Teodor Baconschi despre alianţa între creştin-democraţie şi liberalism

Democraţia creştină poate aduce dreptei româneşti nu doar voturile unui electorat indecis, dezamăgit sau care nu se mai regăseşte în oferta politică actuală, ci mai ales un proiect de societate bazat pe binele comun, pe libertate responsabilă şi pe solidaritate. Aceste principii completează, întăresc, nuanţează oferta liberală a PDL şi, prin recursul la solidaritate, dezarmează stânga şi îi răpesc monopolul discursului social. Democraţia creştină contribuie la efortul de reformă instituţională prin readucerea în prim-plan a reformei morale şi intelectuale a vieţii publice. Ne alăturăm liberalilor în încercarea de a crea un stat subsidiar şi de a întări societatea civilă şi ne opunem derivelor stângiste de revenire la statul providenţă.

În vremuri de criză, nu putem ignora cinic suferinţa celor slabi, aşa cum nu putem permite ca aceasta să fie speculată demagogic şi politicianist. Solidaritatea, filantropia, coeziunea vin din viziunea noastră organică asupra societăţii şi se opun individualismului extrem şi masificării. Principiile creştine umanizează dreapta şi expun populismul stângii. Economia socială de piaţă este propunerea noastră, o soluţie mai adecvată României decât un laissez-faire selectiv şi vinovat sau decât etatismul şi dirijismul socialist.

Fireşte, la aceste mari direcţii deja discutate se adaugă multe accente, unele esenţiale. Spre exemplu, demnitatea persoanei umane comportă un interes pentru chestiuni de bioetică, despre care nu voi vorbi astăzi.

Democraţia creştină are un discurs mai conservator decât liberalismul în chestiuni care ţin de patrimoniu, de limbă, de tradiţii, de moravuri, dar mai reformator în domeniul social sau moral.

Deşi nu este o expresie a vreunei confesiuni sau instituţii ecleziale, democraţia creştină poate aduce dreptei româneşti o reală apropiere de Biserică. Chiar dacă nu se converteşte automat în voturi, cum maliţios ar putea specula unii, un real parteneriat cu bisericile creştine va conduce la creşterea coeziunii sociale şi a solidarităţii subsidiare.

În fine, prin adoptarea principiilor şi valorilor creştin-democrate, PDL se va legitima doctrinar atât în plan intern, cât şi la Bruxelles. Clădind pe baze liberale şi creştine, dreapta populară se va întări şi se va impune în faţa PNL, care a ales stânga; vom demonstra astfel că reprezentăm singura opţiune valabilă pentru cei care iubesc libertatea şi respectă tradiţia acestei ţări. Prin această reîntregire doctrinară, PDL va deveni un partid popular credibil la Bruxelles, iar afilierea sa la PPE nu va rămâne un simplu viraj formal.

PDL are nevoie vitală de o nouă identitate, mai cuprinzătoare, mai credibilă, mai coerentă. Ea începe cu doctrina, dar este reprezentată de oameni credibili şi politici coerente. Ceea ce propun astăzi nu e un exerciţiu intelectual abstract şi rupt de realitate, ci începutul transformării dreptei româneşti într-o dreaptă cu adevărat populară şi europeană.

Aş încheia precum Valeriu Stoica şi Dragoş Paul Aligică în Reconstrucţia dreptei; “Dezbaterea abia acum începe cu adevărat”.

Spiritualitatea mileniului III (Foreign-Policy Romania, mai 2010)

Sociologii vorbesc astăzi despre mutaţii profunde în experienţa globală a sacrului. Cei obişnuiţi cu categoriile europene de interpretare a fenomenului religios au mari dificultăţi în a explica convertirile masive găzduite de sud-estul asiatic, Africa sau America latină.

Pe de o parte, cetăţenii bătrânului continent asistă nedumeriţi la redesenarea portretului clasic al religiozităţii urbane. În şcolile, spitalele, Universităţile sau birourile bancare din Occident nu mai surprind semnele explicite ale apartenenţei la crezul islamic sau religia sikh. Instituţii publice din Anglia oferă „camere de rugăciune” pentru cei devotaţi Cărţii profetului Mohamed. În Italia, în schimb, prezenţa unui crucifix într-o clasă gimnazială atrage cu sine acuzaţia de „discriminare” la adresa minorităţilor non-creştine şi, printr-o usturătoare hotărâre CEDO, amenda pentru „pagube morale”. Secularizarea raţionalistă, pe de o parte, şi multiculturalismul cristofob, pe de altă parte, au transformat Europa într-un spaţiu social greu de recunoscut.

Dacă  omul recent neagă recursul la memorie şi îşi recuză, astfel, rădăcinile iudeo-creştine — omul tradiţional din Brazilia favelelor sărace, Egiptul ocupaţiunilor agrare sau America penticostalismului prosper se înscriu pe altă traiectorie. Spiritualitatea nu este, în aceste ţări, un concept individualist, rezistent la exigenţele tradiţiei. În Africa subsahariană, creştinii nu discută bazele dogmatice pentru accesul femeilor la preoţie şi nici efectele rugăciunii în lupta „Naţiunilor Unite” cu încălzirea globală. Ceea ce contează mai mult e conversiunea personală, identitatea fierbinte obţinută prin participarea la corpul mistic al bisericii, comunitarismul familial, angajamentul pro-vita şi solidaritatea inter-generaţională — tot atâtea răspunsuri acordate grijilor materiale, frustrărilor politice şi, mai ales, senzaţiei de vulnerabilitate în faţa istoriei nedrepte sau a naturii vitrege.

Creştinismul entuziast al imigranţilor mexicani nu seamănă deloc cu religiozitatea timidă sau torsionată a scandinavilor dornici să-i atribuie lui Iisus o agendă socială egalitar-marxistă. Ceea ce se caută într-o parohie catolică din Guadalajara e experienţa palpabilă a izbăvirii la întâlnirea cu Iisus, Fecioara Maria ori sfinţii martiri. Nu teologii academici cu doctorate la Oxford sau Humboldt, ci femeile devotate (înţelese aici ca mame, fiice ori soţii) sunt cele care dau direcţia noilor reţele identitare. Un creştinism non-intelectualist şi mai puţin clerical probează o extraordinară mobilitate socială, fără să fie atins de laxitate morală. Unei biserici copte din Cairo îi vor lipsi „subtilităţile estetice” ale arhitecturii futuriste spre care Conciliul Vatican II fusese deschis, odinioară. În Hong-Kong, pe de altă parte, creştinii minoritari vor transforma fără ezitare o sală de recepţie a unui zgârie-nori într-o capelă sui-generis, potrivită atât pentru exerciţiul cultic, cât şi pentru seminarii biblice sau întâlniri de socializare. În vecinătatea unei biserici săteşti din Etiopia vom găsi nu atât un supermarketconsumerist, cât silueta moscheii şi vocea unui muezin. Frontierele inter-religioase contează uneori mai mult decât barierele inter-etnice.

Analişti ca Samuel Huntington (The Clash of Civilizations, 1996), Philip Jenkins (The Next Christendom, 2002) sau John Micklethwait & Adrian Wooldridge (God is back, 2009) au arătat cu ajutorul statisticilor de ce secolul XXI va găzdui marea confruntare ideologică, demografică şi teritorială între religia islamică şi religia creştină. Oazele psihologice de confort sceptic sau narcisist, atât de dragi europenilor, vor scădea ca număr şi suprafaţă. Ţările împrumutate de FMI gustă mai puţin ecumenismul business class. Tensiunea între predicatorii creştini şi imamii mohamedani poate fi percepută oriunde în Nigeria sau Eritrea, dar şi la Londra sau Beirut. Dacă în societăţile seculare fotbalul marchează diviziuni cvasi-tribale între suporteri, în societăţile tradiţionale cultura de masă rămâne anexa palpitaţiilor cu iz transcendent.

Acolo unde Occidentul înlocuieşte nevoie de spiritualitatea prin fuzionismul New Age sau transferînd atributele divinului spre sfera umanului (e.g., stânga americană ajungând la sacralizarea politicii prin proiectul neo-mesianic Obama), „lumea a treia” adoptă simplitatea discursivă şi claritatea retorică. Comunicarea către neofiţi se face în limbajul inimii: purificare, ispăşire, eliberare, mântuire. Creştinismul non-european ignoră complexităţile filozofice sau dilemele intelectuale digerate în triunghiul civilizaţiei mediteraneene formate de Atena, Roma şi Ierusalim. Contează mai puţin metafizica lumilor nevăzute şi mai mult întărirea sentimentului religios, aici şi acum. Nu se discută atât compatibilitatea între darwinism şi creaţionism, ci botezul copiilor, pietatea familiei, vindecarea personală şi viaţa de apoi. Creştinismul emisferei sudice nu se luptă cu ereziile de tip neoplatonic, ci cu reziduurile gândirii magice locale. Nuanţele fine ale limbajului patristic, născut prin dialogul cu elenismul târziu, se pierd fără urme într-o cultură orală cu mii de ani vechime.

Spiritualitatea următoarele decenii nu va înceta, probabil, să ne surprindă. Europa cadrelor mentale de tip iluminist sau postmodern (suspectate de „provincialism” în scrierile lui Mircea Eliade) nu va putea înţelege scopul şi dinamica interioare a „celuilalt creştinism”.

Mihail NEAMŢU