Profesorul Nicolae Mărgineanu evocat la “Înapoi la argument”

Profesorul Nicolae Margineanu a fost unul dintre reprezentantii importanti ai scolii romanesti de psihologie in perioada interbelica si de dupa razboi, in pofida celor 16 ani de detentie comunista. Sint prezentate activitatea sa in cadrul asociatiilor Amicii Americii si Romano-Americana din Ardeal in perioada 1945-1947, declaratii si interogatorii semnate de el in timpul anchetelor din beciurile Sigurantei, ulterior ale Securitatii, si procesul Marii Finante (27 octombrie-2 noiembrie 1948), in urma caruia a fost condamnat la 25 de ani de munca silnica. De asemenea, volumul cuprinde o biografie a fratelui sau, Petru, ucis de Securitate, marturii si documente din arhiva CNSAS privind consecintele condamnarii politice si metodele represive utilizate de Securitate asupra sotiei si copiilor lui Nicolae Margineanu. Sint documente cutremuratoare, menite sa completeze informatiile despre modul cum un regim cu porniri criminale a actionat impotriva acelor intelectuali care au refuzat sa colaboreze cu reprezentantii sai.

Cuprins: Nicolae Margineanu, un model de performanta profesionala si umana • Nicolae Margineanu si psihologia suferintei in temnitele comuniste. Textele detentiei • Din documentele rezistentei anticomuniste. Petru si Eugen Margineanu • Al doilea cerc al suferintei. Familia profesorului Margineanu: metamorfozele supravietuirii • Documente-facsimil si fotografii

INAPOI LA ARGUMENT.

Andrei Pleşu despre cultură şi tinereţe (Adevărul)

Tipul uman pentru care cititul, cultura, dezbaterea intelectuală au preţ şi relevanţă nu e în atenţia publică, nu se manifestă, nu iese la rampă. Şi nu e încurajat să o facă. „Modelele” societăţii româneşti de azi nu fac parte din această specie. De aceea, cei care se ocupă cu „dulcea zăbavă” a lecturii, pasionaţii de texte şi de viaţă spirituală trăiesc discret, în cercuri restrânse, lipsite de vizibilitate şi prestigiu.Ei există, dar în penumbră. Ceea ce le lipseşte este atenţia noastră, promovarea adecvată, contextul care să-i stimuleze şi să-i pună în lumină.

Cunosc eu însumi o sumedenie de asemenea tineri. Unii şcoliţi în marile universităţi ale lumii, alţii grădinărindu-se singuri, autodidacţi străluciţi, formaţi inexplicabil în ciuda unei ambianţe opace. În genere, sunt marginali, neapreciaţi şi sub sau ne-nefolosiţi. Catedrele diferitelor facultăţi sunt un fel de rezervaţii inexpugnabile, recalcitrante la orice tentativă de împrospătare. Presa preferă condeieri nervoşi, rapizi, fără prea multe „fasoane” culturale. Cei mai mulţi dintre „analiştii” noştri sunt, la bază, caftangii calificaţi.

Vedetele care defilează pe micile ecrane sunt, într-o proporţie zdrobitoare, întruchipări bălţate ale neruşinării vesele, ale ignoranţei arogante, ale improvizaţiei. Succesul se obţine pe altă claviatură decât pe aceea a studiului, a seriozităţii, a inteligenţei prompte şi a bunei cuviinţe.

Trebuie doar să ai mult tupeu, o tandră iubire de sine, câteva relaţii şi o proastă cunoaştere a limbii române. Cultura, fie ea şi de nivel strict gimnazial, nu se vinde. Mi se va spune că specimene din această zoologie există în toată lumea. Da, numai că ele nu ajung niciodată să ocupe scena, să domine piaţa publică, să se caţere la vârf în marile topuri „naţionale”: nu moderează, săptămânal, emisiuni de mare audienţă, nu devin „vip”-uri, nu fac cariere spectaculoase în văzul lumii.

Tocqueville on America after 1840 Letters and Other Writings (ed. Aurelian Crăiuţu)

Alexis de Tocqueville’s Democracy in America has been recognized as an indispensable starting point for understanding American politics. From the publication of the second volume in 1840 until his death in 1859, Tocqueville continued to monitor political developments in America and committed many of his thoughts to paper in letters to his friends in America. He also made frequent references to America in many articles and speeches. Did Tocqueville change his views on America outlined in the two volumes of Democracy in America published in 1835 and 1840? If so, which of his views changed and why? The texts translated in Tocqueville on America after 1840: Letters and Other Writings answer these questions and offer English-speaking readers the possibility of familiarizing themselves with this unduly neglected part of Tocqueville’s work. The book points out a clear shift in emphasis especially after 1852 and documents Tocqueville’s growing disenchantment with America, triggered by such issues as political corruption, slavery, expansionism and the encroachment of the economic sphere upon the political.

• This is the only book to extensively cover the development of Tocqueville’s political thought on America after his seminal work, Democracy in America • Includes never before published materials as well as new translations of speeches, articles, and letters • Allows for a re-understanding of Democracy in America by revealing the development of Tocqueville’s ideas on America

Edited and translated by Aurelian Craiutu

Indiana University, Bloomington

Jeremy Jennings

University of London

Modele politice nepieritoare: Ronald Reagan

România: Grădina Maicii Domnului şi… primul exportator de prostituţie în Europa (Times.Co.Uk)

România pare sau poate chiar este ţara extremelor: redescoperirea sacrului, intensa participare la pelerinajele religioase, numărul mare de mănăstiri (unele închinate Sfântului Munte Athos) şi de biserici construite după 1989 justifică poate descrierea elogioasă făcută de Papa Ioan Paul al II-lea acestei ţări (“Grădina Maicii Domnului”). Pe de altă parte, sunt realităţi deplorabile, triste, inavuabile chiar, pe care trebuie să le confruntăm cu luciditate. Prostituţia este un fenomen cultural foarte vechi, dar şi fluctuant. Într-o Europă secularizată, care găseşte în sex divertismentul cel mai comod, piaţa de carne vie nu poate fi decât foarte atractivă. România, din păcate, contribuie la tragedia personală a mii de tinere fete, fără ca un sistem inteligent de prevenire a acestui export să existe prin parteneriatul public-privat (Stat-Biserică, Stat-ONG-uri, etc.). Prostituţia se practică uneori şi în campusurile universitare, fără ca măsurile minimale să fie luate în sens profilactic. În mod categoric, dezbaterea despre viitorul naţiunii române în Europa va trebui să includă şi o reflecţie asupra surselor eticii comunitare. Când omul este tratat ca simplu obiect, utilizat cu cinism într-o reţea a profitului imoral, asistăm la apusul demnităţii individuale şi la sfârşitul oricărui umanism. (MN)

+++

Referinţă Times.

1 Romania (12% of migrant total)

2 Russia (9%)

3 Bulgaria (8%)

4/5= Ukraine ; Nigeria  (7%)

6 Brazil (8) (5%)

7= Belarus ; Moldova; Poland ; Hungary; Thailand (4%)

Mirel Bănică despre “Religia bio”

Adepţii culturii bio

De unde vine cultura bio? Din dorinţa de a mînca mai sănătos, spunem şi noi în rînd cu susţinătorii şi practicanţii acesteia. Un „ceva“ greu de definit care a existat mereu, nu s-a inventat de curînd. Faptul că există o piaţă pentru aşa ceva este rezultatul presiunii consumatorilor asupra marilor lanţuri alimentare, care nu ar fi propus niciodată produse bio ca alternativă la hrana industrială. Este adevărat, scandaluri de genul „vacii nebune“, al puiului cu dioxină sau al laptelui chinezesc forjat cu melamină au avut un cuvînt greu de spus în preferinţele consumatorilor. Primele produse bio apărute pe piaţa franceză datează de acum 15-18 ani, dar marele boom s-a produs în urmă cu 4-5 ani. Progresia, în termeni de vînzare, a fost fulgurantă, nimeni nu se aştepta la aşa ceva.

Manger bio nu este o religie pentru noi, ci mai degrabă o stare de spirit, o atitudine pozitivă, de trezire în faţa pericolului alimentar în care ne găsim cu toţii. Să mai reţinem faptul că adepţii bio nu trebuie confundaţi cu verzii ecologişti, dimensiunea politic militantă a acestora fiind mult mai pregnantă. Prea puţine persoane din Occident se hrănesc bio. Motivele: dificultatea de a-ţi schimba obiceiurile alimentare, preţul mai ridicat al acestor produse (cu 10-15%), imaginea „bobo“ a acestor produse, apanajul noilor burghezi urbani.

Viitorul culturii bio? Sîntem mai degrabă reticenţi, din mai multe motive. Canada, de exemplu, nu mai poate produce bio sută la sută pentru anumite produse, cum ar fi de pildă soia şi porumbul, deoarece cîmpurile sînt deja contaminate temeinic cu „gene călătoare“, parazite. Situaţia se complică prin utilizarea drepturilor de proprietate intelectuală asupra OMG-urilor, de către marile multinaţionale ale hranei. A se vedea celebrul de acum caz al unui cultivator independent de cereale din Canada vs Monsanto, multinaţionala de seminţe agricole şi inginerie genetică – afacerea se găseşte acum pe rol la Curtea Supremă din Canada. Ne este teamă că bio-cultura a ajuns acum o victimă a propriului succes, dînd naştere chiar la excese bio, hilare, cum ar fi, de pildă, ţigările americane „garantate fără aditivi“. Ele ucid tot la fel de mult ca şi celelalte, dar arată capcana pe care marketingul a întins-o culturii bio. Au apărut şi produse piratate bio, imitatori care în mod intenţionat utilizează confuzia termenilor: „organic“, „fără aditivi“, „agricultură biologică“, „produs respectuos faţă de mediu“ etc., care nu fac altceva decît să sporească starea de confuzie, derutînd clienţii.

Un film şocant despre Puterea Sovietelor (foamete, exterminare, cinism, revoluţie permanentă)

VERSIUNEA TITRATĂ ÎN LIMBA ROMÂNĂ: AICI.

D.B. Hart: despre cutremure, violenţa naturii, moarte şi tăcerea lui Dumnezeu

Tremors of Doubt
What kind of God would allow a deadly tsunami?

By DAVID B. HART
Friday, December 31, 2004 12:01 A.M. EST

On Nov. 1, 1755, a great earthquake struck offshore of Lisbon. In that city alone, some 60,000 perished, first from the tremors, then from the massive tsunami that arrived half an hour later. Fires consumed much of what remained of the city. The tidal waves spread death along the coasts of Iberia and North Africa.

Voltaire’s “Poëme sur le désastre de Lisbonne” of the following year was an exquisitely savage–though sober–assault upon the theodicies prevalent in his time. For those who would argue that “all is good” and “all is necessary,” that the universe is an elaborately calibrated harmony of pain and pleasure, or that this is the best of all possible worlds, Voltaire’s scorn was boundless: By what calculus of universal good can one reckon the value of “infants crushed upon their mothers’ breasts,” the dying “sad inhabitants of desolate shores,” the whole “fatal chaos of individual miseries”?

Perhaps the most disturbing argument against submission to “the will of God” in human suffering–especially the suffering of children–was placed in the mouth of Ivan Karamazov by Dostoyevsky; but the evils Ivan enumerates are all acts of human cruelty, for which one can at least assign a clear culpability. Natural calamities usually seem a greater challenge to the certitudes of believers in a just and beneficent God than the sorrows induced by human iniquity.

Considered dispassionately, though, man is part of the natural order, and his propensity for malice should be no less a scandal to the conscience of the metaphysical optimist than the most violent convulsions of the physical world. The same ancient question is apposite to the horrors of history and nature alike: Whence comes evil? And as Voltaire so elegantly apostrophizes, it is useless to invoke the balances of the great chain of being, for that chain is held in God’s hand and he is not enchained.

As a Christian, I cannot imagine any answer to the question of evil likely to satisfy an unbeliever; I can note, though, that–for all its urgency–Voltaire’s version of the question is not in any proper sense “theological.” The God of Voltaire’s poem is a particular kind of “deist” God, who has shaped and ordered the world just as it now is, in accord with his exact intentions, and who presides over all its eventualities austerely attentive to a precise equilibrium between felicity and morality. Not that reckless Christians have not occasionally spoken in such terms; but this is not the Christian God.

The Christian understanding of evil has always been more radical and fantastic than that of any theodicist; for it denies from the outset that suffering, death and evil have any ultimate meaning at all. Perhaps no doctrine is more insufferably fabulous to non-Christians than the claim that we exist in the long melancholy aftermath of a primordial catastrophe, that this is a broken and wounded world, that cosmic time is the shadow of true time, and that the universe languishes in bondage to “powers” and “principalities”–spiritual and terrestrial–alien to God. In the Gospel of John, especially, the incarnate God enters a world at once his own and yet hostile to him–”He was in the world, and the world was made by him, and the world knew him not”–and his appearance within “this cosmos” is both an act of judgment and a rescue of the beauties of creation from the torments of fallen nature.

Whatever one makes of this story, it is no bland cosmic optimism. Yes, at the heart of the gospel is an ineradicable triumphalism, a conviction that the victory over evil and death has been won; but it is also a victory yet to come. As Paul says, all creation groans in anguished anticipation of the day when God’s glory will transfigure all things. For now, we live amid a strife of darkness and light.

When confronted by the sheer savage immensity of worldly suffering–when we see the entire littoral rim of the Indian Ocean strewn with tens of thousands of corpses, a third of them children’s–no Christian is licensed to utter odious banalities about God’s inscrutable counsels or blasphemous suggestions that all this mysteriously serves God’s good ends. We are permitted only to hate death and waste and the imbecile forces of chance that shatter living souls, to believe that creation is in agony in its bonds, to see this world as divided between two kingdoms–knowing all the while that it is only charity that can sustain us against “fate,” and that must do so until the end of days.

Mr. Hart, an Eastern Orthodox theologian, is the author of “The Beauty of the Infinite” (Eerdmans).

Despre pericolul de a fi creştin în Europa (Florin Puşcaş)

Să fii creştin a fost o treabă periculoasă încă de acum două milenii. Chiar şi în prezent, “creştinii reprezintă grupul cel mai persecutat din lume“. Poate suntem obişnuiţi cu ideea că în China, Pakistan, Iran şi alte ţări, creştinii suferă de pe urma inadaptării la majoritatea religioasă locală. Dar cum rămâne cu persecuţiile creştinilor de lângă noi? Fără să exagerăm, am putea spune că drepturile ne-ar fi mai în siguranţă şi dacă am fi musulmani, homosexuali sau porci de guineea. Nu că apărarea drepturilor minorităţilor ar fi un lucru rău. Răul apare abia atunci când minorităţile ajung să discrimineze majoritatea. Când valorile moral-creştine nu numai că sunt privite cu repulsie, ci sunt scoase cu forţa din mentalitatea colectivă.

M-am întrebat întotdeauna de ce  abuzurile împotriva creştinilor nu sunt mediatizate. Avem jurnale de ştiri care abundă în crime, violenţe şi atacuri la adresa diferitelor sisteme. Totuşi, despre execuţiile misionarilor şi abuzurile autorităţilor nu se aude aproape nimic, deşi ele există. Despre un astfel de abuz am citit ieri. Despre părinţi creştini încarceraţi pentru că nu îşi lasă copiii la orele de educaţie sexuală. Se întâmplă în Germania pe baza unor legi de pe vremea naziştilor. Tot acolo unde, în 2007, ministerul familiei emitea un document prin care încuraja incestul şi pedofilia.

S-a ajuns în situaţia în care asemenea abuzuri sunt ignorate. Asta chiar dacă există militanţi până şi pentru drepturile porcului de crăciun. Dar există şi veşti bune (deşi nu le-aş numai aşa) pentru unii dintre noi. Ataşamentul şi respectul faţă de valorile creştine este atât de scăzut în rândul aşa-zişilor creştini, încât prea puţini ar avea de suferit de pe urma propriei credinţe. De fapt, într-o situaţie de viaţă şi de moarte, probabil peste 90% dintre noi am renunţa cu bucurie la titlul de creştin. Poate ar trebui mai întâi să ne comportăm ca nişte creştini, pentru a putea lupta împotriva discriminării. Sau putem, pur şi simplu, să aşteptăm să ne apere alţii drepturile.

PETIŢIE PENTRU REDUCEREA PENSIILOR FOŞTILOR SECURIŞTI ŞI ACTIVIŞTI COMUNIŞTI DE RANG ÎNALT

Prin această petiţie, readucem în atenţie solicitarea societăţii civile de reducere a pensiilor foştilor activişti comunişti de rang înalt şi a responsabililor din aparatul represiv al Securităţii.

Această cerere a fost formulată de mai multe ori până acum, în forme uşor diferite, de către Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (2006), Grupul pentru Dialog Social (2007) şi Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România (2008). Comisia Prezidenţială, care a declarat regimul comunist ca “ilegitim şi criminal”, recomanda, în Raportul Final, ca “foştii activişti comunişti de frunte, foştii conducători ai Securităţii, ai Miliţiei şi ai Ministerului de Interne, ai «Justiţiei» comuniste, foştii torţionari să nu poată beneficia de pensii peste nivelul minim al populaţiei”. Grupul pentru Dialog Social a cerut, la rându-i, printr-un comunicat, „reducerea cuantumului pensiilor foştilor securişti la nivelul unei pensii medii din sistemul public”. În fine, IICCR a iniţiat un proiect de lege prin care se stabilea ca pensiile responsabililor regimului comunist implicaţi în acte de represiune pe motive politice să fie reduse la nivelul salariului de bază minim brut pe ţară.

În prezent, pensiile foştilor activişti comunişti şi angajaţi ai Securităţii sunt de câteva ori mai mari decât pensia medie. Reamintim că angajaţii Securităţii au fost pensionaţi după o lege specială, care i-a favorizat în raport cu restul populaţiei. Activiştii şi securiştii au făcut parte dintr-un sistem de privilegii înainte de 1989 şi au rămas privilegiaţi şi după revoluţie. Considerăm că este profund imoral ca promotorii unui sistem criminal să se bucure de impunitate într-un regim democratic şi, în plus, să beneficieze de favoruri. Orice reformă care vizează modernizarea statului nu poate fi compatibilă cu onorarea acelora care au transformat statul în instrument de represiune politică, în perioada 1948-1989.

În contextul dezbaterilor legate de legea unică a pensiilor, solicităm Guvernului României să găsească, împreună cu societatea civilă şi instituţiile academice care se ocupă de studiul comunismului, o formulă legală, în acord cu Constituţia României, prin care pensiile celor responsabili pentru nelegiuirile regimului comunist să fie reduse. Există precedente şi soluţii legale practicate în alte ţări ieşite de sub dictaturi, înregistrate în literatura de specialitate privind aşa-numita „justiţie de tranziţie”. Reducerea sau chiar eliminarea pensiilor s-au numărat printre măsurile luate în Europa după 1945 împotriva responsabililor nazişti şi a colaboratorilor acestora din ţările aliate. Câteva din statele est-europene post-comuniste au recurs, de asemenea, la sancţionarea celor responsabili de abuzurile comunismului prin reducerea pensiilor. Germania este cel mai cunoscut exemplu, iar Polonia, cel mai recent. De la 1 ianuarie 2010, pensiile a peste 24.000 de oficiali comunişti şi ofiţeri ai poliţiei politice din Polonia au fost diminuate cu peste 50%.

În condiţiile în care România a condamnat oficial regimul comunist, a venit vremea ca măsurile concrete de decomunizare să fie puse în practică. Este nevoie de acestea ca semn reparatoriu faţă de victimele comunismului şi pentru a arăta că încălcarea drepturilor omului, a legilor şi normelor democratice nu rămâne nesancţionată.

Petiţie iniţiată de Societatea de Studii Istorice din România, Iaşi, 12 ianuarie 2010

Semnaturile sunt centralizate pe adresele de emailddobrincu@yahoo.com si/sau adrian_cioflanca@yahoo.com.

O nouă generaţie: raţiune, credinţă şi civilitate (V. Tismăneanu)

Vladimir Tismăneanu: „Tinerii intelectuali români formaţi după 1989 au avut şansa unei istorii, în fond, privilegiate”. În pofida greutăţilor adeseori exasperante din perioada tranziţiei, ei au crescut protejaţi de trauma totalitară şi departe de ecoul teribil al celor două războaie mondiale.

Au cunoscut din cărţi şi din povestiri frământările, chinurile, polemicile şi chiar abdicările premergătorilor. În ultimele două decenii, au putut călători liber, dezinhibaţi şi neurmăriţi de structurile Securităţii.

Şi-au asumat o metodologie de lucru profesionistă, iar mulţi dintre ei au intrat în circuitul academic internaţional. Revoluţia din decembrie 1989 şi manifestaţiile din Piaţa Universităţii (aprilie 1990) i-au surprins la vârsta copilăriei sau în anii adolescenţei, fapt care le-a trezit conştiinţa civică şi spiritul comunitar.

Cinismului moştenit din lumea comunizată ei i-au contrapus împlinirea idealului unor Soljeniţân şi Havel: viaţa trăită în adevăr. Imună la amnezie, această nouă generaţie s-a bucurat de darul libertăţii. Aşadar, nu trebuie să ne surprindă când descoperim că reprezentaţi ai acestei generaţii au cerut şi au susţinut condamnarea comunismului drept „regim ilegitim şi criminal”.

Alexander Sokurov: The Dialogues with Solzhenitsyn – 1/19

Persecuţia creştinilor: realităţi şi întrebări (Dragoş Paul Aligică)

Alte doua biserici din Malaysia au fost tinte ale unor atacuri ca urmare a unei decizii judecatoresti care le permite non-musulmanilor sa utilizeze cuvantul “Allah” pentru a-l desemna pe Dumnezeu, scrie CNN preluat de Hotnews. Iata ca in pofida blocajului mediatic si placiditatii opiniei publice occidentale, o tema izbucneste regulat in prim-planul dezbaterii publice. Exista in acest moment in lume sute de milioane de oameni asupra carora planeaza continuu abuzul sau violenta, pentru simplul fapt ca au o anumita credinta religioasa: mai precis, pentru ca sunt crestini.

Petiţie de solidaritate cu dizidentul chinez Liu Xiaobo, condamnat de autorităţile comuniste la 11 ani închisoare

Intelectualul critic Liu Xiaobo a fost condamnat de Crăciun (25 decembrie 2009) la 11 ani închisoare pentru îndrăzneala de a-şi fi exercitat dreptul la liberă expresie. Autorităţile chineze au numit acest gest “subversiune”. Noi însă ştim că dacă oameni ca Liu Xiaobo ar tăcea în vastul imperiu roşu al Chinei, atunci pietrele ar vorbi!

Profesor universitar şi scriitor de talent invitat de numeroase instituţii culturale din America de Nord şi Europa,Liu Xiaobo a iniţiat Charta 08 - un document menit sa susţină drepturile civice ale cetăţenilor chinezi, nemulţumiţi de simpla promisiune a creşterii economice. În rezumat, Charta 08 relansează pledoaria pentru reforma statului chinez (o nouă Constituţie), separaţia puterilor, democraţie legislativă şi stat de drept, independenţa justiţiei, responsabilitatea birocraţilor faţă de popor, protejarea drepturilor omului, alegeri libere, restaurarea şanselor de prosperitate în mediul rural (cu aspect feudal în numeroase provincii), încurajarea asociaţiilor non-guvernamentale, libertatea de reunire, libertatea de expresie individuală, libertatea de conştiinţă şi de practică religioasă (astăzi toate bisericile şi grupurile religioase fiind controlate de Partid), educaţie civică, protejarea proprietăţii private, reforme fiscale, protecţie socială, respectul pentru mediul înconjurător, o republică federală cu mai multe drepturi pentru minorităţi şi reabilitarea victimelor persecuţiilor politice succedate în chip nemilos din 1948 încoace.

Ideea esenţială a Chartei 08, ca şi cea a Chartei 77, este aceea a universalitatii non-negociabile a libertatii.  Un lucru care trebuie sa le devina clar guvernantilor de la Beijing, de la Teheran, din Rusia, din Birmania, etc.

Liu Xiaobo reaminteşte astăzi unei lumi întregi că omul nu trăieşte doar cu pâine – ci, în primul rând, cu spirit, adevăr, libertate. O ţară în care adevărul despre revoluţia maoistă nu se poate rosti în public, o Republică populară în care tibetanii nu au drept la propria lor autonomie locală, independenţă culturală – o asemenea ţară condamnă curajul în faţa morţii (virtutea fără de care, aşa cum spunea Nicolae Steinhardt, toate sistemele constituţionale ale lumii libere s-ar prăbuşi)…

Autorităţile comuniste au mizat pe somnolenţa ţărilor democratice în contextul sărbătorilor de iarnă. Liderii Partidului Comunist de la Beijing au crezut că lumea este prea ocupată cu activităţile de tip turism & shopping pentru a protesta cum se cuvine împotriva samavolniciei.  Cu toate acestea, condamnarea dizidentului in contextul aniversarii a douazeci de ani de la Caderea Zidului Berlinului a indignat sute şi mii de voci responsabile. Cancelara Germaniei, Angela Merkel, a protestat cu vigoare. Ministrul de externe al Franţei s-a exprimat în acelaşi sens. Lideri marcanţi ai luptei anti-totalitare din Europa de Est si Centrala, între care Vaclav Havel, au incercat sa sensibilizeze autorităţile chineze cu privire la acest caz.

Prin această petiţie, oricât de modestă ca formă şi conţinut, nu dorim decât să transmitem un semnal de solidaritate faţă de un intelectual care întelege libertatea de expresie ca pe un drept fundamental al fiecărui om de pe această planetă. Credem că într-un context în care mass-media occidentală se arată îngrijorată de tratamentul acordat de SUA teroriştilor, o reevaluare a ierarhiei culpelor şi a adevăratelor abuzuri politice de pe mapamond se impune cu necesitate.

Îi invităm pe toţi cei care slujesc cauza libertăţii să se alăture demersului nostru, în speranta ca el va fi auzit si de autoritatile chinezesti de pe teritoriul Romaniei. Sperăm totodată că reprezentanţii oficiali ai României la Bruxelles vor transmite un mesaj în Parlamentul European cu privire la solidaritatea societăţii civile din ţara noastră faţă de suferinţele acestui demn intelectual chinez, veteran al manifestaţiei din piaţa Tien-an-men care a fost supus în mai multe rânduri interogaţiilor brutale ale poliţiei chinezeşti.

Când un număr suficient de semnaturi va fi strins, vom transmite aceasta lista catre Amnesty International si alte organisme abilitate. E important ca România să apară pe harta solidaritatii internaţionale. Ştim că scriitorii, intelectualii critici au contat enorm in Estul European pre-1989. Este firesc ca ei să conteze şi în China post-2009. Cauza dizidentilor chinezi esta si a noastra. Chiar dacă lupta pentru libertate s-a încheiat pentru Europa acum douăzeci de ani, e important să nu uităm că frontul s-a mutat în alte continente.

Niciodata cuvintele poetului John Donne nu au fost mai dureros de actuale:

No man is an island,
Entire of itself.
Each is a piece of the continent,
A part of the main.
If a clod be washed away by the sea,
Europe is the less.
As well as if a promontory were.
As well as if a manner of thine own
Or of thine friend’s were.
Each man’s death diminishes me,
For I am involved in mankind.
Therefore, send not to know
For whom the bell tolls,
It tolls for thee.

Iniţiatorii petitiei:

Vladimir Tismăneanu
Mihail Neamţu

SEMNEAZA AICI sau:

http://www.petitieonline.ro/petitie/semneaza/solidaritate_cu_dizidentul_chinez_liu_xioabo_condamnat_de_autoritatile_comuniste_la_11_ani_inchisoare-p40125039.html

Printre semnatari: Cristian Preda, Andrei Cornea, Devis Grebu, Marta Petreu, Andrei Oisteanu, Sorin Vieru, Tereza-Brindusa Palade, Sorin Iliesiu, Ioan Stanomir, Caius Dobrescu, Armand Gosu, Virgiliu Ţârău, Cristian Vasile, Adrian Cioflanca, Cristian Patrasconiu, Bogdan Iacob, Răzvan Paraianu, Alin Fumurescu, Radu Stern,  Angela Furtuna, Ovidiu Pecican, Alexandru Gabor, Narcisa Bona, Vasile Garnet, Radu Tudorancea, Bogdan Duca, Ana Petrache, Leo Stan, Sorin Marica, Alin Vara, Peter Manu, Damiana Otoiu, Eliza Gheorghe, Andrei Muraru, Ruxandra Ivan, Dan Badea, Elena Baboi, Teodora Cascarade, Camelia Mateias, Virgil Burla, Maria Hulber, Mihai Pitea, Cristian Vaduva, Stephen Benedict, Danut Mănăstireanu, Victoria Leorda, Adrian Merfu, Nicholas Popescu, Rodica Volintiru, Radu Teslaru, Ioana Moldovan, Valentin Stanga, Vlad George, Miron Valeriu, Bogdan Popa, Simona Daraban, Elvira Popeti, Tadeusz Rostworowski, Tatiana Rosca, Mihaela Nitulescu, Cristian Munteanu, Costin Moisil, Silvia-Daniela Tobias, Bianca Fezesan, Sorin Sorasan, Miruna Dima Constans, Horatius Lucaci, Ana Tudoran, Daniela Cosar, Horia Sava, Diana Popa, Vlad Dăraban, Mihail-Valentin Cernea.

Post-Scriptum: Extrem de percutanta este şi referinta poetei Angela Furtuna la acel tulburator si atat de adevarat citat din Talmud:  «Cine salvează un om salvează o lume întreagă». Tot astfel, mi se par elocvente cuvintele istoricului Virgiliu Tarau: ”Libertatea trebuie sa fie posibila si pentru cei care nu se incadreaza in ordinea statului comunist chinez”.

Sistemul de pensii şi demografia negativă: scenariul unei catastrofe

DAN ŞELARU

Pensiile sunt prea mari, sau sunt prea mulţi pensionari. O cincime aproape din numărul pensionarilor e pe caz de boală, am citit peundeva că media vârstei de pensionare e pe la 54 de ani. E imposibil de susţinut sistemul şi trebuie recunoscut acest fapt.

Demografic e imposibil de susţinut actualul sistem de pensii, populaţia îmbătrâneşte. S-a ajuns ca la 4,9 milioane de salariaţi, contribuabili în sistem, să avem 5,7 milioane de pensionari. Doar jumătate din populaţia activă plăteşte la fondul de pensii de Stat. Legarea de salariu a punctului de pensie este o aberaţie economică fără legătură cu realitatea.

Angel’s Aisle (Придел Ангела)

Plot synopsis

After the October Revolution a small island with orthodox monastery is passed to Finland. The Finn Army places there an executive staff of coast artillery. The Soviet command sends to the island a former priest’s son and now soviet commissar Maxim Proshin. He is to wriggle way into the island as a novice and murder one of the high rank Finnish military man. Maxim will have to pass a way of penance and mental rebirth to find himself and achieve self actualization.

Awards :

Diploma Window to Europe Film Festival, Vyborg, Russia, 2008

First prize Film Festival : “Luchezarnyy angel”, Russia, 2008

First prize Historical Film Festival, Russia, 2008

Download aici.

Timişoara 1989-2009, un număr excepţional din Revista ORIZONT

Download: aici.

Roger Scruton on Beauty and Consolation 1/10

Creştini ai Bisericii copte ucişi în Egipt: de Crăciun (Le Figaro)

Crăciun tragic pentru creştinii copţi egipteni, care au celebrat joi 7 ianuarie sărbătoarea Naşterii lui Cristos.

Şase creştini egipteni de rit copt şi un agent de poliţie, musulman, au rămas ucişi şi circa zece persoane rănite în noaptea de miercuri spre joi într-un atac armat împotriva credincioşilor adunaţi în biserică pentru sărbătoare, într-un sat din Egiptul de Sus.

Atacul s-a petrecut în apropierea bisericii Sfântul Ioan la Nagaa Hamadi, în provincia Quena, 64 km de Luxor, când în jurul miezului nopţii un comando înarmat a deschis focul asupra credincioşilor reuniţi pentru Sfânta Liturghie de Crăciun. Între răniţi se află şi doi musulmani în trecere pe lângă edificiul sacru. Se presupune că violenţa a fost declanşată de răpirea şi presupusul viol al unei tinere musulmane de 12 ani, fapt de care comunitatea musulmană îl acuză pe un creştin. Episcopul Kirollos, care plecase de la biserică doar câteva minute mai înainte de tragerea împuşcăturilor, a declarat că a primit ameninţări în săptămânile trecute din partea unor grupuri musulmane, plângându-se că forţele de securitate nu le-au luat în serios. Între timp, joi dimineaţă circa 2000 de creştini – potrivit canalului de televiziune Al Jazira – au manifestat, în faţa centrului de poliţie din sat, aruncând pietre împotriva agenţilor, care au răspuns cu gaze lacrimogene şi jeturi de apă pentru a dispersa mulţimea.

Radio Vaticana

LE FIGARO:

Sept personnes, dont six chrétiens, ont été abattues mercredi soir en Haute-Égypte.

Dans un pays secoué depuis des années par des troubles confessionnels, le sang des coptes a une nouvelle fois coulé, au moment où la minorité chrétienne (environ 8 % de la population) célébrait le Noël orthodoxe. L’attaque s’est déroulée mercredi à Nag Hammadi, une ville aux trois quarts chrétienne, à 80 km au nord de Louxor. D’après des témoins, trois hommes circulant en voiture ont ouvert le feu sur des fidèles qui sortaient de la principale église de la ville après la messe de minuit.

«Je me dirigeais vers l’évêché, lorsque j’ai vu un homme tirer à l’arme automatique sur tous les coptes qui passaient», a témoigné l’évêque Kyrillos, qui venait de célébrer la messe. Un agent de sécurité musulman et six fidèles ont été tués, plusieurs autres grièvement blessés. Selon l’évêque, de nombreux coptes de la ville ont été menacés ces derniers jours. Lui-même aurait reçu un SMS disant : «C’est ton tour». «Les églises auraient dû être mieux protégées», accuse-t-il.

Dans un pays secoué depuis des années par des troubles confessionnels, le sang des coptes a une nouvelle fois coulé, au moment où la minorité chrétienne (environ 8 % de la population) célébrait le Noël orthodoxe. L’attaque s’est déroulée mercredi à Nag Hammadi, une ville aux trois quarts chrétienne, à 80 km au nord de Louxor. D’après des témoins, trois hommes circulant en voiture ont ouvert le feu sur des fidèles qui sortaient de la principale église de la ville après la messe de minuit.

«Je me dirigeais vers l’évêché, lorsque j’ai vu un homme tirer à l’arme automatique sur tous les coptes qui passaient», a témoigné l’évêque Kyrillos, qui venait de célébrer la messe. Un agent de sécurité musulman et six fidèles ont été tués, plusieurs autres grièvement blessés. Selon l’évêque, de nombreux coptes de la ville ont été menacés ces derniers jours. Lui-même aurait reçu un SMS disant : «C’est ton tour». «Les églises auraient dû être mieux protégées», accuse-t-il.

Cristian Preda despre aroganţa parveniţilor (şi bonus: despre planeta Bamboo)

“Este absolut inacceptabila aroganta acestor exponenti ai unor clase de afaceri care de altfel s-a imbogatit de pe urma contractelor pleasca date de la stat sau pacalind statul. Sunt foarte multi si in PDL si in PSD, eu personal ma simt agresat in decenta cea mai elementara atunci cand ii vad pe acesti oameni care sunt in mod fundamental dezarticulati dand lectii doar pentru ca, pe baza banilor pe care i-au castigat, ocupa pozitii de autoritate in partide intai, si isi permit sa viseze sa colonizeze statul.”

FIŞIER AUDIO

Vezi şi remarcile excelentului gazetar Cristian CÂMPEANU (România liberă):

Daca ar fi sa luam in serios argumentul ca ar fi o persoana mai articulata decat ceilalti membri ai asa-numitului “fenomen Dorobanti” si ca, in fond, s-au vazut lucruri mai rele in Parlamentul Romaniei, va trebui sa acceptam urmatoarea dilema sinistra: fie “grupul Dorobanti” sunt o ceata de babuini isterici iar caracterul “articulat” al tanarului Prigoana il transforma intr-un soi de “veriga lipsa” cu totul remarcabila, fie Parlamentul nostru este intr-atat de corupt incat accesul lui Junior ar fi, de fapt, o imbunatatire a calitatii Legislativului. Cat priveste celalalt argument – ca ne-am afla in prezenta unui exceptional de daruit om de afaceri la cei numai 23 de ani ai sai – atunci, daca ne amintim ca Bill Gates a avut primul sau mare succes la 24 de ani cand a reusit sa le vanda celor de la IBM primul sistem DOS pentru 50.000 de dolari, este evident ca Prigoana Jr. tinteste prea jos: cineva are urgenta nevoie de calitatile sale pe Wall Street sau in city-ul londonez.

PS: DESPRE UNIVERSUL DOROBANŢI ŞI PLANETA BAMBOO, PLUS CÂTEVA SPECII ALE PARVENITISMULUI JUVENIL au scris jurnaliştii de investigaţie de la CAŢAVENCU: AICI, apoi AICI.

Ce înseamnă modernizarea unui partid?

Consideraţiile domnului Cristian Preda privind soarta PDL în viitorul apropiat au stârnit deja comentarii abundente. Dincolo de trimiterile personale, to-and-fro, merită reţinute câteva interogaţii de fond: ce politică de cadre îşi propune să aibă un partid democratic în contextul văditei tendinţe de oligarhizare a forului legislativ, a instituţiilor mass-media şi chiar a societăţii civile (unde elanul voluntarist şi dezinteresat e tot mai rar, fiind capturat de firmele-căpuşă ale diferiţilor moguli)? Cum tratează liderii unui partid responsabil noua tendinţă de promovare a principiului notorietăţii în detrimentul meritocraţiei individuale? În sfârşit, cum îşi tratează un partid capetele luminate atunci când ţine la memoria înaintaşilor şi la identitatea sa doctrinară? La aceste întrebări merită să reflectăm, cu toţii, pe un ton calm dar alert, beneficiind de-o optimă decontractare post-electorală.

Politica de cadre

În mod normal, selecţia într-un partid tânăr, modern şi dinamic trebuie făcută pro-activ. Este insuficient să aştepţi vizite aleatorii la un sediu prăfuit din partea unor cetăţeni dornici să se înscrie, din patriotism sau pur idealism, într-o structură locală. Câtă vreme respectiva filială nu întreţine o dezbatere publică relevantă, nu organizează seminarii transparente, nu curtează reprezentanţii de elită ai fiecărei bresle, rezultatele vor fi mediocre.

Un partid care depăşeşte acest nivel de improvizaţie ştie că fiecare regiune a ţării are un specific de care „centrul” poate beneficia în folosul cetăţeanului: sectorul 1 al Bucureştiului (unde găsim clădirile dintre cele mai reprezentative, sub raport istoric şi cultural, ale capitalei: Ateneul Român, Biblioteca Universitară, Muzeul Naţional de Artă, Muzeul Ţăranului) nu merita oare reprezentat de un personaj cu prestanţă publică – om de cultură, profesor universitar, etc. – mai degrabă decât de un proaspăt absolvent de facultate (oricât de isteţ, capabil sau descurcăreţ ar fi acesta din urmă)? Atenţia la context şi la efectul de sens al alegerilor făcute de partid e esenţială. Nu vei arunca în corzile precocităţii nişte tineri imberbi, atunci când ei nu se numesc Albert Einstein sau Mihai Eminescu. Nu vei  căuta în judeţul Olt specialişti în pădurile de răşinoasă. La fel, recrutarea de profesionişti într-o organizaţie din judeţul Tulcea va putea livra expertiză şi competenţe în chestiuni privitoare la ecologie, ape sau industria piscicolă, dar nu şi în prevenirea riscurilor seismice.

Pe scurt: recrutarea pro-activă şi căutarea specificului local sunt două dintre criteriile importante ale înnoirii unui Partid. Nu promovezi beizadeaua chic ori tipul „şmecherului de bani gata” într-un cartier cu etos conservator şi rezonanţe istorice solemne, aşa cum nu ceri unui academician nonagenar să animeze un stadion de fotbal la pauza de meci. Nu faci dezvoltare IT în România promovând la comunicaţii un specialist în saltele şi nu rezolvi durerile ştiinţei şi cercetării – aşa cum vroia PNL în mandatul trecut – avansând în funcţia de ministru un proiectant de mall-uri. Accentul individualist pus pe CV (citit atent şi comparat eventual cu „trofeele” altor partide europene) ar împiedica desfăşurarea tentaculară a relaţiilor de rubedenie, etc.

Notorietate versus competenţă

Presa este ipocrită atunci când deplânge ascensiunea băieţilor cu limuzină şi ale fetelor în mini-jupe, în detrimentul candidaţilor serioşi, testaţi prin profesionalism şi mai ales încercaţi în bătălia de idei şi performanţă cu colegii lor europeni. Mai toate televiziunile, atunci când au ocazia, scot în faţă zaiafetul, decolteul, derizoriul, faptul irelevant. Narcotizarea sistematică şi uciderea discernământului colectiv sunt ocupaţii de succes ale presei recente. De ce să ne plângem atunci pentru că Elizabeta Rizea sau Corneliu Coposu nu mai au, printre tinerele generaţii, prea mulţi moştenitori?

În primăvara anului trecut, lansam această întrebare: „Ce căutăm oare în aceste timpuri de criză economică, derută morală, exod intelectual şi declin demografic: ascensiunea vampei, gesticulaţia ţoapei ori bârfa cluburilor de noapte – sau, mai degrabă, mintea disciplinată, hărnicia cuminte şi cinstea sufletească? Vrem clanuri de familie şi dictatul minijupei sau, dimpotrivă, o logică meritocratică aliată cu surâsul luminos al decenţei? Ne dorim nişte paji ahtiaţi după intrigi sau, mai curând, o sobrietate masculină antrenată la şcoala incoruptibilităţii?”

Astăzi avem acelaşi răspuns ca şi în martie 2009: Orice mazăre lipsită de miez, dar cu luciu de limuzină, va câştiga atenţia lumii în faţa unui bob de muştar lipsit de aere şi ascuns cu discreţie într-un sol roditor. Presa tabloidizată şi poftele noastre impure sunt, aşadar, cele care produc mai întâi figurile de mucava – pentru ca atunci când acestea prind curaj şi vor (pe lângă bani sau celebritate) şi puţină influenţă politică, noi să strigăm indignaţi: „nu!”, „prea mult”, „destul!”

Intelectuali şi doctrină

Nu poţi combate principiul oligarhizării („banul cumpără orice”) şi nici coborârea politicii în can-can fără discuţia constantă, deschisă şi mai ales imprevizibilă despre valori. Un partid dinamic nu trăieşte doar cu aer şi nici cu vorbele frumoase ale invitaţilor la TVR Cultural.

Oricât de pragmatic, însă, orice partid are nevoie şi de o doctrină – ceea ce în cazul PDL echivalează cu un exerciţiu de federare între democraţii centrişti şi creştin-democraţii sau liberalii clasici de centru-dreapta. Construcţia modulară a acestei identităţi doctrinare (în care se regăsesc principii distincte, dar complementare) nu poate fi opera oamenilor care aduc doar bani, mici, bere şi cântăreţi de manele sau distribuitori de afişe. Câţiva măcar, în partidele noastre parlamentare, trebuie respectaţi şi încurajaţi să gândească atât ideile mari şi provocările epocii, cât şi politicile pe termen lung.

Nu poţi veni cu oratori lamentabili sau cu patefoane cariate în faţa unor alegători exigenţi, care circulă frecvent peste hotare şi citesc presa internaţională quality în două-trei limbi străine. Proiectul România 2030, să spunem, e unul mereu în mişcare. Relieful socio-economic, cultural şi demografic se modifică permanent în toate regiunile ţării. La fel, şi aşteptărle oamenilor. De aceea, un partid modern trebuie să încurajeze dezbaterea, libertatea de exprimare civilizată şi frământarea privind viitorul. În plus, e bine să ne reamintim că acceptarea calităţii de membru de partid nu echivalează cu un botez sau un mariaj. Votul acordat unui preşedinte de organizaţie locală sau centrală nu reprezintă, nici el, un act sacramental, cu valoare mistică, imun la nuanţe critice sau evaluări mai aspre.

Dacă idolatrizarea a intelectualilor e un păcat al judecăţii politice de care trebuie să ne despărţim (să nu uităm prestanţa ministerială decepţionantă, în perioada interbelică, a unor figuri ca Nicolae Iorga sau Octavian Goga), dispreţul acordat inteligenţei se plăteşte scump. Iată motivele pentru care cred că europarlamentarul Cristian Preda are dreptate.

Mihail NEAMTU

Post-Scriptum:

TSAR, trailer 2009 – ЦАРЬ, a film by Pavel Lungin

Cărţi pentru Basarabia

Liga Studenţilor Basarabeni din România a iniţiat un proiect de dotare a şcolilor rurale din Republica Moldova cu carte românească, intitulat „Trimite o carte peste Prut”.

Astăzi majoritatea bibliotecilor din satele Republicii Moldova nu dispun de un număr suficient de cărţi în limba română cu grafie latină, păstrându-le pe cele editate înainte de 1989. Deşi în ultimii 20 de ani peste Prut s-au editat cărţi în română, criza economică permanentă şi sărăcia, lipsa fondurilor suficiente de la buget nu au permis înlocuirea cărţilor vechi cu unele noi. Aceeaşi stare de lucruri priveşte şi bibliotecile şcolilor din zonele rurale.

In acest context Liga Studentilor Basarabeni din Bucuresti isi doreste sa intieze aceeasi campanie si in Republica deviza “Cartea ta conteaza!”. Lansam un apel către toți cei care sunt dispuși să ne sprijine în desfășurarea acesteia prin: donarea propriu-zisa a cartilor, promovarea campaniei si strangerea efectiva a cartilor in Republica Moldova.

LSBB se angajează să asigure inventarierea, împachetarea şi transportul cărţilor.

Campania are ca beneficiari bibliotecile și şcolile din zona rurala, inclusiv din regiunea transnistreană. Aceste biblioteci au fost selectate pe criteriul lipsei de cărţi în limba română şi a numărului de copii înscrişi. Sunt binevenite cărţi de literatură românească şi universală, poezie, enciclopedii, atlasuri, carte şcolară, precum și literatură istorică etc. Cartile vor fi donate in mai multe etape.

Le mulțumim celor care au contribuit sau urmează să contribuie la buna desfășurare a campaniei, printre aceștia numărându-se: Ministerul Tineretului și Sportului din Republica Moldova, Primăria Municipiului Chișinău, Asociația Istoricilor din Moldova, Asociația Culturală Pro Basarabia și Bucovina, Asociațiunea Culturală ASTRA, precum și persoanelor care nu reprezintă o asociație sau instituție, dar care și-au manifestat sprijinul față de inițiativa noastră.

Vă suntem recunoscători şi vă mulţumim anticipat pentru ajutorul pe care ni-l oferiţi şi pentru contribuţia pe care o aduceţi la rezolvarea unei probleme endemice şi, pentru mult timp, aparent iremediabile în Republica Moldova.

Alina Sclifos

Liga Studentilor Basarabeni Bucuresti

e-mail: alinasclifos@yahoo.com

Prof. Virgil Ciomoş despre relaţia între fenomenologie şi teologie

Bahtin despre Dostoievski

Dostoievski nu lasă niciodată vreun amănunt cît de cît mai important în afara conştiinţei eroilor săi de frunte (adică a eroilor care participă cu drepturi egale la marile dialoguri ale romanelor sale); el îi aduce în contact dia­logal cu tot ce are însemnătate în universul operelor sale.

Fiecare „a d e v ă r” străin, prezentat în vreunul din romane, este neapărat introdus în orizontul dialogal al tuturor celorlalţi eroi principali ai roma­nului respectiv. Ivan Karamazov, de exemplu, cunoaşte şi înţelege adevărul lui Zosima, şi adevărul lui Dmitri, şi adevărul lui Aleoşa, şi  „adevărul” lubricului lor părintre Feodor Pavlovici. Dar şi Dmitri, şi mai ales Aleoşa înţeleg prea bine aceste adevăruri. In Demonii nu găsim nici o idee care să nu-şi afle ecoul dialogal în conştiinţa lui Stavroghin.

Dostoievski nu-şi rezervă niciodată o redundanţă importantă de sensuri, ci numai minimul pragmatic, pur informativ, care îi este necesar pentru a des­făşura povestirea. Dacă autorul ar uza de o asemenea redundanţă, el ar transforma marele dialog al romanului într-un dialog obiectual finit sau într-un dialog de fac­tură retorică.

Jurnal britanic: pagini regăsite (I)

Durham, 8 noiembrie 2001

Spiritul balcanic greşeşte atunci când nu-şi temperează elanurile intimiste: pofta de-a cotcodăci pe seama tribulaţiilor private ale vecinului, ale rudei, ale unui prieten uitat.  Ce nepreţuit dar este retragerea, tăcerea, discreţia cultivată. Cât de liber te simţi când ai ucis pofta de-a pune întrebări indiscrete. A te obişnui cu nepăsarea sau batjocura celorlalţi, acesta e criteriul inteligenţei (mai cu seamă în cazul intelectualilor publici). Cine cunoaşte geografia interiorităţii nu se teme de marginalitatea exterioară.

10 noiembrie

Ego-istorie: ne temem de modificarea partiturii cumpărate cu iluziile tinereţii (ceea ce uneori înseamnă îndârjire, fanatism, dar şi jertfelnicie). Puterea unui spirit înţelept se măsoară însă prin lărgimea îmbrăţişării despătimite pe care o acordă aproapelui. Poţi fi exclusivist-dogmatic câtă vreme ignori concretul. E obligatoriu să descoperi modulaţiile carităţii în faţa persoanei încărcată cu patos subiectiv. Mai puţine etichete pripite, mai puţine separaţii confortabile. Va rezista oare I.N. la schitul unde se dau numai comenzi şi nu sunt tolerate nici cele mai firave interogaţii? Când ai sabia certitudinilor nemiloase eşti scutit de întrebări, dileme, probleme. Or, te poţi lăsa sfătuit de un mistic al tautologiilor sterpe?

La fel de mult ca povestea neştiută a unui om slab cu duhul, aflat într-un cartier înglodat al Bucureştiului, istoria lumii, ca mereu aproximată totalitate, nu ar trebui să ne lege de tainele Providenţei? Dar evoluţia umanităţii între diferitele stagii ale umanităţii? Dar succesele medicinei moderne – rezultat al exploziei cunoaşterii pozitive a naturii? În momentele sale de glorie, medicina „izbăveşte” toate eforturile faustice ale ştiinţelor naturale şi rămâne o provocare pentru teologie prin aceea că utilizează sintetic întreg arsenalul de cunoaştere teoretică şi practică al celorlalte ştiinţe, topindu-le creator într-un creuzet de soluţii imprevizibile. Toată memoria cunoaşterii naturale e scrutată cu scopul ameliorării suferinţei, prelungind efectiv viaţa umană — a cărei definiţie este, până la urmă, contiguă cu misterul Dumnezeirii.

Este viaţa, ori supravieţuirea, ultimul criteriu al fidelităţii faţă de darul fiinţei? Definiţia suicidului este relativă, spun bioeticienii Europei pos-creştine, întrucât noţiunile de natură umană şi artefact au devenit la rândul lor imprecise. Şi ce diferenţă între sinuciderea tragică al unui erou antic sau medieval (Decebal sau un autor de seppuku la curtea imperială a Japoniei) şi suicidul plictisit al unui cetăţean olandez, răsfăţat până la saturaţie de oferta de divertisment… Sui caedere.

11 Noiembrie

Cioran: cei care se desfată cu desfiinţarea altora suferă de o vocaţie demiurgică, dar sub semnul minus.

13/14 Noiembrie

Complexul persecuţiei e un mod al vanităţii, ca şi deznădejdea — asta arată şi scrierile Sfîntul Siluan Atonitul. Ce larg observabilă e patologia disperării în pliul euforiei. Refuzul transcendenţei în experienţa angoasei, al plăcerilor prelungite cu amnezică tenacitate.

(c) 2001, MN.

Parodierea Crăciunului în Olanda…

În Amsterdam, auto-intitulata “Gay Capital of The World” (capitală homosexuală a lumii), între 18 şi 28 decembrie are loc un festival de Crăciun pentru homosexuali, cu propriul “gay X-mas open-air market” (tîrgul homosexual de Crăciun). Pruncul Iisus are doi taţi sau două mame, un patinoar roz şi brazi de Crăciun roz. Organizatorii, aceiaşi care organizează cea mai cunoscută paradă a homosexualilor, Gay Pride Parade din Amsterdam, vor să “marească aria de activităţi pentru barbaţii şi femeile gay din perioada Crăciunului, cînd nu sînt foarte multe de făcut”.

Sursă: Patruped bun.

Petre Guran şi Ana-Maria Goilav despre arhitectura eclezială în secolul XXI (Iaşi, 4 ianuarie 2009)

Parohia Munteni-Copou în colaborare cu Seminarul Teologic Liceal Ortodox „Sf. Vasile cel Mare” din Iași ne invită luni, 4 ianuarie 2010, incepand cu ora 18, la conferința – dezbatere despre bisericile vechi și noi, intitulată Atelierul de biserici, organizată de Parohia Munteni-Copou în colaborare cu Seminarul Teologic Liceal Ortodox „Sf. Vasile cel Mare” din Iași, având ca invitați pe arhitect Ana-Maria Goilav, cadru didactic al Universității de Arhitectură și Urbanism “Ion Mincu” din București și pe bizantinologul Petre Guran, director executiv al Uniunii Arhitecților din România.

Evenimentul se va desfășura în atrium-ul Seminarului Teologic (Seminarul este situat în Aleea Mihail Sadoveanu nr. 46) și vor participa ca invitați, pe lângă enoriașii Parohiei Munteni-Copou, arhitecți, istorici și teologi care și-au manifestat interesul față de această inițiativă. Cu acest prilej, conferențiarii vor prezenta pentru dezbatere publică și propunerea de proiect a viitorului așezământ parohial ce va construi în Copou, cu hramul Sfântul Maxim Mărturisitorul și Sfântul Grigorie Palama.