Auto-critică (sau despre celelalte păcate ale tinereţii)

We are not hypocrites in our sleep.

William Hazlitt

Aflu de la nişte prieteni că o furtună a indignărilor etice a poposit pe situl online al unor publicaţii care, de-a lungul anilor, au disculpat comportamentul unor foşti colaboratori ai Securităţii sau au elogiat somptuos câteva romane cu iz pornografic (sau, mai precis, „vomitiv”, după verdictul unui consacrat critic literar).

Nasc şi la noi moralişti de mare talent. Cronicari care, în Statele Unite, au iertat aventurile marxiste şi escapadele cu stupefiante din tinereţea preşedintelui Barack Obama ne reamintesc mereu despre înrolarea forţată a copilului Joseph Ratzinger (pe atunci un elev bavarez de numai 14 ani) în organizaţia Hitlerjugend. Gazetari oripilaţi de tăcerile lui Günter Grass vor ignora angajamentele marxist-leniniste din studenţia lui José Manuel Durão Barroso ori simpatiile pro-comuniste ale baronesei Catherine Ashton, proaspăt unsă în funcţia de vice-preşedinte al Comisiei Europene. Să remarcăm aşadar consecvenţa ipocrită ca prim merit al lucidităţii de tip progresist.

Jurnalismul de stânga a pledat în mod tradiţional nu doar pentru sufragiul universal, ci şi pentru extinderea educaţiei etatiste până la nivel preşcolar. Chiar şi aşa, limita de 18 ani pare unanim recunoscută drept prag al maturităţii civice. Vârsta adolescenţei e ineligibilă pentru jocul democratic întrucât acesteia îi lipseşte experienţa vieţii, discernământul valorilor, independenţa judecăţii, autonomia materială, etc. Oricât de precoce sub raport intelectual sau atletic, un adolescent rămâne vulnerabil în faţa capriciilor hormonale, a presiunii de grup sau a modelor culturale. Deşi poate impresiona ca tânăr sportiv sau ca olimpic la matematică, un puber e necopt pentru decizii cu implicaţii existenţiale profunde: un mariaj, o aderenţă politică, o vocaţie religioasă totalizantă. Deloc întâmplător, anumite comunităţi religioase impun vârsta de 30 de ani pentru asumarea sacerdoţiului, aşa cum scaunele Senatului american sunt destinate numai seniorilor. De ce atunci am cântări cu fioroasă exactitate rătăcirile unui imberb, când ceea ce contează, poate chiar şi din perspectiva judecăţii divine, e doar mintea întreagă a omului matur? Cine va înţelege cum tocmai apologeţii lui Rousseau şi cerberii drepturilor copilului vânează derapajele involuntare ale adolescenţei?

Câţiva gardieni ai corectitudinii politice mi-au dat de înţeles că sunt totuşi dator cu o penitenţă publică, din pricina propriilor mele rătăciri. Să spun de la început că ele n-au fost puţine. La 10 ani acceptam funcţia de comandant de detaşament şi alinierea într-o grupă de pionieri ai flamurei roşii; la 14 ani mă cantonam excesiv în arealul muzicii heavy metal; între 15 şi 17 ani s-au strecurat câteva episoade bahice la Costineşti sau Eforie Sud; în sfârşit, pe plan politic, unii vigilenţi mi-au reamintit de-o colaborare pasageră cu revista „Puncte Cardinale” din Sibiu. Au rezultat în primii mei ani de liceu câteva articole inflamate, gata să proclame infailibilitatea „naţionalismului” neo-interbelic. Sufocată de un stil gongoric şi corupte de argumentaţie falsă, această orbecăire literară credeam că nu merită vreo exegeză suplimentară. Întrucât aparţin unei generaţii cu atitudini intelectuale similare, voi oferi aici câteva date şi comentarii, cerându-le scuze cititorilor pentru excesiva stăruinţă.

Am crescut într-o familie cu puternice aderenţe la valorile democratice. Bunicul meu din partea tatei a fost membru PNL iar simpatiile părinţilor mei au fost dintotdeauna îndreptate spre partidele istorice. Mineriadele anilor 1990-1991 au trezit în mine o profundă atracţie pentru modelul moderaţiei democratice, întrupată de Corneliu Coposu şi Ion Raţiu. Faptul e certificat de aderenţa mea la organizaţia de elevi a PNŢCD în anii 1993-1995. Alături de Cosmin Galu şi alţi ţărănişti, i-am cunoscut atunci nemijlocit pe savantul Gabriel Ţepelea şi poetul Ioan Alexandru. Pe aceleaşi filon descopeream, totodată, nu doar creştin-democraţia de extracţie germană, ci şi tradiţia conservatoare britanică. (Este motivul pentru care mă las consumat de admiraţia pentru Winston Churchill, Margaret Thatcher, Roger Scruton, Michael Oakeshott sau Maurice Cowling. Transferul valorilor literare sau al idealurilor constituţionale nu se face – evident – într-un chip mimetic, prin copy & paste al formelor care aşteaptă să genereze un fond. Dar despre cum anume poate fi altoit conservatorismul liberal pe trunchiul culturii noastre politice vom vorbi probabil altă dată.)

Care este aşadar raţiunea celor câteva paragrafe infantile pe care le-am scris în jurul vârstei de 15-16 ani şi care au fost publicate de „Puncte Cardinale” (unde am putut citi şi traduceri din Dante sau expuneri docte de teologie morală)? E simplu. În primii ani de liceu mă aflam sub impresia discuţiilor febrile cu foşti deţinuţi politici din organizaţia AFDPR-Arad. Eram doar unul dintre miile de elevi care urmăreau încordaţi, uneori cu lacrimi în ochi, „Memorialul Durerii”. Emoţionat de interviurile luate membrilor AFDPR de doamna Lucia Hossu-Longin, mi-am dorit să cunosc de visu măcar câţiva supravieţuitori ai lagărelor comuniste. Nu aveam habar despre vechile angajamente pre-carcerale ale acestor deţinuţi, dintre care unii se comportaseră nobil şi sacrificial în închisoare (vezi mărturiile regretatului Ioan Ioanid, ale părintelui Nicolae Steinhardt, etc.).

Ignoranţa istorică şi naivitatea sentimentală m-au făcut să elogiez un erou al tinereţii unora din foştii puscăriaşi, condamnaţi nedrept pentru culpe colective şi imaginare. Orice tânăr care se întâlnea cu aceşti veterani ai universului concentraţionar afla că un C.Z. Codreanu fusese „ucis mişeleşte” în 1938 — devenind, ca atare, „idolul politic” al unor personalităţi precum Nae Ionescu, Mircea Eliade, Constantin Noica & co. Însemnările mele şi ale altor tineri care au publicat în „Mişcarea” sau „Puncte Cardinale” sintetizau nu doar o evidentă imaturitate politică, ci şi criza de valori şi nevoia de repere a unei întregi generaţii formate după 1989. Nu exprimam un crez, ci livram o sărăcăcioasă gesticulaţie. Maimuţăream copilăreşte o retorică nu mai puţin infantilă decât „Schimbarea la faţă” de Emil Cioran sau chiar textele lui Mihail Sebastian din „Cuvântul”. Dădeam crezare celor care puneau semn de egalitate între excelenţa culturală a Generaţiei de la 1927 şi opţiunea ei politică. Aveam însă şi o argumentaţie? Cunoşteam detaliile acelor angajamente? Eram în temă cu violenţa endemică şi politicile rasiale ale Guvernului legionar din 1940? Cu siguranţă, nu.

Întrucât ştiam că realităţile interbelice fuseseră falsificate de istoriografia şi de filmografia comunistă, înclinam să dau afectiv dreptate spuselor foştilor deţinuţi politici (chiar dacă rămâneau implicaţi subiectiv în discursul istoric, ca foşti membri ai „Frăţiilor de Cruce”). Preţ de câteva luni, am creditat mărturiile privind demnitatea odiseei lor juvenile. I-am crezut mai mult pe Viorel Ghiorghiţă sau Marcel Petrişor decât pe Adrian Păunescu ori Sergiu Nicolaescu. Peste câţiva ani doar, bibliografiile istorice temeinice despre perioada interbelică, de la Armin Heinen sau Francesco Veiga până la Constantin Iordachi ori Mihai Chioveanu, aveau să lămurească motivaţiile violenţei dirijate de atâţia lideri ai Mişcării Legionare în anii interbelici.

Pentru a prelungi digresiunea autobiografică, am să mai spun că anii de facultate mi-au descoperit episoadele sumbre ale istoriei României moderne.

Lectura lui Dostoievski m-a introdus în psihologia fanatismului religios ori secular (e.g., Ferapont ori Stavroghin). Întâlnirea cu liberalismul clasic din scrisul luminos al unor gânditori ca Andrei Pleşu sau Horia-Roman Patapievici, pe de o parte, dar şi descoperirea altor modéle care propuneau sinteza creatoare între Ortodoxie şi modernitate (Mircea Vulcănescu, bunăoară) m-au edificat asupra caracterului pernicios al etnocentrismului unor Nichifor Crainic & co.

Distanţarea mea faţă de „neo-interbelici” a fost firească, rapidă şi neechivocă. Revelaţiile arhivistice despre Holocaust (inclusiv cel produs prin participarea Guvernului Antonescu) au desenat şi pentru mine, ca pentru atâţia alţii, fresca enormelor suferinţe ale poporului evreiesc. Am înţeles apoi contradicţiile istorice şi teologice între creştinismul universal şi tribalismele primordialiste (naţionalismul fiind declarat eretic de Patriarhia ecumenică la sfârşitul secolului XIX). Am pledat mereu ca Biserica Ortodoxă să-şi asume teologic experienţa istorică de sub toate dictaturile, de la Carol al II-lea până la Nicolae Ceauşescu, printr-o investigaţie critică a tuturor derapajelor către autoritarism sau totalitarism. Până astăzi, toate textele mele publicate sub formă de volum se revendică de la un tip de gândire de centru-dreapta, cu unele accente libertariene. Scrisul meu a stârnit furia fundamentaliştilor, dar şi aprecierea oamenilor dedicaţi dialogului. Un „legionaroid” nu pledează pentru individualism, refuzul extremismelor ori virtutea prudenţei; un „legionaroid” nu suferă imprecaţiile sistematice şi convulsive ale „forumurilor verzi”.

E uşor abuziv, pesemne, faptul de-a cere unui licean maturitatea inaccesibilă multor oameni aflaţi la ceasul senectuţii. Chiar şi aşa: oricât de reprobabile, nişte texte rămân doar nişte texte, câtă vreme nu sunt asociate unor decizii sau comenzi politice. Or, sectoare importante ale vieţii publice din România continuă să fie conduse şi astăzi de foşti nomenclaturişti care nu şi-au renegat apartenenţa la sistemul de control şi represiune totalitară. La douăzeci de ani după 1989, principalul partid de opoziţie are prea puţini aderenţi care să fi acceptat condamnarea deschisă a comunismului drept regim „ilegitim şi criminal”.

Ca atare, câtă vreme asasinii din timpul Revoluţiei anticomuniste se plimbă liberi pe străzi, rămâne obscenă şi profund viciată orice acuzaţie aduse unor adolescenţi pentru vraja inocentă trăită în faţa unor figuri iconice precum Petre Ţuţea sau pr. Dumitru Stăniloae. Merită deci ca o biată îngânare verbală — sau un efect textual de psitacizare — să fie tratată drept o indelebilă vinovăţie? Cât de vătămat e sufletul acelui om care arată cruzime liceanului cu caş la gură, descoperind blândeţea umanitară în faţa un apartcik nepocăit şi îmbătrânit în rele?

Mihail NEAMŢU

(22 februarie 2010)

3 Responses to Auto-critică (sau despre celelalte păcate ale tinereţii)

  1. Eu sunt sincer legat si acum de Tutea, Staniloae, Ogoranu, Gafencu, Vulcanescu si atatia altii. m inghitit, cum bine spuneti, vantul legionar care avea miros de mantuire comunitarista (aceasta tara avea, parca, nevoie de o sfintenie instant dupa decenii de demonica formativitate). Jertfa legionarilor era/parea ( dar oare o intelegem in totalitate?) aceasta metoda de sfintenie instant.
    Cu varsta sentimentele se atenueaza ( dar oare spre bine sau spre o comoditate “mic-burgheza”?) insa raman, ca prima dragoste, ale noastre. Si atunci si acum TOT NOI SUNTEM.
    Eu nu ma pot demonta pe motiv de insuficienta intelectuala. Harul tineretii este generozitatea iar “pacatul” ei este lipsa experientei. Cu vremea devenim mai experimentati in ale vietii dar din ce in ce mai putin generosi. Tinerii supra-vietuiesc pe cand maturii sub-vietuiesc cu serenitate (aici il am ca partener pe Paler).
    Pentru ca iubesc copiii si ADOR adolescentii (pe batrani nu poti “decat” sa-i respecti) nu pot sa ma vad altul decat la tinerete. Doar putin mai vigilent, asta da.

  2. [...] Mihail Neamțu: “Oricât de precoce sub raport intelectual sau atletic, un adolescent rămâne vulnerabil în faţa capriciilor hormonale, a presiunii de grup sau a modelor culturale. Deşi poate impresiona ca tânăr sportiv sau ca olimpic la matematică, un puber e necopt pentru decizii cu implicaţii existenţiale profunde: un mariaj, o aderenţă politică, o vocaţie religioasă totalizantă.” [...]

  3. despinavestea spune:

    Dl Neamtu,
    Ati facut vreun rau , intr-un fel, cuiva prin atitudinea dumneavoasatra din tinerete ?
    Sunt convinsa ca nu .

    Sunteti prea bun pentru lumea asta pina de interese !

Lasă un răspuns

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 41 other followers

%d bloggers like this: