După Bucovina, Râmnicul e, cred, spaţiul cel mai bogat în biserici, mănăstiri şi monumente din ţară. România e de negândit fără Cozia, Hurezi, Govora, Arnota, Bistriţa, Dintr-un Lemn, Surpatele, Frăsinei, sau fără culele de la Măldăreşti, fără încă păstratele (dar neglijatele) case ţărăneşti, cruci de piatră şi troiţe din peisajul vâlcean, un soi de Toscană frustă, condamnată, pe nedrept, la anonimat. Localnicii, ierarhii şi „specialiştii“ ştiu despre ce este vorba. Câte un binevoitor generos din zonă, câte o stareţă întreprinzătoare, câte un ispravnic mai cuviincios se străduiesc să întreţină, să repare, ba chiar să (re)construiască. Dar totul se face sub zodia norocului, a întâmplării, a aproximaţiei. Restaurările sunt când atente şi lăudabile, când riscante, adaosurile arhitecturale sunt când cuminţi şi funcţionale, când arogante şi confuze.
Rafinamentele brâncoveneşti sunt asediate de „modernizări“ pripite, de folclorisme vandabile şi kitsch. Avem câţiva remarcabili istorici de artă care să cerceteze arhitectura şi pictura sacră, dar mijloacele lor sunt inevitabil reduse. Interesul pentru valorificarea publică a acestui enorm inventar patrimonial e departe de a fi pe măsura anvergurii lui. Ar fi nevoie de un mare proiect, în care Ministerele Turismului, al Culturii, al Transportului, al Finanţelor Publice, alături de Patriarhie şi de reprezentanţii ei locali să se asocieze pentru a scoate miracolul din precaritatea lui provincială. Ar trebui tipărite albume, ghidaje îngrijite, trasee confortabile. Ar trebui create echipe care să controleze cu acribie fiecare intervenţie nesăbuită în economia stilistică a operelor de artă. Până una alta, dormim, mândri, pe un tezaur unic. Suntem somnambulii unui patriotism de faţadă şi de conjunctură.
11/11/2009 la 08:01 |
Din pacate ceea ce Andrei Plesu a observat analizat tinutul Ramnicului este valabil pretutindeni in Romania. Din pacate normele arhitecturale care exista sunt ineficiente, si adesea incalcate chiar cu acordul autoritatilor.