nu sînt un om aservit principiilor rigide, găsesc în duhul meu obscur tandreţe chiar şi pentru cîte un fermecător duşman de clasă, ca tine, dragă Andrei. Amitiés,

G.M. Tamás

P.S. În ceea ce priveşte conservatorii, nu cred că ei ar simţi că puterea le revine în mod firesc, ci filozofia conservatoare sau – cum spune Roger Scruton – “dogmatica” conservatoare porneşte din ideea naturii umane. Ea legitimează orice putere politică numai în termenii naturii (Hume, Oakeshott, Leo Strauss) şi unei armonii cu această fire. Arta de a fi conservator constă (sau consta odinioară) în gestul nestingherit, spontan, ludic al stăpînirii fără ţel ulterior. E estetic, anti-teleologic: sprezzatura.

În schimb, “stînga eternă” poposeşte pe tărîmul unui “regim de adevăr”, cum îl numeşte Alain Badiou urmîndu-i pe Marx, Lukács şi Althusser, un adevăr anti-ierarhic, decentrat, diseminat, descris splendid de faimosul discurs al lui Galileo Galilei în piesa lui Bertold Brecht: “Dintotdeauna se susţinea că astrele sînt fixate pe o boltă de cristal, ca să nu cadă. Acum însă, am prins curaj şi le lăsăm să plutească libere în spaţiu, fără nici un punct de susţinere. ş…ţ Iar pămîntul se roteşte voios în jurul soarelui şi, împreună cu el, se rotesc precupeţe, negustori, principi şi cardinali, ba chiar şi papa. Peste noapte universul şi-a pierdut centrul, dar în dimineaţa următoare s-a trezit cu nenumărate centre, încît putem socoti că adevăratul centru al lumii se găseşte în fiecare dintre ele sau în nici unul. Astfel universul a devenit deodată cu mult mai încăpător.”

Iar “dreapta eroică” (de la Joseph de Maistre şi Don Juan Donoso Cortés la Carl Schmitt şi Cioran tînăr) îşi găseşte temeiul în delirul conceptual de a tranşa între prieten şi potrivnic, în decizie. Aceste arhetipuri mai există, dar se dărîmă toate. N-am făcut polemică, am descris trecutul.

Dilema veche 247 (2008)

Cîteva comentarii la G.M. Tamas

Mi-a făcut plăcere, dragul meu, să propun Dilemei vechi textul scrisorii în care mă amendezi pentru interpretarea trunchiată a sprinţarei tale intervenţii de la Sofia.

Cum îţi spuneam şi într-un mail de-acum cîteva zile, scrii atît de bine româneşte, încît, pentru un calofil ca mine, aproape că nu mai contează ce spui. Îmi cer, oricum, scuze, dacă am reprodus inexact spusele tale. Pe de altă parte, oricîte malentendu-uri s-ar aduna între noi, e clar că stăm, cu sau fără ele, pe poziţii disjuncte şi că vom rămîne pînă la capăt în această disjuncţie: tu apărînd cu îndîrjire şi graţie un utopic paradis de stînga, eu bombănind bătrîneşte, dinspre dreapta, nonşalanţa (sprezzatura?) cu care teoretizezi ceea ce, pentru mai multe milioane de oameni, a fost infernul pur. De dragul dialogului, ridic, totuşi, mănuşa.

În beneficiul cititorilor, dar şi pentru că nu am instrucţia ta de specialitate, îţi voi simplifica tezele, străduindu-mă să nu le deformez încă o dată. Pui în lumină două enunţuri pe care le califici drept “contradictorii”: 1) “Socialismul real” n-a fost socialism adevărat, ci o deformare ipocrită, mincinoasă, a teoriei marxiste şi 2) “Socialismul real” a fost aplicarea întocmai a teoriei marxiste, adică a fost socialism adevărat. Eşecul lui practic e, simultan, eşecul teoriei sale şi evacuarea lui din registrul regimurilor politice viabile. Cîteva observaţii rapide: Nu cred că enunţul 1 e, cum spui, formulat înainte de 1989, în vreme ce enunţul 2 apare după 1989. În dezbaterea despre comunism, ele coexistă, mi se pare, de mult. Tu ai o înclinaţie (moderată, dar limpede) pentru enunţul 1, pe care, formulîndu-l, ai mare grijă la cuvinte: vorbeşti de “societăţile de tip sovietic” şi de “sistemul bolşevic”, iar cînd zici “de tip <>”, pui repede termenul “comunist” între ghilimele. Problema ta este să reduci maximal conotaţia “comunistă” a eşecului. Răul, atîta cît a fost, a fost un păcat “bolşevic” şi “sovietic”. Bolşevicii şi sovieticii au “întinat” – vorba lui Ion Iliescu – comunismul adevărat, l-au compromis, l-au aplicat vicios.

Conform enunţului 1, pe care îl preferi, comunismul nu e infirmat de “socialismul real”, altfel spus nu poate fi epuizat de tribulaţiile lui istorice. Trebuie să i se mai dea o şansă, încă una, iarăşi şi iarăşi, pînă cînd, poate, într-un tîrziu, şi la capătul cîtorva noi hecatombe, va reuşi să-şi arate chipul benefic, generos, “ştiinţific”. Admiţi că enunţul 1 e “simplist”. În schimb, enunţul 2 ţi se pare direct “fals”. A identifica comunismul cu URSS, China, Europa de Est, Gulagul, Canalul, Gherla, Aiudul etc. e la fel de abuziv, pe cît este de abuziv să identifici liberalismul cu crimele belgiene din Congo şi, în general, cu genocidul. Care va să zică, eşti echidistant. Nu poţi fi de acord cu Losurdo sau Canfora (“totuşi mari cărturari”), nici cu cei care “găsesc scuze pentru universul concentraţionar sovietic” (“sovietic” fireşte, căci în celelalte ţări comuniste puşcăriile nu sînt relevante…).

Sincer vorbind, eşti prea echidistant pentru gustul meu. A judeca comunismul prin prisma Gulagului mi se pare, orişicît, ceva mai legitim decît a judeca liberalismul prin prisma genocidului. Stalin e, cred, un exponent al marxism-leninismului în mai mare măsură decît a fost Hitler un exponent al lui John Stuart Mill. În ce mă priveşte – aşa cum, probabil, anticipezi – sînt mai aproape de enunţul 2. Pînă una alta, “socialismul real” a arătat aşa cum a arătat şi, de vreme ce, indiferent de contexte locale, de “adaptări” naţionale, de experimente şi scremete de tot soiul, a produs efecte atît de asemănătoare, am dreptul să-i pun la îndoială temeiurile. Nu pot face abstracţie de faptul istoric, în numele unui nimb imperceptibil. N-ar fi nici măcar în spiritul lui Karl Marx.

Cît despre însemnările tale din Post-scriptum, mărturisesc că le-am urmărit cu oarecare dificultate. Nu înţeleg ce vrei să spui definind liderul “conservator” drept un “ludic al stăpînirii fără ţel ulterior”, sau calificînd “stînga eternă”, pe urmele lui Badiou, drept “regim de adevăr”, “un adevăr anti-ierarhic, decentrat, diseminat” etc. Conservatorul ludic? Foarte bine! Ai ceva împotriva lui Churchill? Preferi seria de activişti comunişti care se iau în serios pînă la crimă? Comunismul ca “regim de adevăr”? Nu ţi se pare o ironie? Ce te-a determinat să faci disidenţă împotriva unui “adevăr” atît de “zdrobitor” şi, în plus, “splendid” ca un discurs de Galileo Galilei? Ştiu, o să spui că altul e “comunismul” tău, că vorba eternului Pristanda, “altceva ai tu în sufletul tău”. Losurdo? Badiou? Dă-mi voie să te scandalizez niţel: doi băieţi deştepţi de o prostie compactă. Genul de intelectuali care “trag lumea pe sfoară cu pişicherlicuri”. Nu polemizez. (Viaţa e prea scurtă.) Îi descriu. Rămîn totuşi fidelul tău, plin de o paradoxală simpatie, “duşman de clasă”. Măcar să fi arătat toate conflictele veacului ca fragedele conflicte dintre noi doi.

Cu drag,

Andrei Pleşu

Dilema veche 247 (2008)


Marxismul liric şi revolta mesianică (un răspuns pentru Alexandru Polgár)

20 iulie 2010

Vremurile de criză produc, inevitabil, un crescendo al emfazei publicistice. Prăbuşirea unor sisteme financiare provoacă turbulenţe legitime, depresii previzibile şi stări de genuină iritare. Doar cinicii vor trece nepăsători pe stradă, fără să constate sărăcia, degradarea umană, penuria generalizată, grevele fără efect, numărul crescând de cerşetori, disproporţia între promisiunea politicienilor şi actul de guvernare. E firesc să reacţionezi. E important să nu pierzi virtutea empatiei. Ca şi în cazul problemelor ecologice (e.g., încălzirea globală, limitarea resurselor naturale), nimeni nu dispută dispoziţia afectivă a interlocutorilor, ci capacitatea lor de înţelegere a unor fenomene complexe. Reflecţia sistematică despre capitalism sau comunism, bunăoară, nu poate fi confundată cu retorica sentimentală.

Atunci când Vladimir Tismăneanu sau G.M. Támas polemizează, diferenţa dintre preopinenţi nu se articulează în termenii unei enciclice pastorale. Universitarii nu se adresează în primul rând străzii (deşi o pot face ca simpli cetăţeni), ci formatorilor de opinie îmbătaţi cu iluzii istorice sau transcendentale. Nu discursul predicatorial e miza, ci puterea de-a surprinde relaţii cauzale atipice, legături inaparente şi conexiuni logice care scapă, totuşi, ochiului comun. Nu e în chestie grija colegială, tovărăşească ori părintească pentru aproapele (fratele, prietenul, co-naţionalul, co-religionarul ori străinul), ci capacitatea de-a genera, printr-un proces cognitiv universal acceptabil, răspunsuri la câteva interogaţii stringente.

Una dintre aceste întrebări, reluată de Alexandru Polgár într-un articol din revista „Cultura”, sună astfel: „la ce bun marxismul în vremuri de răstrişte”? Pentru tânărul discipol al lui Claude Karnoouh şi G.M. Támas, Das Kapital e încă actual. Într-un eseu-manifest scris cu patos sacerdotal şi talent nemăsluit, autorul probează modul concret în care un intelectual format după 1989 (şi chiar după răsfoirea sau lectura „Cărţii Negre a Comunismului”) se mai poate totuşi îndrăgosti de ideea comunistă (pentru a relua formula lui Alain Badiou).

În primul rând, dl. Polgár are în avantajul domniei sale vârsta şi onestitatea. Dezgustat de variantele româneşti ale socialismului, filozoful clujean caută valoarea perenă a marxismului, descris drept „singura doctrină” care „să nu tacă despre mizeria de zi cu zi şi să n-o pună, cu totul pervers, pe seama unor nenorociţi pe care să-i vrea atinşi de te miri ce defecte naturale (lene, prostie, bădărănie, murdărie) ţinînd de apartenenţa socială, de grupul socio-cultural sau chiar de neam, etnie ori rasă.” Cu alte cuvinte, marxismul este atractiv prin universalitatea diagnosticului pus unei orânduiri economice ingrate şi dezumanizante.

Pe seama capitalismului, Alexandru Polgár pune toată nefericirea noilor clase de „sclavi” — salahorii multinaţionalelor, slujbaşii siluiţi de calicia patronilor, victimele demagogiei partidelor parlamentare, lumpen-proletariatul subnutrit, muncitorimea ameninţată de şomaj. La celălalt pol se află partizanii „anticomunismului de aparat”, gata să cânte în litanii teza culpabilităţii generice a triadei Marx, Lenin & Stalin, fără să ţină cont de forţa de atracţie a ideologiei colectiviste. Anticomunismul, s-ar spune, e deja anacronic şi nu poate vorbi mulţimilor aflate sub povara prezentului. The time is out of joint, ca atare spectrele marxismului se pot întoarce. În timp ce „elitele” mai au răgazul unui excurs arhivistic, scotocind prin măruntaiele marelui cadavru ideologic numit comunismul, popoarele trădate de jocul „marelui capital” îşi cer dreptatea aici şi acum. Plecând de la acest imperativ, textele neo-marxiştilor îşi permit să asume o enormă cantitate de uitare.

Vorbind despre actualitatea marxismului, Alexandru Polgár aruncă prezentul în raza făgăduinţelor unui viitor mesianic. În loc să tălmăcească răbdător legătura dintre faptele complexe (dar vizibile) ale istoriei recente şi intenţionalitatea (rudimentară, dar invizibilă) a unei vechi conştiinţe ideologice (revoluţionare) sau în loc să măsoare cuvintele cu care descrie nefericirea „muncitorului-salariat”, dl Polgár promite şi întrezăreşte un alt ev: „posibilitatea unei lumi în care deliberarea colectivă reală şi demnă de acest nume să-şi dea legea şi măsura nevoilor şi [a] posibilităţilor sale — atât cât poate face o asemenea deliberare colectivă ce are de scrutat nu doar statistici şi profituri, ci în primul rând misterul omenescului ca atare.”

Nerăbdarea cvasi-apocaliptică îl face pe neo-marxistul liric al zilelor noastre să nu se mai împiedice în evidenţa crasă a empiricului (care, evident, nu poate surprinde întreg câmp de semnificaţii al realului). Crimele săvârşite, ca şi uriaşele dezastre ecologice sau umane produse în numele ideologiei roşii sunt diagnosticate drept o simplă ectopie; hecatombele sunt deplânse ca atare, dar niciodată explicate. Iată cum gândirea critică ajunge subminată de tentaţia descântecului. Factologia şi atenţia pentru detaliile ascunse acum în biblioteci sunt îngropate sub valul indignării şi al revoltei împotriva „Insuportabilului”.

O linie de argumentare mai puţin melodramatică, dar atentă la cifre, l-ar fi convins poate pe autorul nostru că ieşirea din „comunismul real” şi întâlnirea cu piaţa liberă  n-a produs doar calamităţi. „Revoluţia neo-liberală” (Anthony J. Evans & Dragoş Paul Aligică) a născut nu doar la trauma exilului (migraţia în masă), ci şi un plus de mobilitate socială şi prosperitate materială pentru majoritatea românilor. Între 2005 şi 2010, creşterea veniturilor pe cap de locuitor n-a încetat. Românii au călătorit în ultimii zece ani mai mult decât oricând în istorie. Patologiile capitalismului autohton şi bolile societăţii noastre nu ţin de existenţa unei competiţii globale (şi deci a unei „ameninţări” indirecte la adresa forţei de muncă neaoşe), ci de piedicile în calea dezvoltării naturale puse de un stat corupt, clientelar, asistenţialist şi supra-dimensionat în birocraţie. Au toate acestea vreo legătură cu moştenirea „comunismului real” (cu tot ceea ce înseamnă absenţa proprietăţii, anularea ierarhiilor, îngroparea competenţelor, etc)? Nu este oarecum aberant să descriem — aşa cum face G.M. Támas — regimul Ceauşescu drept „regim fascist” (inspirat, chipurile, mai mult din ideile lui Mihail Manoilescu decât din Marx), doar pentru a disculpa noţiunea de comunism? A existat în perioada 1964-1989 vreo protecţie legală asupra proprietăţii private sau stimuli minimali pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial? A luat cineva în considerare motivaţia umană şi comportamentul organizaţional îndreptat de regimul comunist spre risipă, iar nu către eficienţă?

Aşa se face că astăzi redistribuim sărăcie. Că lenea şi furtul nu sunt tocmai o ficţiune ne-o spune numărul de aproape un milion de cetăţeni români declaraţi „handicapaţi fizic” de către oameni în halate albe, care au rostit cândva jurământul lui Hippocrate. Nu piaţa este sursa nefericirii românilor, ci lupta cu spiritul prost al unor legile bune şi cu litera dreaptă a unor legi strâmbe. Nu creditele pe investiţii au ruinat conturile noastre bancare, ci bulimia consumului fără limite sau fără orizont etic. Mediocritatea sau performanţa criminală a managerilor firmelor de stat, absenţa infrastructurii, excesul de reglementări şi intervenţiile centraliste – toate acestea (iar nu multinaţionalele care, la limită, pot vinde şi praz moldovenesc şi ceapă dunăreană) au ruinat piaţa de desfacere pentru fermieri. În sfârşit, mizeria oraşelor nu vine din reflexul gospodăririi de sine al oricărui om liber şi puternic (aşa cum l-a imaginat tradiţia), ci din atavicele reflexe etatiste ale unei colectivităţi care se vrea mereu întreţinută, tolerată, administrată, răsplătită şi răsfăţată. Aceste metehne locale — înaintea ideilor lui Adam Smith, Milton Friedman sau Julian Simon — au dat aripi „îngerului Silei”.

Se pune aşadar întrebarea: care mai este relaţia neo-marxismului anti-globalist cu ideea de ştiinţă (istorie, sociologie sau economie)? Putem identifica în discursul militanţilor de stânga altceva decât o demonstraţie de virtuozitate oraculară şi sofistică elegantă? Vor putea excesele de verbozitate literară sau arcanele frazeologiei à la Derrida să compenseze nevoia unei demonstraţii plauzibile (dacă nu apodictice) a nevoii de revoluţie? Faţă de socialiştii utopici ai lui Charles Fourier şi Saint-Simon, Karl Marx pretindea măcar o întemeiere ştiinţifică a discursului social-politic. Lăsând deoparte consideraţiile antropologice şi anti-metafizice ale lui Marx, Das Kapital livrează explicaţii concrete privind mecanismul de producţie al mărfurilor, acumularea primitivă de capital, relaţia între munca fizică şi plus valoare, etc. Care este economistul noii stângi româneşti sau est-europene gata să restaureze parametrii de analiză din Capitalul? Ceea ce, în mod evident, G.M. Támas, Claude Karnoouh & Alexandru Polgár refuză să facă este o evaluare a instrumentelor marxiste de analiză a lumii sociale, la început de secol XXI. Oferă marxismul vreo metodă euristică pentru interpretarea datelor economice ale epocii noastre post-industriale? Poate compara cineva condiţia muncitorului dintr-o fabrică de oţel din Manchester (la început de secol XIX) cu reprezentantul clasei de mijloc într-o ţară est-europeană post-comunistă şi post-industrială (profesorul de liceu cu normă didactică de 18h sau 24h pe săptămână; profesorul universitar cu normă didactică de 6h şi salariu de douăzeci de ori mai mare decât media pe economie)? Se află în joc acelaşi tip de exploatare?

Neo-marxismul va trebui nu doar să accepte caracterul non-accidental al crimelor produse de lagărul comunist; el este chemat să examineze toate enunţurile falacioase ale părintelui fondator, cărora istoria le-a demonstrat nulitatea (e.g., teza din Critica programului de la Gotha, conform căreia ţările industriale nu vor aboli niciodată exploatarea în sens lucrativ copiilor; iluziile cu privire la forţa de emancipare a „dictaturii proletariatului”; analiza raportului cerere-ofertă, care stabileşte preţul unui produs ori serviciu înaintea cantităţii obiective de „muncă vie” angajată de proletar, etc.). Să mai spunem — cu riscul de-a plictisi — că nimeni în spaţiul sovietic, cu excepţia poate a nomenclaturii, n-a vânat dimineaţa, mergând apoi la pescuit după amiaza, pentru a face critică literară spre seară. Dimpotrivă, nicăieri altundeva decât în lumea occidentală a liberalismului clasic n-a existat atâta explozie de imaginaţie antreprenorială, inovaţie tehnologică, leisure şi creativitate culturală. Marile muzee de artă, faimoasele laboratoare de cercetare, bibliotecile de vis, libertatea de expresie a mass-media, prosperitatea generală — toate acestea ţin mai degrabă de moştenirea lui Tocqueville, mai curând decât de ereditatea lui Marx sau Engels. Acest legat al civilizaţiei moştenire e preţuit şi validat mai departe de zeci de milioane de republicani în Statele Unite, de zeci de milioane de simpatizanţi ai creştin-democraţiei în Italia sau Germania, de suporterii politicilor de austeritate promovate de conservatorii britanici sau polonezi, ş.a.m.d.

E improbabil însă ca argumentele economice sau demografice (formulate a posteriori) să poată stopa o reabilitare dogmatică a crezului marxist (decisă a priori). Posesori de televizoare cu plasmă şi cablu de satelit în regim 24×7 vor putea declara, cu o ipocrizie caracteristică, faptul că regretă stabilitatea epocii Ceauşescu (prezentul fiind regizat, nu-i aşa, în chip dictatorial dinspre culoarele umbroase ale Palatului Cotroceni). Cu toate acestea, niciun cetăţean român n-a făcut coadă pentru permise de lucru la ambasada Coreei de Nord, a statului Belarus ori Venezuela. Sute de mii de tineri ar trece oceanul, dar nu visând la o mansardă în Caracas sau Havana, ci la o slujba decentă în Ottawa, New York sau Washington DC. Evident: definiţiile cantitative ale fericirii sunt îndoielnice şi libertatea spiritului nu depinde de numărul vacanţelor petrecute la malul Mediteranei sau pe plajele însorite ale Pacificului.

De aceea, trebuie repetat acest truism: capitalismul nu se substituie extazului mistic, nici nu îndepărtează starea de greaţă, nemulţumirea de sine, sentimentul derelicţiunii sau experienţa dezgustului faţă de timpul lumii acesteia. Capitalismul (cu tot ceea ce înseamnă respectul pentru proprietate, schimbul liber de mărfuri, abundenţa ofertei) nu interzice „locuirea în chip poetic” tocmai pentru că nu se afirmă ca un adevăr metafizic sau ca principiu prim al tuturor lucrurilor. Au existat drame sufleteşti, aventuri soteriologice ori logomahii şi înaintea exploziei comerţului mondial, în secolele XVI-XVII. Capitalismul, ca atare, e doar un instrument de reglare a interacţiunii umane în planul economic cu scopul de-a preveni sărăcia materială şi ideatică, rezultată mereu dintr-o ordine centralistă, dirijistă sau protecţionistă. Capitalismul nu ţine să prostitueze fiinţa umană, nici să degradeze personalitatea Celuilalt; el nu izgnoşte posibilitatea unor experienţe non-comerciale, cum ar fi ludicul pur, contemplaţia sau prietenia. Capitalismul, cu alte cuvinte, trebuie privit în ordinea firii.

Dacă  obiecţiunile de ordin economic nu vor persuada suficient preopinentul, să formulăm aici un ultim argument politic împotrivaderapajului voluntarist-autoritar pe care dl Polgár pare să-l cauţioneze: „Nu văd cum s-ar putea schimba lucrurile prin mecanismele politice clasice”, spune domnia sa, văzând în cuvinte precum „democraţie”, „alegeri libere” şi „carieră” doar o anexă a unui imperiu hegemonic. Să înţelegem că „mecanismele clasice” înseamnă aici diviziunea puterilor în stat, parlamentarism şi ordine constituţională? Atunci neo-marxismul de astăzi proclamă despărţirea de Montesquieu, în aceeaşi măsură în care denunţă ambiţiile „neo-conservatoare” ale „boierilor minţii”. Diferenţa capitală între „politica clasică” de extracţie democratică şi politica revoluţionară apărată de Alexandru Polgár, parmi les autres, pleacă de la exigenţa non-erotizării raportului dintre individ, instituţii şi mulţime.

Liberal-conservatorii sunt fundamental sceptici cu privire la natura umană şi caută să limiteze narcisismul individual sau colectiv. Ca atare, raţionalitatea iar nu avântul sentimental trebuie să domine angajamentul politic sau civic al oamenilor. Dimpotrivă, marxiştii sunt îndrăgostiţi de abstracţia numită umanitate şi vor, cu orice preţ, să-i ofere o paradoxală transcendenţă şi o soartă fără egal. Cum altfel să înţelegi dorinţa de păstrare a „esenţei comunismului, în calitatea sa de adevăr al lumii capitaliste în istoria si destinul ei, drept reperul nostru etico-politic cel mai de preţ” (A. Polgár)? Nu e aici o sfidare a tuturor lecţiilor moral-politice din istoria modernităţii, plecând de la dulcea uitare a secolului XX şi de la nevoia stringentă a transfigurării cotidianului printr-un impuls mesianic, pe cât de vag, pe atât de totalizant, înşelător şi ambiţios?

Mihail NEAMŢU

(iulie 2010)


Competente europene pentru mediul rural. Comunicat de presa CADI

19 iulie 2010

Incepand cu data de 1 iulie 2010, Centrul de Analiza si Dezvoltare Institutionala Eleutheria va derula proiectul Competente europene pentru mediul rural, în parteneriat cu Institutul Roman de Training. Proiectul este cofinantat din Fondul Social European prin Programul Operational Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013, “Investeste în oameni”, Axa prioritara 5 „Promovarea masurilor active de ocupare” Domeniu major de interventie 5.2 „Promovarea sustenabilitatii pe termen lung a zonelor rurale în ceea ce priveste dezvoltarea resursei umane si ocuparea fortei de munca”.

Proiectul se desfasoara pe o durata de 3 ani si consta în dezvoltarea resurselor umane si a culturii antreprenoriale în mediul rural, în judete din centrul si sud-est-ul Romaniei, în vederea facilitarii accesului pe piata muncii a persoanelor disponibilizate sau angajate în agricultura de subzistenta. Proiectul asigura accesul la consiliere si orientare profesionala pentru cel putin 1600 de beneficiari. 700 dintre participantii la proiect vor urma cursuri de formare profesionala, iar alti 200 vor dobandi competente antreprenoriale si manageriale. Vor fi sustinute prin consultanta în afaceri initiativele antreprenoriale ale cel putin 60 de beneficiari si va fi sprijinita formarea a 100 de mestesugari si specialisti în activitati traditionale.

Toate costurile participantilor, inclusiv cele de transport, masa si cazare, vor fi acoperite de catre proiect.

In urma unei cercetari în regiunile vizate vor fi identificate structura pietei muncii, sansele de ocupare, structura de competente ale adultilor neocupati si a oportunitatilor educationale, posibilitatile de dezvoltare antreprenoriala si specificul local, sub aspectul valorilor economice si al traditiilor specifice. Pe baza rezultatelor cercetarii, serviciile dezvoltate în proiect vor fi armonizate cu nevoile si specificul locului si vor fi selectate comunele cu nevoi sporite pentru a deveni beneficiare prioritare ale programelor.

Informatii privind proiectul vor fi prezentate pe site-ul Fundatiei,  www.cadi.ro.

Pentru informatii suplimentare, va rugam sa contactati echipa de proiect:

Fundatia CADI Eleutheria

Splaiul Independentei 17, bl. 101, sc. 2, ap. 30, Bucuresti

Tel: 021 316 02 512; Fax: 021 316 02 51

E-mail: office@cadi.ro

Website www.cadi.ro

Ofiter de proiect: Monica Somandroiu


Morals & the servile mind (Kenneth Minogue)

19 iulie 2010

I am in two minds about democracy, and so is everybody else. We all agree that it is the sovereign remedy for corruption, tyranny, war, and poverty in the Third World. We would certainly tolerate no different system in our own states. Yet most people are disenchanted with the way it works. One reason is that our rulers now manage so much of our lives that they cannot help but do it badly. They have overreached. Blunder follows blunder, and we come to regard them with the same derision as those who interview them on radio and television. We love it that our rulers are—up to a point—our agents. They must account to us for what they do. And we certainly don’t live in fear, because democracy involves the rule of law. Internationally, democracies are by and large a peaceful lot. They don’t like war, and try to behave like “global citizens.” There is much to cherish.

Yet it is hard to understand what is actually happening in our public life under the surface of public discussion. An endless flow of statistics, policies, gossip, and public relations gives us a bad case of informational overload. How does one tell what is important from what is trivial? The sheer abundance of politics—federal, state, and local—obscures as much as it illuminates. The first clarifying step must be to recognize that “democracy” in the abstract misleads us. Living in a democracy—and it is lived experience that must be our theme—becomes a different thing in each generation. Something that benefits us in one generation may no longer be a benefit in the next. Experiencing twenty-first-century democracy is radically different from what our ancestors cherished in 1901. Rising levels of prosperity, for example, change many responses. For, as Plato noted, constitutions are made out of human beings: as the generations change, so will the system.


Cristian Orgonas: Mai rău decât pe vremea lui Ceauşescu?

18 iulie 2010

Un studiu publicat in aceasta saptama de IRES scoate in evidenta cateva realitati de-a dreptul socante:

1. Aproape jumatate dintre romani (45%) regreta caderea comunismului si implicit, il regreta pe Ceausescu. Desi in mod evident este vorba in primul rand despre cei carora “impuscatul” le-a oferit un loc de munca si un apartament in rate, nu poti sa nu te intrebi cum au putut acesti oameni sa uite atat de repede toate mizeriile pe care trebuia sa le induri pe vremea aceea – de la cele 1-2 oua pe saptamana primite pe cartela, pana la statul la coada ore intregi pentru a prinde cativa “adidasi” de porc. Memoria colectiva este extrem de scurta.

2. Mai mult de jumatate dintre repondenti (54%) au declarat ca traiesc acum mai prost decat pe vremea comunismului. Procentul este urias si ma intreb cati dintre acestia traiesc acum mai prost pentru ca, in loc sa invete mai mult si sa puna osul la treaba, au continuat sa stea cu mana intinsa spre guvern asteptand sa “pice” ceva ajutoare. Pe vremea comunismului, “noi ne faceam ca muncim, ei se faceau ca ne platesc”. Acum, in capitalism, patronul nu te plateste daca tu doar te faci ca muncesti.



Ascuţirea simţurilor în vară (Dan C. Mihăilescu)

17 iulie 2010

Deplin conştient că mă expun unui ridicol nebun (dar şi avid să-mi asum infantil riscurile cu pricina), m-am apucat în ultima vreme, în mai multe rînduri, să vorbesc unor tineri despre poemul lui Nicodim Aghioritul – „Păzirea simţurilor“. Cel care-l fascina pe Eminescu pe cînd visa la isichasm. Un text vorbind despre tainica răspundere a fiinţei faţă de continua educare, cizelare, vindecare, fermecare a văzului, auzului, mirosului, gustului şi pipăitului. Cele cinci puteri senzoriale ale energiei spirituale despre care ne povestea, cu harul său inegalabil, Ioan Alexandru în facultate: cum să nu laşi să treacă nici o zi fără să stai măcar un sfert de oră în faţa unui tablou frumos ori a unui apus de soare, fără să-ţi predai auzul unei Cantate de Bach, ori să ştii să asculţi trilurile mierlei din faţa casei, fără să-ţi plimbi degetele pe muşchiul de pe coaja unui copac, sau pe spinarea vreunei pietre încălzite de soare, să-ţi pui în balcon cîteva smocuri de busuioc, mentă, mărar, rozmarin, un rînd de regina nopţii, cîteva muşcate care să-ţi spele privirile cu aromele şi culorile lor… Niciodată nu am luat în glumă astfel de îndemnuri (chiar dacă ele sună de obicei stupid, aproape grotesc în urechile sarcasmului juvenil, copleşit de insurgenţa radicalismului gerontofob, impetuos asumat), convins fiind că văzutele atîrnă de cele nevăzute, că inefabilul, diafanul, suavitatea şi imponderabilul determină volumele, substanţa şi greutatea, că, vorba Chinezului, „forma vasului depinde de golul din el“ şi că, deci, ascuţimea simţurilor rotunjeşte armonia gîndirii şi cuminţenia făpturii.


Merita recitit: Gabriel Liiceanu despre “Buruiana Plesu sau tehnica denigrarii la romani”

16 iulie 2010

Cu totii visam o clipa, cand stam in fotoliu si ne uitam la televizor, ca am fi putut fi Federer, Pavarotti sau Vargas Llosa. Desigur, neevoluand pe terenul lor, nu ajungem sa-i uram. Dimpotriva, ii pastram in suflet pentru momentele noastre de maxima tandrete cu noi insine, cand ne aducem in dar un destin de exceptie. Dar i-am uri, sa nu ne indoim de asta, daca ar face parte din fasia de viata in care ne miscam. Ce drept au ei, cu stralucirea lor, sa ne arate noua insine in putinatatea noastra? Neputand fi admirati, ar avea toate sansele sa devina detestabili.

Drama lui Gabriel Andreescu este ca s-a uitat prea mult la televizor la Andrei Plesu. Si l-a urat. In nesabuinta lui, a crezut ca ar fi putut face tot ce a facut intre timp Andrei Plesu. Privindu-l, si-a imaginat pe rand ca este orator, scriitor, ca ar putea fi ministru al Culturii, ministru de Externe, consilier prezidential si – poate, poate -, intr-un ungher ascuns al sufletului lui, mai stii?, chiar presedinte de republica. Si pentru ca Plesu a fost (sau ar fi putut fi) toate astea in mod stralucit – l-a urat.


«Explorări în tradiţia biblică românească şi europeană», Iaşi, 28-29 octombrie 2010 (call for papers)

16 iulie 2010

Universitatea «Alexandru Ioan Cuza», Iaşi

Centrul de Studii Biblico-Filologice «Monumenta linguae Dacoromanorum»

Institutul de Filologie Română «A. Philippide», Iaşi

Asociaţia de Filologie şi Hermeneutică Biblică din România

organizează

Simpozionul Naţional

«Explorări în tradiţia biblică românească şi europeană»

Iaşi, 28-29 octombrie 2010

Circulara a II-a

Organizatorii îşi propun ca lucrările Simpozionului să ofere un cadru de dezbatere multidisciplinară şi interdisciplinară în jurul problematicii complexe a editării, traducerii şi interpretării, circulaţiei şi receptării textelor sacre în limba română în context european. Simpozionul se va desfăşura în patru secţiuni tematice:

1. Problematica filologică

Editarea textelor biblice. Critică de text şi paleografie. Informatizare şi digitalizare a textelor sacre. Textul biblic ca reper în studiul diacronic al limbii. Lexicologie şi semantică biblică. Frazeologie biblică. Onomastică biblică. Interferenţe şi delimitări stilistice: stil biblic, stil liturgic, stil teologic-sapienţial

2. Problematica traductologică

Tipologia traducerilor biblice. Literalism şi interpretare liberă. Sursă unică  vs. sursă multiplă. Relaţii între versiuni succesive. Implicaţii poetice, retorice sau pragmatice ale transpunerii textelor sacre

3. Hermeneutică biblică

Obiectivitate textual-filologică vs. condiţionare confesional-teologică (dogmatică, canonică, eclesiologică, hristologică, soteriologică, eshatologică etc.). Tradiţia patristică — reper şi criteriu de interpretare a textelor sacre

4. Istoria receptării textelor sacre

Interferenţe culturale şi mentalităţi în receptarea textelor sacre. Paradigme literare, etice, juridice, politologice, filosofice, sociologice sau etnologice. Personaje, structuri, motive literar-artistice de origine biblică. Inserţia, prelucrarea şi stilizarea citatului biblic

Specialiştii interesaţi să participe la Simpozion sunt rugaţi să transmită  organizatorilor titlul comunicării (însoţit, în attachement, de un rezumat de maximum 100 de cuvinte), împreună cu datele personale (adresă, afiliere), la adresasimpozionmld2010@gmail.com, sau la adresa unuia dintre membrii secretariatului, până la data de 20 iulie 2010.

Fiecărei comunicări individuale îi vor fi rezervate, pentru prezentare, 30 de minute (inclusiv întrebările şi discuţiile).

Acceptul de participare la Simpozion va fi transmis individual participanţilor până la data de 31 august 2010.

Cu 10 zile înainte de începerea Simpozionului, participanţii vor primi per e-mail programul general.

Lucrările Simpozionului vor fi editate ulterior de către organizatori într-un volum publicat la Editura Universităţii din Iaşi. Indicaţiile tehnoredacţionale vor fi comunicate ulterior participanţilor ale căror contribuţii vor fi reţinute spre publicare.

Taxa de participare (150 lei) va fi achitată în contul AFHBR numărul:

SV 57759112400,

IBAN: RO72BRDE240SV57759112400.

deschis la BRD Iaşi, Filiala Copou.

Această taxă  va acoperi cheltuielile de organizare curente şi editarea volumului. Fiecare participant va primi ulterior un exemplar gratuit din volumul cu actele Simpozionului.

Organizatorii pot media, la cererea participanţilor, rezervarea unei camere în Hotelul Gaudeamus al Universităţii «Alexandru Ioan Cuza» sau a altor posibilităţi de cazare.

Comitetul de organizare a Simpozionului:

Prof. univ. dr. Eugen Munteanu (Universitatea «Alexandru Ioan Cuza», Iaşi, preşedinte)

Prof. univ. dr. Gheorghe Chivu (Universitatea din Bucureşti)

Prof. univ. dr. pr. Gheorghe Popa (Universitatea «Alexandru Ioan Cuza», Iaşi)

Prof. univ. dr. Ioana Costa (Universitatea din Bucureşti)

Prof. univ. dr. Rodica Zafiu (Universitatea din Bucureşti)

Prof. univ. dr. Mihai Moraru (Universitatea din Bucureşti)

Prof. univ. dr. Mihaela Paraschiv (Universitatea «Alexandru Ioan Cuza», Iaşi)

Cercet. şt. I dr. Gabriela Haja (Institutul de Filolgie Română «A. Philippide», Iaşi)

Dr. Dragoş Bahrim (Seminarul Teologic Liceal Ortodox «Sf. Vasile cel Mare», Iaşi)

Dr. Mihail Neamţu (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, Bucureşti)

Lect. dr. Wilhelm Tauwinkl (Institutul Teologic Romano-Catolic, Bucureşti)

Secretariatul Simpozionului:

CS drd. Mădălina Ungureanu (madandronic@gmail.com, 0741148872)

CS III dr. Mioara Dragomir (mioaradragomir_2006@yahoo.com, 0749109745)

CS dr. Anamaria Gînsac (gansaca@yahoo.com, 0743783949)

CS. drd. Sabina Rotenstein (sabinasavu@yahoo.com, 0745528702)

CS dr. Maria Husarciuc (mhusarciuc@gmail.com, 0751101551)

CS drd. Ioan Florin Florescu (ioanflorinflorescu@yahoo.com, 0749050707)


Teodor Baconschi: şase luni de mandat

16 iulie 2010

Aici.


Rightwing historian Niall Ferguson given school curriculum role (The Guardian)

16 iulie 2010

Niall Ferguson, the British historian most closely associated with a rightwing, Eurocentric vision of western ascendancy, is to work with the Conservatives to overhaul history in schools.

Speaking at the Guardian Hay festival, the Harvard-based academic, whose historiography is often considered to be an apology for imperialism, laid out his ideas for a vision of the school history curriculum in which, he said, children should be taught that the “big story” of the last 500 years “is the rise of western domination of the world”.

VIDEO


HR Patapievici despre furtul calificat

15 iulie 2010

Numai lungimea de supraînălţare a digului corespunzător râului Jijia reprezintă jumătate din perimetrul României şi aproa pe dublul distanţei Satu Mare – Constanţa. Dar nu a fost de-ajuns: s-a cerut (şi obţinut) o suplimentare de aproape cinci milioane de euro. Această valoare ar corespunde unei lungimi de dig construit de 38.100 km. Cum ştim, Pământul, ca planetă, are o rază de aproximativ 6.373 km şi o circumferinţă medie de aproximativ 40.042 km.

Autorităţile au cerut bani pentru un dig care ar fi trebuit să fie de şase ori mai mare decât raza Pământului şi ar fi acoperit 95% din circumferinţa lui. Neseriozitate, incompetenţă, prostie, nebunie? Faptele sunt clare.


Mirel Banica: Romania low-cost

14 iulie 2010

Chiar lângă intrarea principală se găseşte un mic obelisc dedicat primului zbor pe ruta Paris-Bucureşti-Constantinopole, petrecut în anul 1922, dacă am reţinut bine. Micul obelisc a fost urcat pe un soclu împrejmuit cu gresie ordinară. Naturile sensibile mă vor ierta dacă spun că obeliscul seamănă cu une grande pissotière din Parisul începutului de secol XX. Încă o dată, nu mă pot opri să mă întreb cine oare face regia locurilor memoriale în marile noastre oraşe? Aeroportul Băneasa posedă o istorie glorioasă, care se confundă cu însăşi istoria aviaţiei româneşti. E de bănuit însă că Ministerul Transportului are alte priorităţi decât angajarea unor experţi în istorie, memorie şi imagine. Poveşti care ar trimite la Vuia sau Coandă, pesemne, rămân nespuse. Ne sufocă în schimb leşia subţire a reclamelor de prost gust care au invadat toată Capitala ţării.


Sorin Ioniţă despre narcisismul intelectualilor şi fuga de taxe

12 iulie 2010

Interesantă viziune: nu ne deranjaţi cu taxele, că suntem la workshop de creaţie cu Cel de Sus. Lăsând la o parte faptul că nici cea mai umilă, dar onestă, muncă manuală pe lumea asta nu este “mediată de Fisc” (!?), ci se face prin efort pur individual, statul prelevând doar o parte din rezultatele ei pentru redistribuire (cu care, am impresia, majoritatea semnatarilor scrisorii sunt în principiu de acord), ideea că doar produsele de serie trebuie impozitate, iar cele unicat nu, duce la efecte curioase.

De exemplu, exceptează de la impozitare o grămadă din pro – ducţia firmelor româneşti – de la tablă la pantaloni, de la vinuri la grâu de panificaţie – care au avut dintotdeauna o problemă cu asigurarea calităţii şi constanţei în execuţie, astfel încât fiecare produs ajunge un unicat în felul său, ajustat din ciocan de meşterul genial plasat ultimul pe bandă.

Dar ce să-i faci, oameni suntem: e bună justiţia socială, dar să se facă pe buzunarul vecinului macaragiu, care nu ştie să compună epistole deschise întru scutirea de taxe, nu al meu, intelectual creator.

BONUS ADEVARUL: RAPORTUL SALARIATI versus PENSIONARI



Olanda anti-fotbal, Spania campioană, FIFA ruşinată

12 iulie 2010

Iker Casillas (Real Madrid) şi Andrés Iniesta (FC Barcelona) au propulsat echipa Spaniei în vârful competiţiei pentru Cupa Mondială. Un meci dezamăgitor, ruinat de un număr şocant de faulturi gratuite, s-a închieat cu un rezultat just: 1-0. Violenţa nestăpânită a jucătorilor olandezi de pe teren (De Jong în ipostaza unui karateka, sadicul Van Bommel, cinicul Snjeider, recidivistul Heitinga, etc.) a rămas mult timp insuficient penalizată de către arbitrul englez (Howard Webb). Patrusprezece cartonaşe galbene şi un cartonaş roşu – iată statistica unui comportament anti-sportiv generalizat, în faţa a sute de milioane de telespectatori. Olanda s-a repliat într-un anti-joc epuizant, nedemn de memoria lui Cruyff. Excepţia Robben n-a putut salva demnitatea portocaliilor.

Iată de ce campania anti-rasism putea fi înlocuită lejer cu o campanie în favoarea decenţei minimale pe teren. Sepp Blatter & co. şi-au luat porţia de fluierături pentru cauţionarea unui stil fotbalistic care permite trişarea şi comportamentul fraudulos, pe lângă aranjamentele comerciale (promovarea mingii “Jabulani”) împotriva profesionalismului. Aventura africană s-a încheiat cu veşti bune (triumful Spaniei împreună cu disciplina pasei, plus surpriza Uruguay cum Forlan!), dar şi veşti proastei (povara mediocrităţii impusă de lărgirea numărului echipelor de la 16 la 32, arbitraj execrabil şi subiectivism anti-tehnologic). Deocamdată atât, şi un salut pentru campioni:

¡Viva España!

(MN)

BONUS CASILLAS


Ordinea metafizică şi ordoliberalismul

11 iulie 2010

Atât pentru creştinism, cât şi pentru doctrinarii economiei sociale de piaţă, noţiunea de ordine este fundamentală. În toate civilizaţiile (Eric Voegelin, Order and History, vol. 1-5), oamenii caută un tip de ordine cosmologică, politică şi sufletească. Ordinea metafizică (vizibilă în căutarea ubicuă a sacrului) intersectează ordinea cetăţii (consacrată prin trecerea de la nomadism vânătoresc la sedentarismul agrar). Toate activităţile omeneşti sunt ritmate în raport cu ordinea temporală (marcată de calendar) şi cu ordinea spaţială (structurată prin forme similare de măsurare). În absenţa ordinii metafizice sau politice, organizarea socială e deficitară.

Întregul angrenaj politic, social şi economic implică vieţile personale ale oamenilor într-un vast sistem de interdependenţe şi determinări care, în ultimă instanţă, reprezintă binele comun. Contractele economice, munca, datoriile asumate în plan militar, practicile de ordin cultural-simbolice şi viaţa spirituală – toate aduc un plus de coerenţă în viaţa individizilor ameninţaţi, altminteri, de spectrul anomiei[1].

Teologia politică a creştinismului tradiţional (de la Eusebiu al Cezareei şi Augustin din Hippona până la Vladimir Soloviov şi Serghei Bulgakov) porneşte de la câteva observaţii acute echivalenţa între rău şi anarhie. Atât în planul ordinii sociale, cât şi în sfera angajamentelor existenţiale, lipsa organizării reprezintă un deficit major. Definiţia ordinii variază în funcţie de epoca istorică şi situarea axiologic-culturală a unei naţiuni. Dar, aproape în orice împrejurare, noţiune de ordine va presupune existenţa unui început (arche) – adică a unei temelii fondatoare – şi a unui sens final (telos), adică a unui orizont de împlinire pentru oameni. Edmund Burke (1729–1797) a introdus în gândirea politică noţiunea de „contract veşnic” între cei care au fost, cei care sunt şi cei încă nenăscuţi. Ordinea politică trebuie să menţină această comunicare între trecut, prezent şi viitor, făcând posibilă utilizarea celor mai trainice forme de inteligenţă, ingeniozitate şi înţelepciune venite din tradiţie. Între incipit şi finis, există evident instanţe intermediare care reglează şi armonizează interacţiunea dintre individ şi societate. Cu acest sentiment al unei slujiri pasagere, omul politic se poate consacra efortului de limitare a entropiei sociale şi a tendinţelor anarhice din viaţa comunităţii.

Dezordinea în absenţa unei temelii morale şi a unei finalităţi transcendente, care să depăşească egoismul de primă instanţă al invidiului rupt de exigenţa comunicării şi a interacţiunii solidare cu semenii. Tradusă estetic, dezordinea produce urâtul şi alungă muzicalitatea; în termeni etici, dezordinea facilitează viciul şi inhibă virtutea; sub raport epistemologic, dezordinea naşte sofismul, înlocuind astfel adevărul cu falsul; în plan juridic, dezordinea favorizează nedreptatea şi corupţia; dezordinea, în fine, poate coincide cu un plus de violenţă, criminalitate sau infracţionalitate stradală.

Creştinismul recunoaşte în dezordine un factor ostil libertăţii spirituale şi prosperităţii materiale a omului. Ordinea, pe de altă parte, nu poate fi creată artificial, prin mijloace exclusiv politice de supraveghere şi normare centralistă a vieţii cetăţenilor.

Din ratiuni istorice, teologii şi gânditorii patristici nu puteau fi familiarizaţi – precum reprezentanţii şcolii de la Salamanca în secolul XVI – cu noţiune de ordine autoconstituită a pieţei. Nici ordinea neplanificată a capitalismului n-a putut fi un subiect serios de reflecţie în societăţile feudale ale Estului european. Totuşi, patristica apreciază noţiunea de ordine naturală, în contrast cu orice hybris antropologic (construit după modelul Babel). Ordinea artificială, care ignoră finitudinea conditiei umane, eşuează. Accentul pus pe moderaţie şi pe economia la scară umană nu poate surprinde o sensibilitate creştină.

Ordinea socială trebuie să găsească jumătatea distanţei între spontaneitatea deciziei personale şi cadrul fix al legii, între ordinea privată (socială) şi ordinea publică (statală). Aparentul haos din incinta unei burse poate ascunde, în fapt, o riguroasă logică financiară.

Atât ordoliberalismul, cât şi creştinismul răsăritean converg în respingerea elanurilor progresist-revoluţionare, care tind să abolească instituţiile, valorile şi etosul cultivat de „vechiul regim” (îndeobşte, regimurile care tind să recunoască valoarea tradiţiei iudeo-creştine şi impactul valorilor religioase asupra culturii euro-atlantice). Roepke & co. au criticat tropismele revoluţionare ale regimurilor fasciste sau comuniste din Europa secolului XX, deplângînd căderea într-o „stare de excepţie” în raport cu exigenţa ordinii politice şi a legii naturale.

(MN)


[1] W. Eucken, Grundsätze der Wirtschaftspolitik, Tübingen, J.C.B. Mohr, 1952, p. 332 a vorbit despre „interdependenţa ordinilor” (apud S. Gregg, 2009, 12).


Antisemitism la vedere în numele anticomunismului

10 iulie 2010

În timp ce Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării îl convoacă la apel pe Teodor Baconschi – gânditor democrat, tolerant şi deschis pluralismului -, o mână de indivizi şi asociaţii fantomatice proferează în spaţiul public. Blogul Riddick oferă un pertinent comentariu pe marginea acestei răbufniri inacceptabile într-o societate liberă şi modernă:

“OPRIŢI FALSIFICAREA ISTORIEI ROMÂNIEI DE CĂTRE COMUNIŞTII EVREI. UN EXEMPLU ELOCVENT: CETĂŢEANUL AMERICAN CU ORIGINI BOLŞEVICE VLADIMIR VOLODEA TISMĂNEANU, PREŞEDINTE AL IICCMER.”

Asocierea unor grupări ortodoxiste şi pseudo-conservatoare cu această iniţiativă nu mai surprinde. Patologiile tribalismului interbelic continuă şi astăzi. (MN)


Ortodoxie şi ordoliberalism: câteva convergenţe

10 iulie 2010

Critica materialismului, împărtăşită de etica ortodoxă şi doctrinarii liberalismului clasic, arată cât de nesatisfăcătoare este definirea raporturilor de piaţă în termeni de exploatare. De fapt, mecanismele economiei de piaţă nu pot funcţiona în absenţa unor valori imponderabile, care menţin interacţiunea sănătoasă între participanţii la schimbul de bunuri: încrederea, prudenţa, curajul, rezistenţa la corupţie, acceptarea naturală a competiţiei şi a ierarhiilor meritocratice. În societăţile totalitare, absenţa acestor înclinaţii e substituită prin implementarea forţată a unei economii planificate. În societăţile libere, absenţa acestor virtuţi fundamentale subsumate unei etici a responsabilităţii face mai vulnerabilă comunitatea, slăbeşte Statul şi, ca atare, alungă capitalul material şi uman al comunităţii business. Virtutea, aşadar, contribuie direct la eficienţa unui sistem economic. Pentru a da un singur exemplu: acolo unde munca nu este justificată din perspectiva unei logici spirituale sau a unui imperativ moral, costurile de implementare cresc exponenţial. Acolo unde respectarea cuvântului dat (contractul scris sau verbal) face parte din cultura persoanei sau a comunităţii, procesul economic e mult mai dinamic.

Ortodoxia şi ordoliberalismul vor susţine cu egală vigoare corelaţia directă între productivitate şi consum. O societatea care consumă mai mult decât produce intră în logica suicidară a irosirii timpului şi a resurselor.

De asemenea, Ortodoxia răsăriteană converge cu perspectiva lui William Röpke asupra importanţei instituţiilor intermediare, care mediază relaţia între individ şi Stat. Existenţa micilor întreprinderi, a asociaţiilor, a breslelor profesionale, a fundaţiilor private, a ONG-urilor şi a parohiilor garantează un grad mai ridicat de responsabilitate pentru fiecare cetăţean de rând, evitând astfel capcana proletarizării şi a anonimizării maselor. O economie la scară umană va preveni orice deviere comportamentale către zona pur speculativă, în care profitul pe termen scurt angajează riscul unor catastrofe bancar-fiscale pe termen mediu şi lung. Întrucât o comunitate istorică reală îi include pe cei de ieri (de la care am moştenit un etos, instituţii şi anumite cadre mentale), cei de astăzi (care iau decizia) şi cei de mâine (care, foarte adesea, poartă sarcina deficitelor bugetare şi a datoriilor statelor suverane).

Existenţa instituţiilor intermediare vascularizează ţesutul social prin schimbul între idei şi practici situate mereu „la firul ierbii”. Meritele pieţei nu trebuie să piardă din vedere condiţia socială, materială şi spirituală a omului implicat în procesul de producţie. Personalismul de inspiraţie creştin-ortodoxă converge cu intuiţiile lui Eucken şi Röpken privind importanţa factorilor culturali. Reducţionismul economiştilor moderni, care tinde să trateze omul ca pe o maşină, pierde din vedere situarea istorică, etică, politică şi socială a fiecărei făpturi umane. Piaţa economică nu este cu adevărat liberă atunci când îngroapă caracterul relaţional al omului, transformându-l într-un atom izolat, lipsit de bucuria comuniunii şi a dialogului cu aproapele său (Celălalt).

Pentru William Röpke, societatea umană este un eco-sistem dependent de câteva echilibre foarte fine. Sfera economică nu trebuie separată de cadrul politic ori dinamica socială a unei comunităţi – şi, cu atât mai puţin, de sursa vitalităţii sale spirituale (creştinismul). Această dimensiune holistică a doctrinarilor ordoliberalismului pare să lipsească din operele teoreticienilor Şcolii de la Manchester sau chiar ai Şcolii de la Chicago. Libertatea comerţului nu se poate rezuma doar la exaltarea libertăţii de alegere; pe lângă acest privilegiu incontestabil al individului occidental (bucuros de posibilitatea de-a opta, acolo unde alţii ajung să „decidă” ascultînd de vreun ukaz), e nevoie de intuiţia unui macro-echilibru socio-economic, prin care avantajele de ordin fiscal să nu conducă la patologii de ordin civic sau cultural.

(MN)


Fr Roman Braga on prayer and inner stillness

10 iulie 2010

Q: What should we do in order to feel God closer to us, to love God more?

Fr Roman Braga: We must speak to Him. We must feel God inside ourselves, and not as an exterior presence, we must feel God present in our heart, as our heart is infinite since there lives Christ since our baptism. A person has an infinite depth of his personality. In her/his depth, there is no limit, a person is eternal. We should not direct our prayer into a corner because God is neither material, nor spatial, so you could look at a corner if we want to find God. Just descend into your own self and address the prayer of your heart to God and you will feel His Presence.

[…] Think of Saint Paul’s words: “Pray ceaselessly!” How could he have prayed constantly when he was a very busy man? He could not have sat on his knees all the time. It is this that he had in mind: to always carry in your heart the feeling of God’s Presence. Read the rest of this entry »


Interviu despre laicat şi creştin-democraţie (Răzvan Bucuroiu, Mihail Neamţu)

10 iulie 2010

Răzvan Bucuroiu: În prima parte a interviului nostru am vorbit despre rolul laicatului în Biserică şi despre cum poate sluji acesta întregului corp eclezial. Iată continuarea dialogului cu Mihail Neamţu, un tânăr intelectual creştin frământat de această problemă, dar şi de tendinţele de excesivă clericalizare a vieţii noastre bisericeşti.

Mihail Neamţu: Mai mult, d-le Bucuroiu, am înţeles dintr-un banal sondaj făcut printre prieteni şi cunoştinţe că, foarte adesea, o condiţie pentru a face carieră într-o facultate de Teologie este să devii tu însuţi cleric. Or, noi ştim de la Sf. Ioan Gură de Aur cât de înaltă şi exigentă este vocaţia preoţească! Ea reprezintă o harismă, o taină, iar nu o profesie între multe altele. Mi se pare apoi foarte gravă echivalenţa tacită făcută, uneori, între actul hirotonirii şi logica înregimentării. Textele patristice vorbesc despre o adâncă cercetare a candidatului la preoţie sau la monahism, iar nu despre validarea lor superficială, pe bază de buletin. Nu poţi pune epitrahilul pe gâtul oricărui ins care îţi bate la poartă, are barbă stufoasă, îşi drege bine vocea la pricesne sau care vroia până mai ieri să scape de armată… Prea adesea, spunea şi părintele Teofil Părăianu, problemele de ordin social sau psihologic ale anilor 1990 au condus la inflaţia de vocaţii pe o cale definită de Mântuitorul drept „strâmtă”. Pe lângă tratarea preoţiei ca sursă de oportunitate într-o carieră profană (ca universitar, consilier sau agent imobiliar) ori o garanţie pentru creşterea constantă de venituri în beneficiul corpului profesoral al facultăţilor noastre de teologie (cam 15 la număr), mă tulbură şi bagatelizarea implicită a vocaţiei laicatului. A fi mirean nu mai este o rezultatul unei opţiuni pozitive, ci un fel de rest, o lacună, o insuficienţă prost tratată. Or, preotul căsătorit este legat prin însăşi taina cununiei de o persoană neconsacrată sacramental. Dar nu e prezbitera cea care, în calitate de soţie şi mamă, îndeplineşte figura laicului par excellence? Să nu uităm că înainte de-a fi diaconi, preoţi sau episcopi, am fost cu toţii creştini, copii crescuţi într-o familie şi într-o comunitate. Read the rest of this entry »


Fotbalul spaniol, pasa bună şi plăcerea conversaţiei

8 iulie 2010

Ca şi alte tipuri de sport colectiv, fotbalul vorbeşte despre virtuţile spiritului de echipă. La această temă reflectează orice manager — fiecare proiectant al unei întreprinderi cu sarcini multiple, rezolvate exclusiv prin dinamica de grup. Balcanii şi Estul european nu strălucesc în cultura organizaţională. Iată un motiv în plus pentru a savura geniul cursivităţii din jocul unei echipe ca Spania lui Iniesta & Xavi.

Victoria împotriva Germaniei, înregistrată în semifinalele Cupei Mondiale din Africa de Sus, s-a produs la capătul unei demonstraţii de tiki-taka înnebunitoare. Atent regizat de antrenorul Vincente del Bosque, sistemul de pase al spaniolilor poate fi asemuit unui simpozion socratic. De la primul fluier al arbitrului, mingea — înlocuind temporar cuvântul — e plimbată între diferiţi protagonişti. Lent sau sprinţar, molcom sau agresiv, regimul de şlefuire a balonului conduce, după câteva mii de pase, la ceva inefabil. Jucătorii se înţeleg fără efort, îşi ştiu locul şi se repliază fără dificultate. Totul seamănă cu ritualurile discrete din jurul meselor organizate de vechile familii, graţie unor obiceiuri păstrate cu sfinţenie – de la aşezarea scaunelor şi toast până la micile detalii de etichetă. Nu este aici nimic fastuos şi, totuşi, nimic la întâmplare. Suntem ca într-un cerc de prieten care descoperă voluptatea replicilor scurte, pe un ton afectiv luminos.

Triumfă nu forţa loviturii, ci fineţea anticipărilor. Treptat, pe tapiseria verde a gazonului, colovciul fotbalistic devine — şi cu ajutorul tribunelor — o veritabilă simfonie. Controlată, dansată, lobată, rulată, învârtită, stopată, lansată, blocată, aruncată sau îmbrăţişată, mingea capătă proprietăţile verbului din celebrele dialoguri platonice. De o parte filosofii discută despre înţelepciune, de cealaltă parte sofiştii imită iscusinţa. Câştigă în această bătălie nu virtuozitatea aparentă, etimologia găunoasă ori poza funky (în 3D), ci voinţa de-a livra un argument imparabil (golul) sau măcar o construcţie periculoasă (cum sunt lovitura liberă, contra-atacul în minoritate numerică sau cornerul urmat de execuţii în doar şase metri de poarta adversarului). Păstrând analogia literară,  Spania de astăzi nu vrea să lase posterităţii doar câteva apoftegme iscusite ori un haiku rătăcitor, ci memoria romanului psihologic, cu intrigi puţine dar naraţiune amplă, conversaţii fluide şi mici solilocvii.

Văzute din tribună sau pe micul ecran, pasele spaniolilor mai au un surprinzător atribut. Sunt pur şi simplu frumoase. Ele nu declină tautologia defensivă şi nici simptomul unei crize de imaginaţie. Schimbul triunghiular de mingi, desenul invizibil al paralelogramelor centrul terenului, spirala hiperbolică a centrărilor — toate ne arată că spiritul de echipă ascunde ceva riguros, deci ştiinţific. Pe lângă licenţele poetice ale metronomului Xavi (aflat în complicitate cu sfârleaza Villa), echipa Spaniei produce, ca întreg, mai ales demonstraţii more geometrico. Înainte de-a fi scandat, faimosul olé duce în spate multă, multă disciplină.

Fondat pe această axiomă, spiritul de echipă îngroapă veleitarismul, dând totuşi talentului individual un spaţiu de exprimare. Consolidând posesia, spulberând puterea de concentrare a adversarului şi turând motoarele golgheterilor proprii, jocul de pase consfinţeşte o formă subtilă de solidaritate. Confruntaţi cu familiaritatea dintre Puyol şi Capdevila sau cu firescul organizării globale a spaniolilor, atacanţii germani au rămas blocaţi în autismul intenţiei. Deznodământul (1-0) a fost poate şi o formă mediteraneană de politeţe.

Va câştiga Spania la Copa Mundial de Fútbol? E posibil, orice ar spune pronosticurile. Vom primi atunci şi noi — între altele — o nouă lecţie despre cultura organizării. Un sistem complex (cum este jocul de fotbal) ajunge să fie stăpânit în 11 oameni de o echipă-instituţie. Totul născut prin asumarea conversaţiei drept paradigmă supremă a ludicului.

Mihail NEAMŢU

(9 iulie 2010)

BONUS: Horst BREDEKAMP despre Cupa Mondială.


Traian Ungureanu despre etatism şi dependenţa asistenţialistă

8 iulie 2010

Salariile plătite de stat pentru a garanta lipsa de productivitate a forţei de muncă sînt prima treaptă a acestui cuprinzător proces de autoanihilare economică. Schema are aparenţele cele mai rezonabile şi a transformat “slujbuşoara la stat” ironizată de Caragiale, într-un motor generator de faliment sistematizat. A doua şi cea mai perfidă componentă a procesului e aria cheltuielilor sociale acoperite din bugetul de stat. Asistaţii sînt categoria cu cea mai agresivă expansiune într-o societate care vorbeşte, altfel, de performanţă şi inteligenţă naţională. Rezultatul acestei bejenii generale spre binefacerile bugetului e indolenţa dublată de indiferenţă.

BONUS: Nigel Farage despre eurozone



Supliment 22: Vladimir Tismăneanu

7 iulie 2010

Interviu luat de Cristian Pătrăşconiu şi comentarii de Valeriu Stoica, Doru Branea şi Vlad Mureşan.


Despre sărăcie şi prosperitate (câteva reflecţii)

7 iulie 2010

Ortodoxia răsăriteană subliniază faptul că sărăcia nu este un fenomen care poate fi redus la un set de aparenţe şi realităţi materiale. Grija pentru cei nevoiaşi – în mod evident prezentă în textele biblice şi patristice – nu poate pierde din vedere cauzele complexe şi profunde ale sărăciei endemice. Aşa cum perspectiva biblică asupra igienei corporale, de pildă, evoluează dinspre textele de început ale Vechiului Testament către Noul Testament, şi perspectiva asupra sărăciei nu se poate limita la discursul din Psalmi sau Proverbe. De ce? Pentru ca “litera ucide iar Duhul înviază“. Pe lângă argumentele de ordin spiritual, mai există şi constrângerile impuse de raţiune. Ştim astăzi că eradicarea leprei prin mijloacele medicinei moderne nu face mai puţin actuală parabola evanghelică despre cei zece leproşi; nici tratarea unei boli de piele nu se face prin implorarea unui miracol. În acelaşi fel, pauperitatea nu va dispărea printr-un program de redistribuţie (chiar şi sub control teocratic) a bunurilor.

Cum privim sărăcia, aşadar? Nu putem ignora, în primul rând, faptul că legile şi respectarea lor, cadrul instituţional şi constituţional de funcţionare a corpului politic, respectul drepturilor fundamentale (la viaţă şi la proprietate), accesul la cunoaştere şi educaţie, facilităţile fiscale, dar şi normele etice rezultate din anumite practici culturale şi religioase – toate acestea pot contribui la ieşirea din pauperitate, sau, dimpotrivă, la adâncirea în viciile cronice ale economiei de subzistenţă. O viziune unilaterală şi strict deterministică asupra culturii materiale (cu toată afluenţa sau penuria existentă) va permite oricând revenirea la egalitarismul invidiei şi la incriminarea ideologică a „exploatatorilor” (cei îmbogăţiţi fie legitim, fie ilegitim, fie prin moşteniri „imorale”, fie prin eforturi proprii).

Evident, compasiunea şi milostenia rămân valori nobile şi perene, atâta vreme cât ele nu cad sub incidenţa unui dictat statal. Sărăcia fizică este adesea favorizată din perspectiva disciplinei spirituale asumate de cei foarte puţini (statistic vorbind) care asumă voturile monahale. Sărăcia fizică nu exclude însă bogăţia de idei sau pulsul vital şi înnoitor al creativităţii. Soluţia pentru ieşirea din sărăcie nu poate fi confundată, aşadar, cu retorica teologilor neo-marxişti ai „eliberării”, incapabili să investigheze cauzele structurale ale dependenţei unor continente precum Africa sau America Latină de ajutorul străin[1].

În calitate de confesiune religioasă deschisă comunicării cu alteritatea – favorabilă aşadar misionarismului –, Ortodoxia nu poate ignora un fapt crucial pentru întâlnirea între culturi şi popoare: libertatea comerţului cu idei, valori şi produse materiale. Îmbogăţirea aproapelui – a familiei sale şi a ţării acestuia – nu poate surveni acolo unde domină reglementările protecţioniste şi interesele de grup, de clan sau de trib. Adesea, sărăcia este rezultatul împovărătoarelor bariere puse în calea negoţului de bunuri, precum şi a lipsei de protecţie legală în favoarea proprietăţii private.

Factori agravanţi pentru sărăcia mai pot fi: îndatorarea masivă la nivel individual şi ignorarea relaţiei între cheltuieli şi venituri; supralicitarea creditului în absenţa productivităţii; birocraţie pletorică, costisitoare şi constipată a statului; excesul de reglementare a pieţelor; sindicalismul care face imposibilă adaptarea sectorului guvernamental la turbulenţele naturale ale pieţei libere; ignoranţa intelectuală şi retardarea tehnologică (tema biblică a comorii ascunse fiind relevantă şi sub planul economiei – un caz notoriu fiind resursele bogate de minereu din Afganistan, în valoare de 1 trilion de dolari, complet neexplorate până în 2010), etc.

Pe scurt, sărăcia este un fenomen tulburător, pe care însă teologia ortodoxă nu-l poate trata dintr-o perspectivă monocauzală şi „monofizită” (ignorând aşadar factorul uman).

Mihail NEAMTU

Bonus: vezi şi Costel Stavarache, despre compasiune.


[1] Hernando de Soto, The Mystery of Capital: Why Capitalism Triumphs in the West and Fails Everywhere Else, Basic Books, 2000; Dambisa Moyo, Dead Aid: Why Aid Is Not Working and How There is Another Way for Africa, New York, Farrar, Straus and Giroux, 2009; Michael Novak, The Catholic Ethic and the Spirit of Capitalism, Free Press, 1993.


Conservatorii britanici reduc costurile publice (600,000 slujbe guvernamentale)

5 iulie 2010

Soarta studiilor clasice în România: un alt dosar al crizei

5 iulie 2010

Adrian MURARU

Ce se mai poate face, aşadar, dacă miza studiilor clasice este atît de importantă? Putem privi la cei dinaintea noastră pentru a înţelege cum se profesionalizează acest domeniu. În 1920, Parlamentul României decidea înfiinţarea Şcolilor Române de la Roma şi de la Paris. Scopul acestora era promovarea studiilor clasice, în sens generic, şi a artelor frumoase: istorici, filologi, arheologi, artişti aveau posibilitatea de a se pregăti în centre prestigioase. Nicolae Iorga şi Vasile Pârvan, fondatorii lor, observaseră că modelul „Şcolilor“ străine localizate în centre reputate de studii era util formării de specialişti, el fiind practicat încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea de mai multe state europene.

Nimic nu împiedică statul român să urmeze astăzi modelul interbelic: fondarea ori refondarea de noi „Şcoli“ româneşti în străinătate (în fapt centre de cercetare care să adăpostească studioşi, oferindu-le astfel şansa de a se specializa) este posibilă. Nu avem o Şcoală românească la Atena (unde există un Institut georgian, şi un altul australian, spre exemplu). Nu avem o Şcoală românească la Ierusalim: nu doar filologia clasică ar avea de cîştigat în urma înfiinţării unei Şcoli româneşti acolo, ci şi studiile religioase autohtone. Astfel s-ar oferi spaţii de profesionalizare pentru cei pasionaţi, astfel comunitatea cercetătorilor de specialitate ar fi mai aproape de specialiştii autohtoni.

Andrei CORNEA

Într-un volum colectiv recent apărut, unul dintre autori, după ce denunţă în mod legitim o mulţime de imposturi academice, ca de pildă plagiate, se exprimă iritat şi împotriva unui alt gen de delicte intelectuale. Omul e supărat rău pe anumite „grupuri restrînse de intelectuali (afirmaţi mai mult ca epigoni, traducători a ceva care de peste 2000 de ani se tot tălmăceşte, care sînt gata să se mînie cumplit dacă scrii cumva nefiinţă legat şi nu cu liniuţă, care prezidează comisii, comiţii şi comitete.)…“ Articolul, intitulat „Intelectualii publici din România şi libidoul puterii“, se află în volumul Idolii forului, Editura Corint, 2010, coordonat de Sorin Adam Matei şi Mona Momescu, p.173. Cine a scris rîndurile de mai sus? Nu un şofer, nici un „inginer“, nici un ministru (actual sau fost) şi nici măcar vreun jurnalist decerebrat. L-a scris dl Lucian Năstasă Kovacs, un distins istoric, de la Institutul de istorie al Academiei din Cluj!

Adrian PAPAHAGI

Clasicele sînt astăzi expresia supremă a inutilităţii. Dar civilizaţia însăşi nu este decît inutilitatea care se naşte atunci cînd foamea s-a potolit şi intervine, binecuvîntată, tihna. Latina şi greaca sînt tovarăşele tihnei aristocratice. Prin dezinteresul faţă de imediat, clasicistul este un aristocrat. Iar aristocraţia este pe cît de rară, pe atît de impopulară (o spun chiar termenii). Aşa stînd lucrurile, nimic nu e totuşi mai grandios decît o aristocraţie decadentă. Dacă nu mai putem trăi, măcar să murim frumos.

Eugen MUNTEANU

Dar Academia Română? A auzit cineva de vreo cît de mică iniţiativă, de un cît de vag gest de îngrijorare în ultimele decenii faţă de declinul studiilor clasice în România? În fond, în această Academie Română, născută cu peste 150 de ani în urmă sub autoritatea latiniştilor ardeleni T. Cipariu şi A. T. Laurian, mai există vreun membru clasicist de formaţie? Şi apoi, cu tot respectul, cîţi dintre membrii actuali înţeleg ceva din gramatica latină, ca să nu mai vorbim de subtilităţile stilului clasic? Mai este atunci de mirare că o mare parte a establishment-ului universitar-academic actual cultivă o cultură „naţională“ etnocentrică şi precară, fără rădăcini şi fără orizont… Cine să le mai spună „în lături“ impostorilor tracomani din ce în ce mai agresivi şi mai „credibili“ pentru publicul larg înrobit televiziunii?

Să mai vorbim de cele patru sau cinci catedre de specialitate din cîteva mari universităţi ale ţării? Cît de vizibile sînt acestea, cu membrii lor timoraţi şi prinşi în mecanismul degradant al supravieţuirii academice, la „mila“ unor senate mai mult sau mai puţin binevoitoare, dominate de o gîndire mercantilă („Nu aveţi studenţi!“)? Societatea de Studii Clasice din România mai există ea oare? Care îi este activitatea? Cine o conduce? Revista editată de ea, prestigioasă cîndva, Studii clasice, mai apare? Unde se difuzează?


Comemorarea asasinării ţarului Nicolae II şi a ţarinei Alexandrina, împreună cu familia regală (4/17 iulie 1918)

4 iulie 2010

Deutschland: Alles in Ordnung! (despre joc, ordine, imaginaţie, de la Cusanus la Schweinsteiger)

3 iulie 2010

În De ludo globi (1463), cardinalul Nicolaus Cusanus oferă o neaşteptată interpretare universalistă a noţiunii de joc. Departe de-a fi înţeleasă ca simplu divertisment, activitatea ludică deschide o fereastră către secretul creativităţii. Oamenii maturi se pot juca cu limbajul (folosind ironia, calamburul sau dialectica subversivă), devenind astfel mai înţelepţi. Jocul, aşadar, nu este doar tremur, risipă şi vibraţie. El nici nu înlocuieşte gândirea sistematică şi voinţa austeră. Jocul e cel care pune imaginaţia fierbinte în dialog cu analiza rece şi calculul tactic în confruntare cu planul strategic al unei echipe sau al unei individualităţi. Teza a fost reluată şi aprofundată de Johan Huizinga (Homo ludens) şi Eugen Fink (Spiel als Weltsymbol). Jocul e prezent în orice interacţiune culturală şi rămâne, ca atare, marca fundamentală a depăşirii purei animalităţi (Cusanus, DLG, p. 222: nulla enim bestia globum et eius motum ad terminum producit  - “nicio fiară nu plăsmuieşte o minge şi nu-i pune mişcarea într-o direcţie anume”).

Această generoasă definiţie – stabilită în plin secol XV într-o conversaţie a teologului Cusanus cu Iohannes din Bavaria – e verificată de jocul cel mai popular şi mai exploziv în tot secolul XX. Fotbalul jucat astăzi, 3 iulie 2010, de echipa Germaniei în confruntare cu Argentina a scos la iveală secretul maturităţii ludice. De partea jucătorilor teutoni, o sumă indicibilă de angajamente private, măsurători obiective, scheme, calcule şi prognoze, eforturi de antrenament sportiv, negocieri financiare şi mobilizări psihologice s-a dovedit, în sens colectiv, perfect câştigătoare.

Ce a arătat astăzi selecţionata Germaniei federale?

Mai întâi, că nicio secundă din cele 90 de minute regulamentare nu merită pierdute. Tatonările pot fi utile, dar nu atunci când îţi propui o victorie la scor şi detaşarea rapidă în poziţia de favorită a Cupei Mondiale. Echipa lui Joachim LOEW s-a aruncat fără ezitare la poarta lui Sergio Romero, înscriind (3′) dintr-o superbă lovitură liberă finalizată de Thomas Mueller (20 de ani). Replierea argentinienilor a venit dificil, după aproape 30 de minute de pase stăruitoare ale nemţilor, motivaţi de stabilitatea lui Schweinsteiger, Lahm şi Podolski pe teren. Aşa cum era de aşteptat, niciun membru al titratei Nationalmannschaft n-a lăsat impresia că vrea să smulgă simpatia tribunelor prin artificii de circumstanţă, driblinguri cu efect sau deposedări acrobatice. Cuvântul-cheie a rămas, de la început până la sfârşit, organizarea. Iar organizarea trimite, inevitabil, la ordine.

Nimic static, regresiv, centralist sau predeterminat în acest concept de Ordnung. Construcţia pe teren a echipei (team-work) n-a fost nici sindicalistă, nici anarho-libertariană, ci mai curând de extracţie ordo-liberală. Aşezarea fermă în post a fiecărui apărător şi mijlocaş, relaţia de subsidiaritate între regiunile distincte ale terenului, precum şi excelenta comunicare pe flancurile de atac, au compensat  deficitul de experienţă al tinerilor atleţi germani. Ordoliberalism: competiţie deschisă, aşadar, pe piaţa ideilor fotbalistice şi o minimă reglementare acceptată de comun acord cu antrenorul (fără consultarea presei).

Argentina a suferit, în schimb, printr-o inflaţie de şuturi imprecise şi elan necoordonat. Pe gazon şi în tribune, a rămas doar amintirea ceţoasă a unui pseudo-război de cuvinte, jucat de cei doi selecţioneri-adversari înaintea meciului de sferturi. Nici logomahia diplomatică întreţinută la nivelul tribunelor oficiale n-a putut oferi vreo soluţie de avarie. Cancelara Merkel s-a relaxat mai departe, în timp ce Messi, Higuain şi Tevez încercau din răsputeri să străpungă apărarea germană. Deşi şi-au creat anumite şanse, timp de un sfert de ceas, alb-albaştrii n-au putut periclita în mod serios poarta lui Neuer.

După pauză, Germania a adăugat plus-valoarea rafinamentului la deja consacrata noţiune aristotelică de ordine (motivată aşadar de o certă finalitate). Maradona a omis să facă nişte schimbări esenţiale (introducerea lui Juan Veron, pivot-central, în locul palidului Maxi Rodriguez). Messi n-a putut urca niciodată spre zona de 16 m a adeversarului, fiind obligat să joace multe recuperări. Tevez a făcut enormă risipă de energie, fără ca elementul de concentrare să-şi spună cuvântul. După al doilea gol (64′) survenit printr-o execuţie model a prolificului şi Miroslav Klose. Modestia de caracter şi tenacitatea au învins pofta de glorie deşartă. Ordinea germană a triumfat în faţa improvizaţiei fără cap, mijloc şi coadă. Jocul nu trebuie să contrazică organizarea, nici ritmul nu exclude disciplina, după cum robusteţea fizică poate atrage după sine inventivitatea. Germania a câştigat prin apetit ofensiv, dezinvoltură, rapiditatea mişcărilor de contra-atac, îndrăzneala de-a vrea mai mult, din prima clipă a confruntării.

În ultimele douăzeci de minute, complet doborâtă psihic, Argentina s-a răsfirat şi, practic, n-a mai găsit nicio breşă. Soluţiile de pe banca antrenorilor s-au lăsat aşteptate, în zadar. A doua repriză a dovedit că nu poeţii loviţi de capriciu, geniu şi superstiţie, ci managerii glaciali sunt cei care pot reabilita, în momente critice, o echipă. O defensivă ineficientă, apoi haosul mingilor aruncate înainte, fără o destinaţie anume, precum şi lipsa de concentrare pozitivă a jucătorilor argentinieni au pecetluit soarta meciului. Ultimele două goluri (Friedrich 74′, Klose 89′) au adâncit umilinţa ireală şi neputinţa surdă a sud-americanilor.

Va răzbuna Spania sau Uruguay orgoliul latinităţii?

(Mihail NEAMŢU)


Indoctrinate U

3 iulie 2010

Of Snobbery and Soccer (Theodore Dalrymple)

3 iulie 2010

The glory and civilisation of France was thus reduced to eleven men on a field successfully, and admittedly with great skill, kicking a ball about. Zidane, incidentally, was a player of Maghrebian descent, the great hero of the 1998 competition and a man who looks considerably more intelligent than any of the players today; he blotted his copybook slightly when he head-butted another player, an act that he explained by saying that you can take a boy out of a slum, but you can’t take a slum out of a boy.

On the subject of football, I am a snob. I do not detest the game as such, for I accept that it can be played with skill and achieve a kind of beauty, but rather the excessive importance attached to it by millions and hundreds of millions of my fellow beings. Try as I might to expunge the thought from my mind that this enthusiasm is a manifestation of human stupidity, I cannot.

Of course, we are all of us snobbish about something or other; the important thing is to control ourselves and not express our snobbery openly, so that we do not give offence by it. I am therefore always careful to disguise my contempt for enthusiasm for football from enthusiasts. Besides, if I were to reveal it, they might hit me.


Prizonierii luminii: un film despre credinţă şi supravieţuire în Gulagul românesc

2 iulie 2010

AICI.


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 44 other followers