Profanarea spiritului Timişoarei, 1989-2009

30 noiembrie 2009

Khris.Ro

Aud ca domnii Crin Antonescu si Mircea Geoana se vor afla maine in Timisoara pentru a semna ceea ce dansii numesc “Parteneriatul pentru Timisoara”, parteneriat de care timisorenii ma indoiesc ca au nevoie.

Se incearca astfel ca de ziua nationala a Romaniei, sa li se introduca timisorenilor pe gat un candidat ce il are in spate pe dl Ion Iliescu, un personaj care neoficial este “persona non grata” in Banat, iar primarul Timisoarei, dl Ciuhandu, se umple inca o data de ridicol prin sustinerea in turul doi a domnului Geoana.

Comunistii – fostii PCR-isti sau noii social-democrati - nu au avut niciodata succes in capitala Banatului, iar asta o dovedesc inclusiv rezultatele obtinute aici de dl Iliescu, cel care in 1992, atunci cand Romania nu se dezmeticise inca, a obtinut in Timis un scor jenant (36% din voturi), desi la nivel national a castigat cu 61%.

Este democratie, iar domnii Antonescu si Geoana sunt liberi sa faca ce vor, insa mi se pare imoral ca exact de ziua nationala a Romaniei si la 20 de ani de la Revolutie, cei doi sa vina in primul oras liber de comunism pentru a ii face propaganda electorala unui candidat in spatele caruia se afla Ion Iliescu.


Averea mogulilor sub Guvernarea Tăriceanu (www.riscograma.ro)

30 noiembrie 2009

Dan Voiculescu:  Cea mai mare creştere, de la 240 de milioane de euro (300 mil. $) la 1,6 miliarde, adică de 6,66 ori. Averea nu s-a oprit din creştere nici la guvernare, nici în opoziţie. Doar în 2009, anul crizei, suma a stagnat (în euro, pentru că în lei a crescut)

Dinu Patriciu:  Creştere de 5,7 ori, adică de la 280 milioane de euro (350 mil. $) la 1,6 miliarde. Suma părea să fi crescut de 8 ori în 2007, după primele estimări legate de preţul pentru care a vândut Rompetrol, dar ulterior, cifrele confirmate au fost mai mari. Propriul top, Forbes, îl dă însăîn continuare pe Patriciu drept cel mai bogat român, cu o sumă mult mai mare decât Capital:  2,2 miliarde de euro.

Sorin Ovidiu Vântu: 50% în primul an al lui  Băsescu, 20% în al doilea an al lui Băsescu şi mai mult decât dublare în al treilea an. Era clar, bula nu putea să mai ţină :) Corecţie în 2008 apoi, ca la Voiculescu, stagnare în an de criză.

Bilanţ final al celor 3 moguli: Suma iniţială, sub un miliard de euro, adunaţi în 14 ani. Suma finală, aproape 5 miliarde de euro, adică aproape încă câte un miliard în fiecare an.

Averile lui Voiculescu, Vântu, Patriciu, potrivit Top 300 capital (convertite în milioane de euro)

2004 2005 2006 2007 2008 2009
Voiculescu 240 280 400 730 1600 1600
Patriciu 280 360 480 2400 2100 1600
Vantu 400 600 720 1680 1250 1250

PNL, Crin Antonescu şi deriva liberală (reloaded)

30 noiembrie 2009

Înjumătăţirea numărului de agenţii guvernamentale — veritabile căpuşe bugetivore — şi-a găsit un adversar neaşteptat: PNL. Partidul care-şi clamează vocaţia reformistă a depus o neaşteptată sesizare la Curtea Constituţională împotriva Legii de restructurare a agenţiilor din subordinea Guvernului. Să ne gândim puţin la gloria tradiţiei liberale româneşti: unde-i veţi putea recunoaşte, astăzi, chipul şi nobleţea? Din 1990 încoace, un partid istoric dezamăgeşte sistematic aşteptările noii generaţii.Vector al modernizării în perioada interbelică, PNL a ajuns astăzi scutul stagnării. De ce oare?

Ideile liberalismului clasic sunt bine-cunoscute, frecvent combătute, dar pretutindeni respectate: dreptul sacru la proprietate, reducerea taxelor, limitarea acţiunii Statului, încurajarea pieţei libere, investiţia în creativitate (la antipozii exceselor protecţionist-sindicaliste), respectul dat persoanei şi iniţiativei individuale, refuzul abstracţiilor colectiviste, ş.a.m.d. Când aderăm la aceste valori devenim aproape spontan adepţi ai meritocraţiei în plan social, al libertăţii sub aspect economic şi al transparenţei în exerciţiul guvernării. Anticomunismul şi rezerva pronunţată faţă de politicile stângii nu pot fi decât ingrediente naturale ale unui liberal autentic.

Făcând aceste constatări, se cuvine aşadar să ne întrebăm cum oare PNL defilează liniştit, de atâţia ani, alături de partidul dominat încă de geniul machiavelic al unui Ion Iliescu? Cum se explică vecinătatea senină între un Crin Antonescu şi „conservatorul Felix”? Dar carierismul obraznic al unui Bogdan Olteanu, egalat poate doar de „micul Titulescu”?

Eşecuri post-1989

Pentru a răspunde acestor întrebări, vom face un apel selectiv la memorie. Nu e cazul să vorbim aici despre meritele prezenţei liberale din Parlamentul post-decembrist. Într-un climat sufocant, printre coledzi inepţi sau agramaţi, numeroşi liberali au ştiut să facă o figură respectabilă. Cei grupaţi formal sau informal în jurul profesorului Valeriu Stoica, bunăoară, au excelat în colaborarea cu mediile academice şi culturale, stimulând reflecţia filozofică a unor tineri universitari prin iniţiative de tipul „Institutul de Studii Liberale”, căutând apoi să ancoreze centru-dreapta românească într-o mişcare de idei cu reverberaţii internaţionale. Proiecte legislative salutare (între care faimosul „2% pentru cultură”) au dus patriei un aer proaspăt. Încă din anii 90, însă, gândirea inovatoare şi principială au fost contracarate de apariţia unui sub-curent al liberalismului tulbure, gata oricând să coboare ştacheta standardelor morale şi să compromită idealul purităţii doctrinare.

În anii însângeraţi de mineriade, mulţi au sperat ca liberalii să devină vârful de lance al luptei anticomuniste, răzbunînd astfel suferinţa marilor bărbaţi de stat morţi în temniţele comuniste (e.g., Constantin I. C. Brătianu, mort la Sighet în 1950). Or, spre deosebire de ţărăniştii atipicului Ion Raţiu, liberalii conduşi de Radu Câmpeanu afişau reflexe suprinzătoare de acomodare cu direcţia lui Ion Iliescu. Sub regimul Constantinescu, ideea unei „Comisii prezidenţiale pentru Condamnarea Dictaturii” fie n-a apărut, fie n-a prizat unde trebuia. Cronicarii epocii îşi amintesc totodată onctuozitatea lui Dinu Patriciu, care pleda în faţa asceticului Corneliu Coposu pentru ieşirea din opoziţie şi colaborarea cu FDSN (ulterior, PDSR).

La rubrica „eşecuri”, istoricii tranziţiei vor include pesemne şi numărul mare al foştilor informatori sau ofiţeri ai Securităţii din PNL: Mircea Ionescu-Quintus, Dan Amedeo Lăzărescu, academicianul Bălăceanu-Stolnici, Daniel Dăianu, Alexandru Paleologu, Ştefan-Augustin Doinaş, Mona Muscă, ş.a. (Suspiciuni au planat şi asupra lui Radu Câmpeanu). Gradele de culpabilitate diferă enorm între aceste persoane, dar evidenţa impurităţii rămâne, uneori chiar tragic, incontestabilă.

Nu vom comenta aici nici „profunzimea” altor manifestări din epocă: alegerea lamentabilului Crin Halaicu ca primar al Capitalei; avântul luat de mediocrul Viorel Cataramă; acuzaţia de plagiat adresată lui Horia Rusu şi Dinu Patriciu după apariţia cărţii „Liberalismul românesc”, ş.a.m.d. Toate aceste întâmplări sau revelaţii succesive, dar şi apropierea unor membri marcanţi PNL de mediile corupte din PDSR/PSD, au contabilizat prima decepţie majoră a liberalismului românesc post-1989.

Eclipsa Tăriceanu

Alegerea lui Traian Băsescu ca preşedinte al României a dat şansa liberalilor ca, în decembrie 2004, să-şi propulseze cel dintâi premier pe o scenă europeană. Era momentul în care PNL putea să-şi dea măsura, scoţînd la iveală un noian de talente. Ce a urmat ştie toată lumea. În tandem cu echipa PD, a fost introdusă taxa unică de 16%. Investiţiile străine şi-au urmat firesc cursul, procentul PIB crescând spectaculos. Recoltările la buget s-au îmbunătăţit şi, deci, calitatea vieţii românului de rând s-a ameliorat simţitor. „Miracolul” acesta n-a durat însă decât doi ani şi jumătate, până la furtuna globală a crizei financiare. Astăzi, suntem aproape de contemplarea dezastrului. De ce?

Pentru că subcurentul liberalismului tulbure din PNL şi-a spus cuvântul. În patru ani de mandat, Popescu-Tăriceanu a înmulţit copios numărul agenţiilor guvernamentale râvnite de-o numeroasă clientelă. Ceasurile Rolex, călătoriile în străinătate, maşina cu şofer la scară – iată câteva privilegii poftite de partizanii acestei guvernări cheltuitoare. Gonflarea aparatului birocratic, salariile scandaloase la stat, inechitatea sistemului de pensii şi, mai ales, achiziţiile publice arbitrare au adâncit drenajul din visteria ţării. Au fost, aşadar, „revizitate” mai toate caracteristicele erei „Bombo-Congo”.

Între comenzile de laptop pentru şcolile rurale şi afacerea Sterling la Marea Neagră, proiectele de interes naţional au fost îngropate.Sutele de kilometri de autostradă promise de ministrul Orban rămân şi astăzi o promisiune. În locul prudenţei calme, am văzut frenezia risipei. Calculul pe termen lung a cedat extazului consumist şi orbirii populiste. Deficitul bugetar s-a accentuat iar recompensele electorale s-au înteţit, spre satisfacţia socialiştilor. Aceste manevre („de milioane”) au consolidat gruparea Tăriceanu-Patriciu, numeroşi liberali „recalcitranţi” fiind excluşi din partid pentru „delict de opinie”. În toamna lui 2006, PNL a suferit apoi o vizibilă hemoragie prin plecarea grupării Stolojan-Stoica şi naşterea subsecventă a „Platformei liberale” (integrată ulterior în PD).

În sfârşit, trădarea valorilor dreptei s-a desăvârşit spre finele mandatului Tăriceanu, când diverse nulităţi sub raport profesional au inundat ministere-cheie. În primăvara lui 2005, liderul PNL de atunci practicase deja traficul de influenţă în justiţie, de dragul unui prieten. Pentru ca să-i iasă, pesemne, alte combinaţii au fost îndepărtaţi treptat oameni ca Μοnica Macovei, Ionuţ Popescu, Teodor Baconschi sau Mihai-Răzvan Ungureanu. În fond, se pregăteau pe tuşă „somităţi” de anvergura unui Cristian Adomniţei (chemat la Educaţie) sau Tudor Chiuariu (responsabil pentru Justiţie)… De la flagrantul grosier obţinut în cazul „Remeş-Caltaboş” până la „subţirile” vizite la parchet ale lui Szolt Nagy şi Codruţ Şereş (acuzaţi de spionaj), guvernul Tăriceanu a tras după sine tinicheaua incompetenţei.

În rezumat, guvernarea liberală 2004-2008 a iniţiat dispreţul pentru convergenţele doctrinare şi a canonizat politica circumstanţială, îndreptată obsesiv împotriva unui singur om: Traian Băsescu (demis în aprilie 2007 şi cu votul PNL).

„Primadonna” Antonescu

Previzibilul eşec din alegerile anului 2008 a coincis cu ieşirea la rampă a domnului Crin Antonescu — istoricul ascuns în Niculiţei-Tulcea, dar remarcat la Bucureşti prin  absenteism parlamentar şi verbiaj mediatic. În locul unei evaluări critice a performanţei din perioada 2004-2008, noul lider PNL a escaladat isteria anti-Băsescu. Navigând printre sofisme eclatante şi ironii bădărăneşti, preşedintele Antonescu n-a propus măcar o singură soluţie concretă la planul anti-criză. Vorbeşte mereu, priveşte afectat şi ne adoarme cu fraze lungi, solemne. Cunoştinţele sale de economie sunt la pas cu interesul scăzut acordat României profunde. Dintr-un vast raport sociologic privind riscurile demografice ale ţării, dl. Antonescu a reţinut doar tema „sex şi droguri”. Rezervorul de comparaţii al şefului PNL include, parmi d’autres, analogia Mussolini-Băsescu şi descrierea profesorului Emil Boc ca „mecanic de locomotivă” în stare de ebrietate. Aceasta este performanţa cognitivă şi ebuliţiunea literară în care nu puţini cărturari au recunoscut fibra unui adevărat intelectual – la care alţii au adăugat carisma unui veritabil Obama de Balcani.

Rezumând aşadar involuţia liberalismului autohton, descoperim acest dublu preţ al trădării doctrinei:

(1) respingerea proiectului de reformare a statului prin descentralizarea administrativă, unicameralism, stimulul pieţei private, vot uninominal, diminuarea risipei banului public, primenirea educaţiei, cultura memoriei, etc. PNL n-a făcut nicio „contra-ofertă” la diagnoza Comisiilor prezidenţiale în chestiunea Constituţiei, a lustraţiei, a stării de sănătate, a demografiei sau a patrimoniului cultural. Vidul ideatic a fost compensat numai de intensitatea atacurilor ad personam.

(2) acceptarea unei relaţii utilitarist-promiscue cu socialiştii. Dacă în 2004, Traian Băsescu vedea în apropierea de PC „soluţia imorală,” justificată numai de imperativul unor reforme restante, Crin Antonescu vine cinci ani mai târziu şi bate palma atât cu Dan Voiculescu, cât şi cu Viorel Hrebenciuc. Dacă Popescu-Tăriceanu mima o vagă distanţă faţă de coaliţia PSD-PC, dl. Antonescu n-o mai ascunde de nimeni, preferând negocierile deschise cu socialiştii în locul unui dialog minimal cu reprezentanţii celuilalt partid de centru-dreapta (PDL).

Concluzii

Pentru orice ins de convingere autentic liberală, metamorfoza PNL e năucitoare. A fost perfect normală distanţarea de stilistica actualului şef de stat. Lansarea unui candidat propriu la prezidenţiale se impunea aproape obligatoriu. Neguvernarea alături de PDL putea fi o opţiune legitimă, chiar dacă stranie. Sugestiei „Klaus Johannis” nu i-a lipsit ingeniozitatea (deşi alţii au mirosit viclenia).

În schimb, apriorismul băsescofob, militant şi totalitar, virează astăzi într-un extremism anti-liberal. Cum altfel să califici respingerea de plano, într-un moment decisiv pentru România, a dialogului cu un finanţist de reputaţie internaţională (premierul desemnat Lucian Croitoru)? În ce termeni să explici anularea dreptului la libertatea de conştiinţă care revine fiecărui parlamentar în parte, dar obligat în ultimele luni să se supună unei comenzi centraliste şi şantajelor ordinare? Dar absenţa unei alternative reale pentru intervalul 2010-2014?

Nu ne forţează oare toate aceste regresii la citirea simbolismului crinului drept floare tombală? Şi nu e oare trist că, în istoria liberalismului românesc, albeaţa ultimului „lilium candidum” rimează, totuşi, cu „mortua est”?

Mihail NEAMŢU

18.10.2009


Metamorfoza hidoasă a PNL

29 noiembrie 2009

Vladimir Tismăneanu:

PNL va intona arii liberale in continuare, dar o va face cu vocea lui Farinelli, il castrato. Sinuciderea etica a PNL nu a fost/nu este impusa decat de logica nefericita a conjuncturismului veros. Consecintele nu pot fi decat deplorabile: pentru PNL si pentru democratia romaneasca.  La doua decenii de la prabusirea sistemului ilegitim si criminal, un partid politic ce se pretinde urmasul celor martirizati in temnitele comuniste a ales sa se alieze cu succesorii impenitenti ai celor care au impus acele orori.

Traian Ungureanu

Antonescu s-a purtat ca un infractor maestru al jocurilor piramidale. A promis izbăvirea şi a colecat milioane de speranţe. Apoi le-a vîndut pe posturi şi funcţii într-o viitoare administraţie Geoană. Tradiţia Caritas-FNI nu moare. A reînviat-o Crin Antonescu, un personaj cu aparenţă de liberal modern. modern! Astăzi de dimineaţă, am întîlnit încă unul din păgubiţi. Un tînăr de 25-30 de ani. Şofer de taxi. Mi-a spus că a votat din toată inima cu Crin. Mi-a mai spus că e dezamăgit de purtatea celui în care a crezut. “Nu ştiam că e cu ei!”. L-am întrebat ce are de gînd să facă pe 6 decembrie. Mi-a răspuns scurt:” Eu cu Geoană nu votez!”. Şi a continuat, după o scurtă pauză: ” Nu ştiu ce o să fac dar cu Geoană nu votez!”.

BONUS despre PSD (PhotoShoP)

Copiind prima parte din inregistrare cand femeia se apleaca in fata, s-a constatat ‘prelucrarea’ de la frame 32 pana la frame 54. Modificarea consta in modificarea vitezei de derulare, care in prima faza a fost prelucrata in format “flm.” In photoshop de la Tonwertkorrektur si Gradationskurven, apoi s-a retusat destul de neprofesional mana dintre framurile 40 pana la 50, unde se constata diferente la lungimea obiectelor, lipsind in aceasta miscare 5 frames (din varianta originala), iar altele au fost copiate pentru a incetini miscarea mainii dintr-una static lenta in accelerare de 2/4 progresiv. Nu s-a putut modifica miscarea femeii care mascheaza “gestul”, iar aceasta ramane intr-o pozitie nefireasca static aplecata inainte, efect obtinut in Photoshop prin copierea elementelor pentru a obtine numai miscarea mainii, capul copilului fiind copiat, cred dintr-un alt frame de dinainte sau de dupa aceasta scena, diferentzele de luminozitate, Farbbalance si contrast modificandu-se nefiresc intre aceste framuri. Acesta modificare care a survenit de pe original pe computer, are valoare de diletant-profi, dat fiind faptul ca nici calitatea initiala , cred, a filmarii nu a fost dintre cele mai stralucite. Falsul este vizibil in ochii fiecarui profesionist in montaj de studio si poate fi certificat ca atare.



„Mutra ăstuia nu vreau s-o mai văd” –sau cum se spală pe creieri electoratul urban educat

28 noiembrie 2009

Bogdan Ivascu

Este argumentul suprem de care te izbeşti ca de un zid atunci când vine vorba de alegerile prezidenţiale şi de persoana lui Traian Băsescu. Spus pe un ton isteric, ultimativ şi însoţit eventual de un gest hotărât care arată că discuţia s-a încheiat. Culmea, emitentul nu este vreun pensionar nostalgic pentru care regimul Iliescu reprezintă apoteoza tranziţiei, sau vreun vadimist spumegând.

Ceva oarecum inedit s-a produs în campania actuală. Până acum lucrurile erau clare, apele separate. Zona rurală asistată era scoasă cu sticla de ulei şi făină la vot pentru PSD, categoriile dinamice, urbane şi educate mergeau pe mâna diverselor formule de coaliţie de bune intenţii şi final mai puţin fericit. Noutatea este tânărul şcolit, angajat la o firmă privată, teoretic bine informat, clasa de yuppies a tranziţiei. În mod tradiţional votant al liberalilor, care a privit întotdeauna cu suspiciune spre Băsescu şi PD ca spre un fel de FSN ceva mai rozaliu. Şi care acum nu va merge la vot în turul doi, sau va pune ştampila pe Geoană. De ce ? Simplu – „pentru că oricine e mai bun decât ăsta” şi pentru că „nu mai pot să-i văd mutra”

Precedentul Vadim

Noutatea nu este totuşi chiar aşa de nouă. În anul 2000, Vadim ajungea în turul doi cu voturile aceleiaşi categorii: tineretul urban-dinamic din marile oraşe transilvane. Mecanismul mental este acelaşi: fronda, dorinţa de sfidare şi de a da cuiva un cap în gură. Atunci era vorba de furia în faţa unei speranţe trădate şi dorinţa de a pedepsi o clasă politică. Reacţia s-a produs spontan şi într-un fel natural. Acum e mult mai simplu. Obiectul antipatiei nu mai este un personaj colectiv difuz, ci un personaj în carne şi oase. Iar votul negativ nu se mai auto-generează constant, ci are în spate de câţiva ani munca atentă şi constantă a celor mai puternice trusturi media. Asocierea de imagini şi concluzii tendenţioase, tema scandalagiului/beţivului ajuns la Cotroceni şi a lupului moralist, reluate obsesiv de „deontologi imparţiali” au reuşit  -pe principiul picăturii chinezeşti – să penetreze sistemul imunitar al discernământului şi să astupe ochiul critic.

Capcana în care a căzut clasa de mijloc este surprinzătoare doar la prima vedere.  Generaţia multinaţionalelor este în bună măsură şi „generaţia pro”, a mass-mediei tabloidizate şi a spectacolului ieftin. Ea suferă de oboseală cronică, iar discernământul, cântărirea atentă a faptelor şi argumentelor, nuanţarea şi evaluarea onestă cer timp şi efort. Un efort pe care oameni care au programul de lucru al Ralucăi Stroescu – tânăra decedată în 2007 din cauza suprasolicitării – nu mai au timp să-l facă. Televizorul vine în schimb cu un scenariu gata fabricat şi cu o explicaţie comodă. Tot ce trebuie să faci este să crezi.Vidul existenţial al omului post-modern nu poate fi amânat la infinit şi trebuie umplut la un moment dat cu un sens constructiv al existenţei sau cu ură. Iar prima opţiune este infinit mai dificilă. Ura poate da şi ea un sens şi satisfacţii şi e totdeauna la-ndemână.

Tânărul care s-a străduit să obţină o diplomă altfel decât la fabrica Spiru Haret, are un salariu decent pentru care însă munceşte de dimineaţa până seara, resimte dureros nesimţirea pe care o întâlneşte în multiple ipostaze de-a lungul zilei: a interlopului care te sfidează din gipanul de neam prost, a funcţionarului obraznic care te tutuieşte de la a doua propoziţie, a agramatului care-ţi rînjeşte dispreţuitor şi care-ţi explică în acelaşi timp părinteşte că „în viaţă trebuie să ştii să te descurci”.

Toate aceste întruchipări ale nesimţirii de tranziţie televizorul le-a  adunat cu puterea sa magică într-un singur obiect al urii. O singură direcţie, un singur sens al mobilizării, un unic obiectiv. Şi pentru că toate acestea trebuiau să aibe un nume, li s-a spus Traian Băsescu. Electorului urban dezgustat de realitatea înconjurătoare i se serveşte o concluzie pe tavă: nesimţirea pe care o întâlneşte la tot pasul a ajuns în cea mai înaltă funcţie în stat. Nu e de mirare că un candidat care a venit cu sloganul „revoluţiei bunului-simţ” a avut un asemenea succes în acest mediu.

Fumul nu iese fără foc. Accentele populiste ale preşedintelui Băsescu ca şi ieşirile sale în decor sunt un fapt. Problema este că nu pentru asta se şterge cu el pe jos de trei ani de zile la televiziunile lui Vântu şi Voiculescu. Băsescu e atacat fiindcă a avut curajul să declare că reforma autentică trece inevitabil prin destructurarea unui sistem corupt, cimentat în anii regimului Iliescu. Nu păcatele sale reale, greşelile şi gafele sale l-au transformat într-un Frankenstein abominabil. Dacă ar fi căzut la pace cu marii profitori ai tranziţiei ar fi fost prezentat pe toate canalele ca omul cu instinctul politic lui Ion I.C. Brătianu şi rectitudinea morală a lui Coposu.

Argumentele nu au efect însă, în faţa celui ce a ales să urască. Ele trec pe lângă el fără să-l atingă. Şi nu pentru că le contestă neapărat ci pentru că nu-l interesează. Chiar dacă ştie că mogulii nu sunt o ficţiune, că din spatele candidatului Mircea Geoană rînjeşte protector Ion Iliescu şi figurile sinistre ale baronimii PSD, că dacă Berceanu sau Videanu sunt nişte profitori ai sistemului, Vântu-Patriciu-Voiculescu–puşcăriabilii PSD, reprezintă însuşi sistemul, că cercetările comisiilor prezidenţiale pentru demografie, patrimoniu, sănătate, etc., reprezintă prima radiografie temeinică a societăţii, că Johannis este o interfaţă seducătoare care va fi prim-ministru câtă vreme îi va da voie Marean Vanghelie, tânărul nostru alege să nu ştie. Realităţile respective sunt stocate într-un colţ al minţii pe care se fereşte să-l viziteze. El ştie una şi bună: monstrul din Loch Ness, cea mai mare calamitate a ţării de la invazia mongolă încoace, trebuie să dispară. N-ai auzit dom’le că nu mai vreau să-i văd mutra?

Aş vrea să le spun acestor oameni că punând ştampila pe Mircea Geoană pe 6 decembrie nu lui Băse mitocanul îi dau un cap în gură, ci nouă tuturor, copiilor noştri şi lor înşile. Că în locul lui Johannis ar putea fi premier şi Superman, cu PSD-ul lui Mazăre, Vanghelie şi Hrebenciuc, un partid orientat anti-reformă, nu se va putea face niciodată nimic. Că un om care face tensiune 300 şi spume la gură când aude de Băsescu dar care poate privi cu detaşare la personaje ca Iliescu, Vanghelie sau Năstase ar trebui să-şi pună picioarele într-un lighean cu apă rece, să inspire adânc, şi să reflecteze dacă nu cumva are o problemă. Că nu au absolut nici o scuză pentru comportamentul lor iresponsabil, fiindcă nu sunt nişte ţărani semi-analfabeţi din sudul Moldovei, care trăiesc din ajutor social, scoşi la vot de primarul PSD cu sacul de făină. Că dacă după 6 decembrie România va deveni România lui Vanghelie, Mazăre şi Hrebenciuc şi cu concursul lor, într-un an sau doi, odată magia urii risipită, s-ar putea să aibă mari probleme când se uită-n oglindă. Poate că totuşi în ceasul al doisprezecelea tăişul raţiunii va sparge vraja toxică a minciunii mediatice.


Nervii domnului Patriciu, stupid people şi televiziunea-tribunal (Mihail Neamţu)

26 noiembrie 2009

Un Parlament amendat de popor îşi face relaxat plimbările de vacanţă. Un partid liberal, reprezentat onorific de câţiva foşti turnători, bate palma cu „emanaţia Revoluţiei.” Un oarecare agramat, sprijinit şi „garantat” de un oligofren, aspiră la demnitatea prezidenţială. Conservatorul „Felix” deplânge starea moralităţii publice, însă dă şi filme porno pe antenă, la propria-i televiziune. Magnatul care jefuieşte mai întâi din avutul ţării, cumpără apoi presa şi se auto-propulsează în topul filantropicilor est-europeni. România se afundă în criză iar „Alianţa Anti-Băsescu” lărgeşte lista capetelor de acuzare: „dictatorul” a ajuns de ieri un „scelerat”, declarat „pericol public” pentru bunici şi nepoţi, mame şi copii. El poate fi acum cel mai urât dintre pământeni.

Despre trucajul ieftin al uzinei „Manipularea SA” s-au exprimat deja specialişti în film şi imagine. Ideea lui Dinu Costache Patriciu de-a acredita nu doar teza unui Băsescu catastrofal din perspectivă politică, ci mai ales inuman, demonic şi posedat sub raport uman, merită atenţie. Mai întâi, nu e întâmplătoare apariţia „casetei-bombă” la câteva ore după întâlnirile de taină dintre moguli şi geambaşi. Nu era nevoie de aceste noi înregistrări – cu o rezoluţie obscură şi fără sunet –  pentru a ilustra teza acreditată deja de „Antena 3” şi „Realitatea TV”: actualul preşedinte nu e doar o opţiune nefericită, ci chiar duşmanul personal al tuturor românilor. Limbajul confruntării a atins în aceste zile apogeul încrâncenării: Traian Băsescu vorbeşte, în metaforă totuşi, despre „colţii rechinilor”. În replică, Don’ Patriciu identifică în figura marinarului un „comunist” gata să se bată, chipurile, nu doar cu ditamai capitaliştii, ci chiar cu un prunc lipsit de apărare.

Să lăsăm pe seama specialiştilor detaliile tehnice ale acestei înscenări: de ce aşa-zişii martori („un domn pe nume Florin Anghel, un domn pe nume Severin, dl Theodor Meleşcanu, Călin Popescu-Tăriceanu şi soţia sa”) n-au vorbit timp de cinci ani despre acest episod? De ce alţi participanţi la evenimentul din Câmpina (2004) neagă tăios cele relatate? De ce în acel presupus film al altercaţiei martorii oculari n-au avut nicio reacţie de indignare? De ce câţiva regizori experimentaţi şi un cameraman de pe scenă au declarat că trucajul mişcării mâinii preşedintelui este evident cu ochiul liber? Toate acestea sunt întrebări detaliate la care măcar unii dintre consilierii Fundaţiei Dinu Patriciu vor furniza poate, într-un limbaj doct şi academic, schiţa unui pseudo-răspuns. Puţini, însă, îi vor mai asculta.

Strategia de eliminare a lui Traian Băsescu a atins un punct critic: după îngroparea moderaţiei şi a nuanţei relativizante, după expunerile tendenţioase de-a lungul unui an, după cenzurarea sistematică a dreptului la replică, după anularea apriorică a oricărei prezumţii de nevinovăţie, după manipulările grosolane ale declaraţiilor publice sau ale rapoartelor comisiilor prezidenţiale, s-a trecut acum la minciuna sfruntată şi la atacul imund.

Mogulii par uşor disperaţi. Băsescu a fost descris drept o calamitate politică şi un marasm democratic. Acum, însă, după ce nervii domnilor Patriciu, Voiculescu şi Vântu au cedat, studiourile TV se pot transforma în veritabile tribunale ale poporului, cu săli de judecată umplute de vacarmul urii, pe jilţul procurorilor aflându-se mereu aceeaşi doi-trei ziarişti cu antrenament canin şi execuţie servil-nemiloasă. E foamete şi ţara vrea sânge! După reţinerea inculpatului, aşezat solitar într-un mediu ostil, urmează o scurtă percheziţie verbală: cuvinte scrâşnite, ironii jignitoare şi ameninţări voalate. Apoi este inaugurat interogatoriul. Avocatul din oficiu a dispărut. Punerea sub învinuire se face pe mai multe registre: pe ecran curg titluri-concluzie, se rulează în paralel imagini (flash-back) irelevante sau compromiţătoare, sunt proiectate fie un stop-cadru, fie un prim-plan jenant sub raport estetic, pentru ca fondul sonor să stoarcă, prin rostire sacadată, ultima picătură de venin retoric. „Nu-i aşa că preşedintele a avut o activitate duşmănoasă la adresa instituţiilor democratice, a parlamentului şi, deci, a interesului naţional? Nu-i oare evident că preşedintele n-a declarat întregul adevăr cu privire la anturajul depravat al domniei sale? Nu-i aşa că poporul are dreptul să afle toate ascunzişurile vieţii unui scelerat, din a cărui listă de păcate lipseşte doar acuzaţia de pedofilie?”

Încălcarea tuturor reflexelor de civilitate şi molestarea sistematică a bunului-simţ au ca efect transformarea lui Traian Băsescu din adversar politic într-un inamic al poporului. Votul, s-ar spune, e unul de exterminare. Traian Băsescu nu trebuie îndepărtat de la putere: el trebuie eliminat, fără rest şi fără cale de întoarcere. Nu vom subestima aici efectele clasice ale îndoctrinării prin ura de clasă (procedură verificată în anii 1950 de foştii corifei ai Agitprop-ului, binecunoscuţi tânărului Ion Iliescu). Strategia e simplă, mai ales că prea puţini oameni citesc în România surse paralele de informaţie, pentru confruntarea calmă a punctelor de vedere. Prea puţini alegători privesc critic micul ecran: e mai comod să te holbezi, să caşti prosteşte ochii, să crezi orice aparenţă. Prea puţini oameni judecă pomul după roade: e mai simplu să-i tai trunchiul, dacă o singură fructă (dintr-o sută) nu ţi-e astăzi pe plac. Prea puţini cetăţeni cântăresc sau analizează: e mai simplu să denigrezi o familie, să înjuri de mamă, să colportezi zvonuri, să rămâi în haită.

Criza de nervi a domnilor Patriciu, Vântu şi Voiculescu ne reîntoarce, desigur, în schema anilor 1989-1990. Sub dicteul lui Ceauşescu, demonstranţii din Timişoara erau descrişi drept „huligani”, dedaţi furtului din magazine – motiv pentru care 20,000 de mii de olteni au fost mobilizaţi în decembrie 1989, cu ajutorul aceloraşi „dovezi” propagandistice, pentru salvarea independenţei şi suveranităţii patriei. Câteva luni mai târziu, academicianul Răzvan Theodorescu era chemat la TVR (ca şi astăzi Emil Hurezeanu la Realitatea TV) pentru a gira, cu respectabilitatea lui ştiinţifică sau culturală, o sinistră propagandă împotriva participanţilor din Piaţa Universităţii. Demonstranţii erau, cum se ştie, nişte „golani” şi „drogaţi” –  apelative aflate într-o oarecare contradicţie cu caracterizarea în termeni de „elemente fasciste.”  La 13-15 iunie, ziarul la care ucenicea dl Cristian Tudor Popescu împânzea ţara cu zvonuri, sub litere de-o şchioapă, vorbind despre „maşinile de tipărit bani” găsite de mineri la sediile partidelor istorice. Dezminţirile veneau târziu sau niciodată – bulgărele minciunii fusese deja rostogolit în febra conştiinţei colective. Preşedintele Iliescu oricum le mulţumise ortacilor pentru că plantaseră flori (trandafiri?) în faţa Teatrului Naţional…

Atunci, ca şi astăzi, ţara credea mai tot ce se spunea la televizor. Stupid people, spunea un „clasic”. Căci n-am fost noi oare legaţi, pentru douăzeci de ani, sub blestemul-profeţie pronunţat, cu un râs cinic-satisfăcut, de atotştiutorul Silviu Brucan?

Mihail NEAMŢU


Cum iau ziaristii urma banilor, asmutiti de Patriciu si Vantu (D. Tapalaga)

26 noiembrie 2009

A fost o placere miercuri seara: jurnalistii de la Realitatea TV, blanzi ca mieluseii cu Mircea Geoana, Crin Antonescu, Dinu Patriciu si Sorin Ovidiu Vantu. Ca prin farmec, le-a disparut tonul isteric, ironia ieftina si intrebarea insidioasa. In esenta, si-au somat continuu invitatii sa recunoasca si sa garanteze public ca o sa fie bine cu Geoana, rau cu Basescu. Fiorosii caini de paza de ieri se freaca astazi mieunand de picioarele celor care isi delimiteaza grabiti teritoriul inainte sa fi castigat puterea.


O nouă premieră: fascismul românesc şi şovinismul maghiar bat palma (sau despre o altă prostituare anti-Băsescu)

26 noiembrie 2009

Pentru prima data PRM si UDMR fac campanie impreuna unui candidat. Organizatiile judetene ale PSD, PNL, UDMR, PRM, PAS, Partida Rromilor, la care se adauga si Blocul National al Revolutionarilor s-au unit pentru a-i face campanie, pentru turul doi al prezidentialelor, candidatului PSD, Mircea Geoana. Anuntul a fost facut joi de presedintele social-democratilor sibieni, deputatul Ioan Cindrea, citat de Agerpres.


Pesedeii călăresc tevereul, ca şi în 1989. Sau despre demnitatea căzută a unui popor manipulat

26 noiembrie 2009

Catalin TOLONTAN

Sefi din televiziunea publica au impus comentatorilor meciului de Champions League de marti seara, Unirea Urziceni – FC Sevilla 1-0, sa-si modifice comentariul si sa remarce prezenta lui Mircea Geoana in tribuna. Au insistat pe sms pina cind jurnalistii au cedat in fata a 1,8 milioane de oameni.

Ioan Todan sta in fotoliu, acasa, si urmareste meciul. De fapt, transmisia. Dupa 30 de ani de televiziune, unghiurile de filmare si intrebarea “ce audienta facem?” taie din placerea privitului. Cinstit? Jocul e ramasita.

Unirea conduce cu 1-0, se ajunge in minutul 60 si audienta in acel moment este de 1,8 milioane de oameni “pe all”. Tocmai sarise cu 1,5 puncte de rating dupa primul sfert de ora de la pauza. Dar Todan avea sa afle cifrele abia miercuri dimineata. Altceva a navalit fix atunci peste seful sportului din TVR.

Nasol moment si-au ales faptele sa se rostogoleasca.

VOCEA MOALE A ANUNTULUI OBLIGATORIU

La microfon sint Marian Olaianos, redactorul televiziunii, si fosta glorie Ilie Dumitrescu. Un cuplu clasic, comentator plus specialist. Dintr-o data, lui Todan (foto) i se taie rasuflarea. “Bai, am crezut ca fac infarct!”, l-au auzit colegii a doua zi.

“Atmosfera de meci mare. Multe VIP-uri in tribuna”, rosteste reporterul de la microfon. “Candidatul la prezidentiale Mircea Geoana e si el aici. A venit la meci”. Vocea suna moale. “Si domnul Cozmin Gusa”, il completeaza prompt Ilie Dumitrescu. Apoi urmeaza o poanta neclara intre cei doi despre “procentele care cresc”, din care nu se intelege daca sint procentele mingilor jucate de baietii lui Petrescu sau cele din politica.


H.-R. Patapievici despre umbrela Johannis şi coaliţia PNL-PSD

26 noiembrie 2009

Ca să ne distragă atenţia de la natura funciarmente netransparentă a alianţei PSD-PNL, liderii lor s-au folosit de o foarte populară fantasmă a imaginarului public şi istoric românesc, „cinstea şi temeinicia neamţului”, ca să ne ia definitiv minţile.
Această manipulare le depăşeşte pe toate. Sforarii din spatele alianţei vor să-i determine pe alegătorii liberali aruncaţi de Crin Antonescu în braţele lui Geoană să aibă impresia, când votează Geoană, că votează Johannis – adică neamţul harnic şi cinstit, care ne va vindeca de netrebnicie şi hoţie pe toţi, printr-un act magic de substituţie.



BONUS:
Patriciu şi Vântu îi fac programul de guvernare lui Johannis

Atavismele socialismului românesc

25 noiembrie 2009

CLICK

 

 


Patriciu, Năstase, Vântu şi ex-securistul SR Stănescu, reuniţi pe la mese din grija pentru ţară

25 noiembrie 2009

Theodor Melescanu, Adrian Nastase si Sorin Rosca Stanescu s-au intalnit luni cu Dinu Patriciu la fundatia acestuia, scrie Academia Catavencu in editia online. Contactat de HotNews.ro, vicepresedintele PNL, Teodor Melescanu a confirmat intalnirea si a declarat ca a discutat masuri si strategii economice care ar urma sa fie aplicate in viitorul Guvern al Romaniei. Adrian Nastase a refuzat vorbeasca despre continutul discutiei, motivand ca a fost o intalnire privata iar Sorin Rosca Stanescu calificat intrebarea drept impertinenta.

Omul de afaceri Sorin Ovidiu Vantu s-a intalnit la resedinta sa din strada Paris cu Dinu Patriciu, potrivit unor surse HotNews.ro. Contactat telefonic, Sorin Ovidiu Vantu a declarat ca s-a intalnit in aceasta dimineata cu Dinu Patriciu pentru a discuta “oportunitati de afaceri”. Vantu a refuzat sa dea detalii, precizand insa ca n-a discutat despre o eventuala vanzare a trustului Realitatea catre Dinu Patriciu. Intalnirea Vantu-Patriciu are loc dupa ce mai politicieni ca Adrian Nastase si Theodor Melescanu s-au intalnit luni cu omul de afaceri liberal.

BONUS: Baronii PSD despre Johannis: în patru luni îl terminăm!



Şapca lui Iliescu, dezastrul socialist şi reeducarea liberală (Mihail Neamţu)

24 noiembrie 2009

Câte asemănări va găsi publicul educat între Radu Mazăre şi Varujan Vosganian, între Viorel Hrebenciuc şi Zoe Petre, între Ion Iliescu şi Crin Antonescu, între Marian Vanghelie şi Adriana Săftoiu? Răspunsul firesc putea fi: „nici una”. Într-o lume normală, diferenţa dintre cele două serii de nume şi personalităţi ar fi eclipsat prăpastia dintre un zbor la Moscova (sau Teheran) şi un priveghi la capul morţilor din Timişoara (sau Chişinău). În România, însă, bântuie duhul smintelii. Iată şi contextul.

22 Noiembrie: câteva lecţii

Traian Băsescu a câştigat primul tur al alegerilor prezidenţiale, după o primă etapă de campanie purtată în condiţii vitrege, sfidând ostilitatea vehementă a tonomaţilor, dar folosind şi resurse neconvingătoare sub raportul imaginaţiei retorice şi al acţiunii electorale.

Liderul de la Cotroceni a pierdut un important segment din susţinătorii tineri, cuplaţi zilnic la Facebook, Twitter şi You Tube. În virtutea experienţei şi a calităţilor sale naturale, temutul actor politic a obţinut totuşi o nouă victorie împotriva mogulilor de presă şi a comentatorilor-tonomat. Pe fondul bruiajului mediatic şi al unei oboseli psihologice explicabile, Traian Băsescu n-a reuşit să convingă o parte din clasa de mijloc, atrasă de promisiunea schimbării. Crin Antonescu a magnetizat mulţi oameni cu studii universitare, sensibili la dezbaterile cu miez doctrinar, convinşi poate de marota Johannis şi fermecaţi pesemne de frazările anti-Băsescu ori replicile sagace împotriva lui Geoană emise de candidatul liberal.

Pe de altă parte, Crin Antonescu a pierdut în faţa populismului PSD. Susţinut de maşinăria baronilor locali, votat de o imensă masă rurală din regiunile slab dezvoltate economic (Oltenia, îndeosebi), liderul socialist a apărut ieri seară într-o masă de steaguri roşii, lângă umărul ocrotitor şi basca leninistă a lui Ion Iliescu. Este foarte probabil ca întregul bazin electoral de dreapta să fi privit scena regrupării stegarilor roşii cu spaimă şi oroare.

Coşmarul socialist

De ce? Pentru că România ultimilor douăzeci de ani a recunoscut în PSD cea mai antireformistă forţă politică a ţării. Sufocată sub mafia frăţiilor securistice şi neo-feudale, românii cu simţul răspunderii istorice au căutat să iasă — mai ales sub mandatele domnilor Emil Constantinescu şi Traian Băsescu — de sub blestemul mizeriei şi tirania imposturii (umane, instituţionale, statale). Folosind reţeta „pâine şi circ”, televiziunile mogulilor din vecinătatea PSD au perpetuat cultura subzistenţei, politica amneziei şi o viziune post-istorică, contemplând în linişte „pacea eternă”. Protestul raţiunii critice şi apelul colectiv la demnitate s-au trezit călcate în picioare cu fiecare mare prilej: de la dosarele Revoluţiei şi ale mineriadei până la controversatele mari privatizări. A câştigat frecvent logica minciunii, legea omertei şi perversitatea camuflajului imoral dar legal.

Cetăţenii de dreapta cunosc foarte bine sloganul socialismului românesc de tranziţie: „Fă-te că munceşti!” Pe spinarea încovoiată a micului întreprinzător, epuizat de biruri, taxe şi reglementări, a înflorit o birocraţie omnivoră, dar şi averea unei oligarhii plutocrate, capabilă oricând să cumpere dreptul la manipulare şi dezinformare (eventual prin recursul la „neutralitate” al unor jurnalişti de mucava). Tartorii socialismului cu faţă umană au tolerat orice – atât luxul din şoseaua Kiseleff, cât şi sărăcia lucie Ferentarilor –, dar nu discutarea dosarelor Securităţii, deschiderea arhivelor PCR, rostirea adevărului despre trecut, încurajarea cetăţenilor cu iniţiativă, o masă de studenţi mobili şi competenţi, un corp profesoral integru la universităţi competitive european, fermierii autonomi, oamenii de afaceri mobili, o presă liberă şi gazetari dezinhibaţi, gata să participe la o dezbatere publică despre valorile naţionale.

Socialismul a încurajat la noi fobiile primare ale colectivităţii (de la mineriade până la mişcările sindicale), stagnarea minţii în formule gândite de funcţionărimea etatistă, căpuşarea industrială, mentalitatea parazitară şi egalitarismul invidiei, pensii nomenclaturiste, îndobitocirea prin agitprop şi divertisment (voinţa umană fiind redusă la fantasmele de tip Click!), ipocrizia conştiinţei care una spune şi mereu alta face (între Bruxelles şi Bucureşti). La capătul acestui program sistematic, soluţia socialistă întruchipată de basca lui Iliescu nu poate reprezenta decât garanţia involuţiei.

Cu spatele la viitor

Frazele de mai sus reprezintă o evidenţă pentru electoratul lui Traian Băsescu şi, respectiv, Crin Antonescu. Deloc întâmplător, actualul preşedinte a primit un masiv sprijin din partea ardelenilor (cu peste 40% într-un judeţ ca Bistriţa).

Transilvania este binecunoscută prin faptul de-a fi contestat mereu hegemonia spiritului dâmboviţean în politică, încurajând în schimb etosul antreprenorial, investiţia privată, descentralizarea administrativă, claritatea regimului de proprietate, turismul cultural. Pe scurt, Transilvania poate fi identificată drept vector al modernizării României contemporane (fapt evidenţiat şi de contribuţia netă a judeţelor Cluj, Arad sau Timiş la PIB).

Decizia liderilor PNL de-a sfida orientarea reformistă a electoratului lui Traian Băsescu, în beneficiul calculelor conjuncturale ale grupării Iliescu, Năstase & co., poate reprezenta un pas fatal pentru tot ceea ce înseamnă posteritatea liberalismului în România.

Dacă dreapta aduce totuşi un plus de responsabilitate în cheltuirea banului public, stimularea micului întreprinzător, un regim simplificat de fiscalitate, relansarea educaţiei de performanţă şi diminuarea birocraţiei – proiectul de colaborare cincinală PNL & PSD va plăti preţul reeducării ultimilor mohicani ai liberalismului autohton.

BONUS 1: Emil Hurezeanu şi inactualitatea românească.

BONUS 2: Mircea Dinescu: poetul, dizidentul şi decepţia.

BONUS 3: PNL, Crin Antonescu şi deriva liberală.



Sofismele doamnei Zoe Petre şi insulta la referendum (comentariu de Alin Vara)

24 noiembrie 2009

E dificil  sa descriu starea de soc provocata de  afirmatiile doamnei Zoe Petre in emisiunea de aseara de la Realitatea. Cu melancolie aristocratica, ea deplange victoria referendumului si faptul ca “ceva se distruge si nu se pune nimic in loc.” Senatul, de unde, ce surpriza, “s-au rostit mari discursuri” si care are o vechime de “200 de ani”, va fi desfiintat prin acest referendum. Este, sugereaza dansa, un atac la adresa democratiei, asemanator cu, atentie! “decretul de desfiintare a Senatului dictat de Stalin in 1946 “.

As dori sa ii felicit din toata inima pe Sever Voinescu si Traian Ungureanu pentru eleganta si calmul aproape ireal aratate in emisiunile “Realitatii”. Trebuie ca cineva sa detina o luciditate si o stapanire de sine extraordinare pentru a putea rezista cu mintea netulburata manifestarilor obscene de ignoranta si rea-vointa din aceste emisiuni. Reactia lui Sever Voinescu la afirmatia doamnei Zoe Petre a fost intr-adevar impresionanta prin detasare si politete. Marturisesc ca un asemenea comportament mi-ar fi peste puteri. Domnule Voinescu, va rog sa imi permiteti o observatie: comparatia dintre Basescu si Stalin sau dintre cele doua momente istorice nu este doar, cum i-ati raspuns dumneavoastra, “un pic cam exagerata”.

Nu, comparatia se bazeaza pe un sofism monstruos, grosolan; este stupefiant, uluitor, consternant ca un istoric de renume, o excelenta exegeta a culturii antice sa compare un demers ce facea parte din comunizarea tarii si exterminarea elitelor cu unul contemporan ce constituie un pas marunt, dar important dintr-un lung drum de reformare a statului. Este dificil de articulat o explicatie, de fapt chiar si o relatare, a acestei afirmatii. Lipsesc resursele emotionale, dramul de luciditate, experienta poate. Nu ar fi fost vreo problema daca ar fi spus asta Mihai Gadea sau Mircea Dinescu. De la ei stim ca ne putem astepta la opinii politice delirante. Dar ca liderul “de facto” al Facultatii de Istorie sa dovedeasca o atata de crasa lipsa de discernamant istoric, o selectie atata de brutala a faptelor, o uluitoare rea-vointa, o aroganta atat de jignitoare fata de cei care au spus “Da”, fata de un presedinte si un stil pare-se “populist, vulgar, demagogic”, este un fapt ce continua sa ma bantuie.

Si ma bantuie in continuare spectrul singuratatii absolute, groaza de a trai intr-o societate in care binele comun nu exista, in care eroarea de apreciere a adevarului se combina cu o ura inexplicabila, dezarmanta. Mai grav decat atomizarea sociala- si poate la baza acesteia- este o atomizare existentiala, a unui numar infinit de lumi paralele ce nu se intersecteaza decat in punctul resentimentului. Eroarea, ignoranta, minciuna, lumea fictiva a presei, instinctele atavice si inertiile postcomuniste- ele, doar ele alcatuiesc substanta fiintarii noastre. Un nenorocit de blestem, o vraja sau insusi “stapanul lumii acesteia” ce L-a ispitit pe Mantuitor in pustiu, iata ceea ce ne apasa. Ne apasa cumplit, nemilos, atat de tare incat nu mai simtim, incat traim amortiti si bolnavi, morti-vii ce striga obsedant unii la altii. Suntem sub o vraja dar vedem lumea dezvrajita, goala, contingenta. Fara incredere in adevar, vesnic suspectand, fara iubire.   Lovim pana si omul bolnav, in omul plangand, lovim in valori, in modele, lovim in Creatie. Lovim puternic, pana avem spume la gura si ochi injectati, lovim pana gafaim de oboseala.

Nu mai exista bine comun, credinta, noblete, aproapele nostru. Oameni orbi, incapabili de a contempla, fara puncte de referinta, cazuti. Singuratate. Prefigurare a iadului.

Alin VARA


Critica noului ateism (Idei în dialog, nov. 2009)

24 noiembrie 2009

În toamna anului trecut (mai precis, la 21 octombrie 2008), Londra era invadată de o campanie neobişnuită: autobuzele ateiste. Pe faimoasele autovehicule de culoare roşie, dublu etajate, era imprimat un mesaj optimist, într o cromatică simpatic rozalie: „Probabil Dumnezeu nu există. Încetează să te mai îngrijorezi şi bucură te de viaţă“. Faimoşi necredincioşi ai insulei britanice (între care biologul Richard Dawkins şi filozoful A.C. Grayling), împreună cu alţi donatori anonimi, au decis să risipească orice urmă de ceaţă metafizică de pe malul Tamisei. Înainte de a şi composta biletul, fiecare pasager era confruntat cu una dintre întrebările ultime ale vieţii. Invitaţia oarecum tâmpă la relaxare şi distracţie („Now stop worrying and enjoy your life“) rima perfect cu revoluţia nihilistă petrecută deja în televiziunile occidentale. Campania pe patru roţi s a extins apoi în alte oraşe din Europa, SUA, Canada şi Australia, urmând circuitul de librărie al unor cărţi manifest cu titluri asemănătoare: The End of Faith (2004, Sam Harris), The God Delusion(2006, Richard Dawkins), Breaking the Spell (2006, Daniel Dennett), God is not Great(2007, Christopher Hitchens) etc.


Dan Tapalagă: Se unesc banii lui Patriciu cu masina de vot a PSD.

23 noiembrie 2009

Liberalii se pregatesc sa semneze a treia colaborare cu PSD. Strutocamila ideologica suna la fel de straniu ca fostul PUR al lui Dan Voiculescu, autoproclamat social-liberal. Crin Antonescu a decretat ca Traian Basescu nu-i de dreapta dar, surpriza, candidatul PNL a virat cu toata puterea spre stanga. Mircea Geoana l-a intampinat cu bucurie si cu sloganul unei majoritati social-liberale, bizareria lui Voiculescu. Haosul ideologic aparent n-are, in realitate, de-a face cu doctrina. Ei, liberalii, continua politica personala a unui singur om: Dinu Patriciu.

BONUS (EvZ): Iata o harta a coalitiei PNL-PSD impotriva modernizarii Romaniei! Judetele cele mai active economic, comunitatile cele mai prospere, populatia cu cel mai inalt grad de educatie – pe scurt, forta reformista este trasa in jos de zona retrograda a economiei romanesti, de patura asistata, de cea mai corupta parte a politicului romanesc si de baroniada securistico-feudala a PSD, dar si de cea mai indobitocita patura a societatii (care, evident, are timp privit la televiziunile mogulilor). Cu toate acestea, chiar si electoratul din Oltenia si Moldova a votat intr-o coplesitoare majoritate in favoarea referendumului (considerat inutil de Iliescu & Patriciu).



Victoria dreptei dezbinate, Referendum validat, Traian Băsescu pe locul întâi, o nouă Constituţie, Crin Antonescu iese din scenă, Transilvania reformistă

22 noiembrie 2009

Primele rezultate de tip Exit-Poll indică victoria electoratului de dreapta, o surprinzătoare prezenţă la vot (53,52%, mult peste predicţiile pesimiste ale mogulilor), un interes major arătat marii dezbateri privind reforma statului (peste 75.000 în diaspora!), un sprijin al ardelenilor oferit net lui Traian Băsescu (37,1%). Într-un an de profundă criză financiară, performanţa actualului preşedinte nu este deloc neglijabilă. Bătălia cea mai grea urmează! Se pregătesc negocieri dure, oferte impure, contre neaşteptate, trădări promiscue, alianţe otrăvite.

Deocamdată, dreapta a însumat peste 50% din voturile cetăţenilor. Electoratul care dispreţuieşte pomana şi vrea independenţă de acţiune economică cere, într-un an de criză, politici clasic-liberale, valori conservatoare şi principii creştin-democrate. Spiritul antreprenorial, pledoaria pentru descentralizare, contestarea hegemoniei dâmboviţene, patriotismul local – toate aceste trăsături tradiţionale ale Transilvaniei moderne s-au exprimat astăzi decisiv. Deloc întâmplător, tot Transilvania conduce la numărul de investiţii, societăţi private pe cap de locuitor, creştere economică netă, claritatea regimului de proprietate, turism cultural.  Votul dat lui Traian Băsescu este un vot dat primenirii administrative şi raţionalităţii unui proiect de societate.

Astăzi s-a mai văzut o tristă şi bine cunoscută susţinere a candidatului PSD în Oltenia, în mediul rural şi în sânul electoratului fără studii superioare. Mircea Geoană a primit mai puţine voturi decât partidul său. Au existat şi fraude, dar majoritatea abuzurilor s-au semnalat în judeţele controlate de PSD: Olt, Teleorman, Giurgiu.


Următoarele două săptămâni vor fi decisive: electoratul lui Crin Antonescu (obsedat negativ de figura lui Băsescu, susţinut de figuri heterogene precum Petre Roman, Dinu Patriciu şi Neagu Djuvara) va trebui să decidă în ce direcţie vor să trimită ţara: domnia baronilor PSD (inşi de teapa unui Vanghelie, Mazăre, Oprescu, Nicolescu etc., protejaţi cu toţii de tătuca Iliescu) sau politica reformistă sprijinită de echipa din jurul lui Traian Băsescu. Va conta modul în care liderii politici ascultă mesajul electoratului, trecând măcar parţial peste animozităţile personale şi interesele de grup.

O certitudine rămâne: poporul român a sancţionat, prin cei prezenţi la urne (peste 50%), politicianismul impenitent al partidelor din majoritatea parlamentară. La următoarele alegeri, românii vor alege reprezentanţi într-o singură cameră de lucru şi vor avea un număr de maximum 300 de parlamentari în forul legislativ al ţării.

87,43% din alegatori au votat pentru reducerea numarului de parlamentari, 77,4% au votat pentru Parlament unicameral.

Concluzia este incontestabilă: cetăţenii acestei ţări doresc reforma statului şi modificarea Constituţiei!



Imperativul categoric al următoarelor săptămâni: izolarea stângii antireformiste şi colectiviste, deci renaşterea libertăţii individuale!

22 noiembrie 2009

Baronizarea României: acesta este spectrul care ne bântuie – după modelul Vanghelie şi Oprişan – în cazul unei victorii a socialiştilor din jurul lui Mircea Geoană & co.

Orice vot împotriva acestei improvizaţii antidemocratice şi antireformiste contează! Orice vot pentru înnoirea Parlamentului şi schimbarea Constituţiei ne va scoate din marasmul politic actual (căderea Guvernului a costat deja 40 de milioane de euro ţara prin neplata tranşelor FMI). Când liderul PSD citează din Sf. Ioan Gură de Aur iar acoliţii săi fură voturi cu kilogramele, românii pot protesta împotriva imposturii!

Oferta electorală este poate imperfectă pentru unii, poate dezamăgitoare pentru alţii, dar orice soluţie alternativă la stânga este utilă şi necesară. Românialiberă se sufocă sub mafia frăţiilor securistice şi neo-feudale. România adevărată trebuie să iasă de sub talpa mogulilor – moralul acestei naţiuni trebuie deratizat. Reţeta “pâine şi circ” (întreţinută de televiziunile pseudo-conservatorului “Felix”) ne aruncă în mizerie, subzistenţă şi post-istorie, de aceea va trebui protestat prin raţiune şi demnitate! România a trăit prea multă vreme în minciună – minciuna de Stat cu care sistemul comunist ne-a învăţat 45 de ani: de la raportările false la hectar am ajuns la iluzia prosperităţii într-un stat profund asistenţial, cu cetăţeni lipsiţi de mobilitate economică şi intelectuală.


“Fă-te că munceşti!” - acesta este sloganul socialismului şi al oligarhiei plutocrate, care vrea orice dar nu cetăţeni cu iniţiativă, studenţi competenţi, profesori integri, fermieri sau oameni de afaceri informaţi şi autonomi, presă liberă şi jurnalişti dezinhibaţi, dezbatere publică despre valorile naţionale, patriotism local, discutarea dosarelor Securităţii, deschiderea arhivelor, rostirea adevărului despre trecut!

Socialismul tranziţiei încurajează fobiile primare ale colectivităţii, stagnarea minţii în formule gândite de birocraţia statală, băltirea mizeră în cultura supravieţuirii, îndobitocirea prin televiziune (şi celelalte instrumente Agitprop), ipocrizia conştiinţei care una spune şi mereu alta face (între Bruxelles şi Bucureşti), mentalitatea parazitară, pensii nesimţite după o viaţă de huzur, instinctele neo-nomenclaturiste, reflexul căpuşării, îndobitocirea prin hedonismul turmei (voinţa umană redusă la fantasmele de tip Click!). Pe scurt: socialismul în variantă românească tâmpeşte şi dezumanizează!

Iată de ce trebuie mers la vot! Absenteismul şi resemnarea nu sunt un răspuns, câtă vreme maşinăria demagogică tocmită de regimul Iliescu în anii 90 este profund ancorată în România rurală şi mediile lumpenizate ale marilor oraşe. România are nevoie de votul diasporei şi de vocea lucidităţii.

România are nevoie de modernizare, de înnoire, de relansare a unui proiect de societate echitabilă, în care clientela politică a tranziţiei să fie treptat marginalizată în beneficiul unei politici a reprezentării transparente, a cheltuirii raţionale  a banului public, a investiţiei temeinice în educaţia de performanţă, a diminuării birocraţiei etatiste – proiectul susţinut, cu oricâte ezitări sau neajunsuri punctuale, de premierul Boc şi preşedintele Băsescu.

În cuvintele lui Traian Ungureanu,

Cea mai sănătoasă decizie în zi de alegeri: votul în urnă şi televizorul închis! PSD a dat drumul la diversiunea „Frauda” pe toate televiziunile lui Vintu şi Voiculescu. Scopul e , evident, confuzia generală, pe tot timpul zilei. Seara, vine partea a doua: apar exit poll-urile care dau un rezultat strîns sau favorabil lui Geoană. Executant: INSOMAR şi CCSB, institutele lui Vîntu şi Voiculescu, care au făcut acelaşi lucru la alegerile parlamerntare din 2008 (cînd au dat un rezultat fals, în care PSD era cu 5% peste PD-L!). După care scandalul: alegerile au fost furate pentru că nu confirmă ce au hotărît exit poll-urile! Porcăria a fost coaptă, din timp, de gaşca de mizerie din jurul lui Hrebenciuc, Vanghelie şi Dragnea.


Dan Tapalagă: Voi cum votaţi?

22 noiembrie 2009

Mi s-a acrit de analizele prefacut-echilibrate din acest final de campanie, de impartialii specializati in defectele candidatilor. Da, sigur, toti au greseli. Putem insira sub Basescu, Geoana, Antonescu liste intregi de probleme? Au, cu totii, bube mari sau mici? Au. Observati si formula magica: au probleme. Cat mai vag, nu-i nevoie de precizie. Destul sa zici ca are probleme, cum ar veni: si asta e patat. Mai intalnim un tip de atitudine, cea mai enervanta si sterpa: dispretul suveran. Nici unul nu merita votul meu. Si totusi: cum si cu cine votam?


Încălzirea globală şi isteria stângistă (James Delingpole)

21 noiembrie 2009

Psihoza apocaliptica se hraneste din manipularea mediatica a celor mai puternici fobii. Isteria priving “incalzirea globala” arunca saptaminal alte noi kilograme de vinovatie in desaga occidentalilor si le cere inca un efort pentru transformarea politicii in mesianism politic… Despre fraudele interesate din spatele acestui proces, iata un reportaj.

If you own any shares in alternative energy companies I should start dumping them NOW. The conspiracy behind the Anthropogenic Global Warming myth (aka AGW; aka ManBearPig) has been suddenly, brutally and quite deliciously exposed after a hacker broke into the computers at the University of East Anglia’s Climate Research Unit (aka Hadley CRU) and released 61 megabites of confidential files onto the internet. (Hat tip:Watts Up With That)

When you read some of those files – including 1079 emails and 72 documents – you realise just why the boffins at Hadley CRU might have preferred to keep them confidential. As Andrew Bolt puts it, this scandal could well be “the greatest in modern science”.


Principiul risipei şi cheltuiala la Stat: 1.400 de euro pe lună pentru întreţinerea unui orfan (Capital)

21 noiembrie 2009

Adăpostul pentru Copii Străzii “Dănilă Prepeleac”, aflat în administrarea Primăriei Sectorului 2 al Capitalei se dovedeşte mai luxos decât multe dintre creşele sau grădiniţele particulare, cel puţin din punctul de vedere al costurilor. Datele cuprinse în „Hotărârea privind stabilirea costului mediu anual pe copil protejat în sistemul rezidenţial de stat” publicată pe site-ul Primăriei Sectorului 2 arată că fiecare copil din căminul “Dănilă Prepeleac” are destinată,  în acest an, o sumă de 73.400 de lei.

În total, chetuielile anuale se ridică la 513.683 de lei, pentru că respectivul centru găzduieşte, în acest an, atenţie!, şapte copii. Defalcat, din aceşti bani, 419.300 lei reprezintă cheltuieli de personal, iar restul sumei de împarte între chetuielile materiale şi asistenţa socială, 90.000 de lei şi respectiv 4.900 de lei. De reţinut că în aceşti bani nu intră întreţinerea sediului.


Adam Ulam, Bolşevicii

21 noiembrie 2009

Cartea lui Adam Ulam (1922-2000), Bolsevicii, apartine lucrarilor de referinta ale sovietologiei americane. Adam Ulam, fost profesor la Universitatea Harvard, SUA, este autorul unui mare numar de contributii privind istoria URSS.

Lucrarea urmareste cu precadere perioada 1900-1924, fiind axata pe viata si opera lui V.I. Lenin, creatorul Partidului Bolsevic si al statului sovietic, urmarind geneza acestui partid, instaurarea regimului sovietic, razboiul civil, crearea Internationalei Comuniste, lansarea NEP-ului, primele deziluzii ale lui Lenin in fata rezultatelor actiunilor sale - in primul rand, aparitia birocratiei de partid - si lupta dusa de el, de pe patul de boala, impotriva atotputerniciei progresive a lui Stalin.

Volumul lui Adam Ulam se incheie cu moartea lui Lenin, dar sovietologul american a sesizat continuitatea dintre leninism si stalinism in angajarea Rusiei pe drumul totalitarismului. Cartea ramane o lucrare clasica, de referinta, pentru oricine vrea sa cunoasca imprejurarile formarii Partidului Bolsevic si ale constituirii regimului sovietic. Este rezultatul unei exceptionale forte de analiza, dublata de o arta a naratiunii, care fac din Bolseviciilui Adam Ulam o lectura pe cat de instructiva, pe atat de atractiva.

Acad. Florin Constantiniu


Marius Lazurca despre soarta creştinilor în lumea contemporană

19 noiembrie 2009

Pare greu de crezut, insa, in plan global, crestinii reprezinta astazi comunitatea religioasa cea mai supusa represiunii, discriminarilor, marginalizarii. Formele persecutiilor sunt variate: de la limitari legale, draconice sau insidioase, ale manifestarii credintei in public, pina la violenta fizica scapata de sub control guvernamental, sau, uneori, incurajata chiar de autoritati.


Cine va fi preşedintele Uniunii Europene? (Dan Pătraşcu)

19 noiembrie 2009

Uniunea Europeană în focul electoral

Deşi toate energiile românilor, începând de la candidaţii la Preşedenţia României, continuându cu gatetarii şi simpli consumatori de presă, se risipesc în dezbateri sterile şi stereotipice referitoare la alegerile de duminică, Europa fierbe realmente din cauze oarecum similare şi totuşi tratate cu o netă diferenţă de clasă.

În cursul serii e astăzi, 19 noiembrie 2009, şefii de stat şi de guverne a celor 27 de state membre ale Uniunii Europene se reunesc la Bruxelles într-un summit extraordinar, în urma cărui ar urma să fie ales Preşedintele Uniunii Europene şi Înaltul Reprezentant al Afacerilor Externe şi Securităţii.

Aceste două funcţii au fost introduse prin ratificarea tratatului de la Lisabona, semnat nu demult şi de Vaclav Klaus, presedintele Republicii Cehe. Tratatul va intra în vigoare începând cu 1 decembrie 2009. Preşedintele ales al UE ar urmea să preia mandatul de la primul ministru suedez, Suedia deţinând momentan şefia pe 6 luni a Uniunii Europene. Acest sistem rotativ va ieşi din vigoare odată cu alegerea unui Preşedinte.

După câteva săptămâni de discuţii între statele membre ale UE niciunul dintre candidaţii la funcţia de Preşedinte al Uniunii Europene nu a reuşit să se detaşeze de ceilalţi. Este un joc diplomatic extrem de dificil şi complicat, se fac alianţe, mai mult sau mai puţin tacite, în vederea susţinerii unui anume candidat, se fac presiuni, se dau declaraţii. Avem de a face cu un amplu proces electoral cu circuit închis şi care se desfăşoară exclusiv în birourile diferiţilor diplomaţi, miniştrii, prim miniştrii, preşedinţi de stat.

Desfăşurarea negocierilor este îngreunată şi mai mult datorită faptului că alegerea unui Preşedinte al Uniunii Europene implică şi alegerea unui nou preşedinte al Băncii Central Europene (BCE), după cum aflăm de pe portalul France24.

Negocierile şi discuţiile pot dura până târziu în noapte, sau poate chiar până mâine dimineaţă. Organizatorii summit-ului au luat în calcul inclusiv organizarea unui mic dejun comun, în cazul în care zorii vin peste şefii de stat fără ca aceştia să fi ales un Preşedinte.

Conrom unor înţelegeri preliminare, Preşedintele UE ar urma să vină dintr-un partid de dreapta, deoarece aceste partide formează majoritatea. În schimb, Reprezentantul pentru Afaceri Externe ar urma să fie numit din rândurile partidelor de stânga.

Favoriţii

1. Tony Blair: fostul prim ministru al Marii Britanii a fost considerat multă vreme favoritul numărul 1 pentru a deveni primul preşedinte ales al Uniunii Europene, bucurându-se de sprijinul actualului premier al Marii Britanii, Gordon Brown, dar mai multe state s-au opus nominalizării reprezentantului unui stat care nu face parte din zona euro. Mai mult, Franţa şi Germania au căzut de acord să fie aliaţi în această cursă electorală, propunând un alt candidat belgian. Chiar şi ţările mai mici din estul Europei s-ar putea opune unui preşedinte britanic, considerând că ar putea exista riscul ca ţările vest-europene să se coalizeze în vederea urmării unor interese care ar putea să nu coincidă cu interesele ţărilor estice.

2. Herman Van Rompuy: premierul Belgiei este propus pentru această funcţie şi susţinut de Franţa şi Germania. În momentul de faţă pare a fi favoritul numărul unu, deşi mai multe state mari precum Spania, Italia, Marea Britanie şi Polonia nu ar fi dispuse să-şi dea votul de încredere belgianului. Viziunea sa asupra federalismului european este destul de controversată în anumite cercuri.

Mai mult, venind din partea unui partid creştin-democrat,van Rompuy se opune cu vehemenţă cererii Turciei de a începe procesul de aderare la UE, motivând că Turcia este o ţară islamică şi aderarea ei la UE ar putea pune în pericol identitatea creştină a Europei. Aceasta este o temă extrem de spinoasă în cadrul ţărilor membre UE. Aflat de curând într-o vizită în Turcia, preşedintele Italiei, Giorgio Napoletano, a declarat că susţine Turcia dorinţa acesteia de a adera la UE. Prin urmare, ţările care se coalizează cu Italia vor vota, mai mult ca sigur, împotriva lui van Rompuy.

O altă declaraţie care îl face extrem de nepopular pe van Rompuy cea referitoare laintroducerea unor noi taxe ecologice în ţările Uniunii Europene.

Marea Britanie a declarat oficial că nu îl va susţine pe van Rompuy în această cursă electorală, deoarece belgianul ar dori crearea unui Stat federal European cu un steag propriu, un imn propriu şi un sistem central de colectare a accizelor şi a taxelor pe transferurile bancare.

3. Jan Peter Balkenende: premierul olandez de centru-dreapta cunoscut pentru look-ul său tineresc, ar putea fi varianta statelor mai mici şi a celor estice.

4. Jean-Claude Juncker: este un politican luxemburghez de dreapta care promovează ideea unui stat federal, întocmai precum van Rompuy.

5. Vaira Vike-Freiberga: doamna Freiberga a fost primul preşedinte al Letoniei după declararea independenţei şi a comparat procesul e alegere al Preşedintelui UE cu Uniunea Sovietică. Într-un interviu în Le Figaro declara că experienţa sa politică o recomandă pentru ocuparea funcţiei de Preşedinte al UE. Vaira Vike-Freiberga ar putea fi susţinută de tările baltice dar şi de alte ţări din Europa de Est.

Favoriţi pentru funcţia de Înalt Reprezentant al Afacerilor Externe şi Securităţii

1. Miguel Angel Moratinos: ministru de externe al Spaniei

2. Oli Rehn: politician finlanez anglofil, actualul comisar al UE pe probleme de extindere.

3. Massimo d’Alema: un poltician cu un trecut comunist, fost ministru în cabinetul lui Romano Prodi.

Într-o vreme s-a vehiculat şi numele lui Adrian Severin pentru ocuparea aceste funcţii, dar şansele sale sunt acum egale cu zero, datorită faptului că liderul grupului parlamentar de stânga din UE a declarat că îl va susţine pe Massimo D’Alema. Acum câteva zile Ioan Mircea pascu nu a ezitat să sublinieze că şansele lui Adrian Severin sunt practic egale cu zero.

Consideraţii finale

Politcienii conservatori în general au sperat până în ultima clipă că Vaclav Klaus nu va semna Tratatul de la Lisabona, iar în acel caz tratatul nu s-ar fi ptutu retifica, ceea ce ar fi însemnat că structura de conducere a UE va rămâne esenţial aceeaşi. În cele din urmă, Klaus a semnat Tratatul de la Lisabona, astfel încât acesta va intra în vigoare începând cu 1 decembrie.

Schimbările în structura de conducere a Uniunii Europene nu sunt atât de drastice pe cât ar putea părea, însă prin ele Uniunea Europeană a pornit pe un drum vădit spre federalism. Este drept că până a se ajunge la un stat federal european mai sunt mulţi paşi de făcut şi nu cred că Europa va merge în această direcţie sau, dacă o va face, va fi extrem de circumspectă. Nu se poate crea un stat federal dacă nu există un principiu unificator, iar în cazul Europei acest principiu lipseşte cu desăvârşire.

COnservatorii au sărit imediat ca arşi după ratificarea tratatului de la Lisabona. DEşi temerile lor mi se par justificabile cred că orice astfel de demers ar trebui cântăritcum grano salis. Tratatul de la Lisabona nu înseamnă că, automat, s-a pornit pe drumul federalismului. După cum s-a putut vedea din descrierea favoriţilor, există susţinători ai federalismului, dar şi oponenţi ai acestuia. Mai mult, ţările bogate din UE şi bine industrializate nu cred că ar fi de acord niciodată să intre într-un sistem federativ total cu nişte ţări aflate la pragul sub-dezvoltării şi al colpasului economic precum România.

Binele comun al tuturor statelor europene nu este altceva decât o utopie care dă bine la ochi în cărţile de filosofie politică, dar nu va fi niciodată pus pe primul loc. Va prima mereu interesul individual al fiecărui stat în parte. Prin urmare nu cred că intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona este începutul sfârşitului statelor suverane şi independente.

Surse:

Hotnews.ro

France24

UE

The Telegraph


Târgul Gaudeamus, Standul Curtea Veche, sâmbătă 28 nov., orele. 17.00

19 noiembrie 2009

DIN COLECŢIA “CONSTELAŢII” (coord. Vladimir TISMĂNEANU)

  • Despre sunete şi memorie. Fragmente de istoria ideilor de Ioan Stanomir.
  • Verbul ca fotografie. Comentarii politice şi disidenţe culturale de Mihail Neamţu.
  • Cadavrul răsturnat. Stânga la răscruce de Bernard-Henri Lévy.

Invitaţi: Vladimir Tismăneanu, Cristian Preda,  Alexandru Gussi, Angelo Mitchievici şi autorii Mihail Neamţu şi Ioan Stanomir.

Detalii, aici.


Vladimir Tismăneanu şi două pledoarii democratice

18 noiembrie 2009

Aici:

Pe ultima suta de metri, disperati ca si delegatii la Congresul al XIV-lea al PCR din noiembrie 1989, pesedistii grupati in jurulechipei Iliescu-Hrebenciuc-Geoana recurg la orice metode, la orice fabricatii, oricat de penibile, insalubre si nocive.  Ne putem imagina cum ar arata o Romanie incaputa pe asemenea maini.

şi

Aici (împreună cu Viorel PADINA):

Ce este „sistemul ticăloşit” ? Este monstruoasa coaliţie dintre statul funcţionăresc hipertrofiat şi hipercentralizat de tip comunistoid şi un fals „stat de drept”, un stat de drept formal, evident, în care legile ordonatoare sau reglatoare-ocrotitoare ale sistemului libertăţii economice şi democratice fie nu există, fie sunt făcute doar în interesul unor clanuri, fie nu sunt aplicate decât discreţionar de funcţionarii, poliţaii, procurorii sau judecătorii proveniţi în cea mai mare parte din comuniştii cu mentalitate quasimafiotă, situaţie în care clanurilefrăţiile sau lojile constituite din impostorii decembrişti şi / sau din clientela lor au putut face ravagiile binecunoscute: indivizi care au devenit milionari sau miliardari (în valută forte) peste noapte, furând de la stat, spoliind bănci, înşelând sute de mii de cetăţeni şi corupând enorma funcţionărime şi justiţia pretins imparţială şi care indivizi practic tind să se substituie statului de drept şi ordinii publice, în interes strict privat sau de clan. Din cauza acestei pegre amorale / imorale, cinice, lacome, corupte, hedonist-consumiste şi egoiste, milioane de români oneşti au fost siliţi să părăsească ţara spre a-şi găsi de lucru printre străini ori s-au resemnat să subziste – hic et nunc – la limita civilizaţiei, într-un stat fals asistenţial, căci în fapt quasifeudal, în care relaţia dintre stat şi cetăţeanul asistat este aceea dintre stăpân şi vasal. Io, statul sau primarul (comunei, oraşului, judeţului) îţi dau atât cât să nu mori de foame (fără să-ţi creez locuri de muncă, ci doar prin minimalul „ajutor social”), iar tu mă votezi în etern. Or, în felul acesta, falimentul naţional – într-o lume deja postmodernă – este inevitabil.



Bogdan Iancu despre “Trecut, prezent, viitor constituţional. Post aderare cu faţă umană: cazul României”

18 noiembrie 2009

 

Nobelul Hertei Müller a adus pe prima pagină a ziarelor din întreaga lume România şi Securitatea. România constituie o temă marginală în presa vestică, exceptând note sporadice despre corupţie şi neîndeplinirea criteriilor post-aderare la UE. Ştirile sunt adeseori asezonate strategic cu o măsură de exotism autosatisfăcut („orientalizant“, cum se zice acum), în genere o căruţă trasă de cai pe un drum de ţară desfundat. Securitatea este un subiect marginal chiar şi în România, unde, după cum observa chiar doamna Müller într un recent editorial în Die Zeit, „cine cerea [după 1989, n.n.] acces la dosare, risca să îşi calce pe nervi chiar şi prietenii“ [1]. Decalajul de timp sugerează chiar, în mod straniu, două teme diferite.

Lipsa de progres în lupta anticorupţie trimite la chestiuni contemporane, pragmatic tehnice şi deci cuantificabile, legate de consolidarea şi europenizarea statului de drept: standarde, monitorizare, independenţa justiţiei, reforme, discrepanţe între statele membre ale Uniunii.

Se solicită, aşadar, eforturi şi mai mari, mai intense, mai multă monitorizare, mai multă vigilenţă, mai multe legi, noi investiţii în infrastructură, noi standarde (sau – în Eurospeak –benchmarks, tasks, state of play assessments). Subiectul Securităţii evocă o galerie cu totul distinctă şi mult mai nebuloasă de concepte şi imagini deja uitate ale anilor ’90, anume vinovăţia colectivă, ambivalenţa ei, catarsisul comun, trecerea timpului şi (eventual, mai nou) nevoia de uitare.

Tot astfel a privit situaţia şi Comisia Europeană. Optica acesteia e importantă deoarece Comisia, prin monitorizarea pre aderare a criteriilor Copenhaga, a constituit principalul actor al recentului proces de constituţionalizare. Bruxelles-l a manifestat un dezinteres aproape total în contradicţiile confruntării cu trecutul comunist (nebuloase, poate metafizice, deci neinteresante şi inaccesibile birocratic). Formularea succintă a comisarului pentru extindere Verheugen, în răspuns la o interpelare parlamentară cu privire la dosarele Securităţii, este revelatoare: „Comisia nu are nici un comentariu de făcut cu privire la o problemă domestică românească, mai ales când procesul este încă în desfăşurare“ [2]. Comisia a fost însă foarte interesată, de la începutul monitorizării pre aderare, în problematica (cuantificabilă, măsurabilă, rezolvabilă birocratic) reformelor legate de consolidarea statului de drept, mai cu seamă în reforma justiţiei. Read the rest of this entry »


Isteria sindicală şi lecţia Reagan

18 noiembrie 2009

In 1981, administraţia Ronald Reagan a concediat 11.345 din cei 13.000 de controlori de trafic aerian care intrasera in greva generala si le-a interzis sa mai obtina slujbe federale.

Vezi şi BONUS 1 şi BONUS 2.

  • De asemenea, merită reţinută iniţiativa de blocare a legii de reformă a educaţiei. Rezultatele, aici:

Curtea Constitutionala a admis, miercuri, sesizarea facuta de Partidul National Liberal si a decis ca Legea educatiei contravine Constitutiei. Actul normativ este unul dintre cele trei pe care Guvernul Boc si-a asumat raspunderea in Parlament in septembrie, informeaza NewsIn.


Robinetul depresiei româneşti şi jumătatea goală a paharului (Hotnews.Ro)

16 noiembrie 2009

Un recent schimb de scrisori între doi reputaţi jurnalişti ― Dan Tapalagă (Hotnews.Ro) şi Radu Moraru (B1TV) ― a dus în actualitate tema „genei naţionale”, disecată cu luciditate şi pesimism, cu disperare şi speranţă. Cu ce măsură cântărim succesele şi eşecurile României, când vrem să evităm capcana iluziilor, dar şi injuriile gratuite? E întrebarea care frământă nu doar breasla gazetarilor, ci şi pe omul de pe stradă, o mână de politicieni, republica literelor, locuitorii diasporei şi, foarte curând, conştiinţa alegătorilor aflaţi în cabinele de vot.

Katharsis

Mai întâi, să observăm că tentaţia negativismului şi voluptatea imprecaţiei are o veche istorie la români. Spritul critic, verbul chirugical sau denunţarea păcatelor ţării într-o baie acidă de adjective alcătuiesc, la noi, fondul unei atitudini clasicizante. Admonestarea fără remuşcări a conaţionalilor denotă vitalitate interioară şi integritate morală – s-ar spune.

Găsim această forma mentis în scrierile lui Dimitrie Cantemir, domnitorul care, la începutul secolului XVIII, descria nemilos toate năravurile proaste ale moldovenilor: „îngâmfarea şi cu trufia le sunt lor mamă şi soră; (…) beţia nici nu li-i urâtă, nici nu se prăpădesc după ea; (…) nu numai că nu-s iubitori de carte, ci, aproape toţi, nici n-o pot suferi; (…) a-l ucide pe Turc, pe Scit ori pe Iudeu, sau a-l despuia ei socotesc că nu-i nici un fel de păcat, necum un omor (…) E totuşi de lăudat şi de înălţat cu veşnice elogii ospitalitatea pe care le-o arată călătorilor şi noilor sosiţi” (Descriptio Moldaviae [1714-1716], cap. XVII, trad.rom: Dan Sluşanschi, p. 304-307). La finele secolului XIX, romanticul Eminescu devenise maestrul diatribei anti-politicianiste, înfierând atât în poezie, cât mai ales în presă, conspiraţia prostiei, ipocrizia demnitarilor şi uleioasa lor demagogie: „Ar fi bine dacă în polemică am fi scutiţi cel puţin de acel ton lins şi gudurător al acelora dintre patrioţii lucrativi cari posed arta de-a se pune bine şi c-o parte şi cu alta, care se folosesc atît de venirea la putere a albilor şi cît şi de aceea a roşilor” ([16 sept. 1880], Opere XI, 1984, p. 333).

Jumătate de veac mai târziu, tânărul Emil Cioran exprima patosul iubirii sale pentru România Mare într-o cugetare apocaliptică, trăind deopotrivă utopia deviantă politic şi o enormă deziluzie sentimentală: „de la infinitul negativ al dorului la infinitul pozitiv al eroismului, [acesta] este drumul pe care trebuie să-l străbată sufletul românesc” (Schimbarea la faţă [1936], p. 208).  În sfârşit, după ieşirea din comunism, H.-R. Patapievici revenea la acelaşi canon literar al hiperbolei, rostind pe un ton vehement, deşi aparent resemnat, următorul diagnostic: „la români, libertatea este tihna de-a spune bancuri. În numele acestui ideal, românii şi-au denunţat rudele, au acceptat să-şi doneze ţara (cazul insulei Şerpilor)…” (Politice, 1996, p. 54).

Sunt aceste jerbe polemice altceva decât expresia unui amor refuzat? Ghicim în spasmul lor agonic dorinţa de mai bine pentru o ţară deja năpăstuită „supt vremi”? Dar, pe lângă biciuirea nesimţirii colective, peniţa aceloraşi mari scriitori s-a risipit şi în multe exerciţii de admiraţie. Erudiţia lui Cantemir a smuls laude din partea savanţilor berlinezi sau moscoviţi. La numai 33 de ani, Eminescu înnoise definitiv limba română. Emigrat în Franţa, Cioran a continuat să elogieze satul românesc, visând la un Răşinari-arhetipal. În sfârşit, Patapievici a fost tradus în limbi de circulaţie, a ctitorit o revistă remarcabilă, acceptând în ultimii cinci ani meseria ingrată de birocrat-promotor al culturii române în spaţiul internaţional.

Când intersectează geniul sau inteligenţa, patosul negaţiei nu slujeşte reaua-voinţa sau frivolitatea. După redactarea diagnosticului clinic, creatorul trece îndată la faza (şi fraza!) de construcţie. Ce fac însă jurnaliştii sau oamenii politici (îi exclud din numărătoare pe patrioţii sarmalei şi limbuţii de serviciu)?

Fascinaţia negativului

În tot acest proces de autocunoaştere, importantă este nu doar numirea păcatelor poporului, ci cuvântul ales. Cum eviţi sentimentalismul searbăd fără să cedezi instinctului masochist? Care etos te stăpâneşte? Cum să pronunţi fraze adevărate, fără să îngropi ultima oază de frumuseţe? Cu ce fineţe vei deschide rana având totuşi intenţia vindecării? Propui o terapie sau inviţi mai degrabă la infirmitate perpetuă, suicid ori delăsare? Te limitezi la moralism (mimând, aşadar, complexul de superioritate) sau cauţi, din sinceritate, să pricepi cauzele dezorientării sau rădăcinile stagnării psihologice? Acestea sunt întrebările pe care şi le pune orice om responsabil, mânuitor al cuvântului şi formator de opinie.

Or, în presa noastră, voluptatea negaţiei atinge frecvent limita urii de sine. La un foarte urmărit post TV, ştirile de la ora cinci ne prezintă în continuare o Românie plină de violatori, nimfomane sau descreieraţi. E un an de criză şi telecomanda descoperă fie un carnaval lubric, fie o faună plină de reptile, batracieni sau nevertebrate. Suntem deja la ani lumină de retorica lui Cantemir, Eminescu, Cioran sau Patapievici.

Scormonind în hazna, producătorii caută să niveleze prin amestec şi contaminare, iar nu să diferenţieze prin eleganţă ori discernământ. Problemele grave, dar remediabile, dispar într-o isterie rozalie. Micile tragedii de budoar capătă, în schimb, dimensiuni cosmice. Titlurile de scandal scufundă reperele normalităţii. Veştile bune, zvonurile dătătoare de speranţă, licărul de umanitate al unei conversaţii – toate acestea nu „mai trec” pe sticlă.

La un hotar distanţă de cloaca zurliilor, câţiva inşi mai spălaţi vorbesc despre dictatura internă şi deplâng izolarea ţărişoarei pe mapamond. Tot fascinaţia negativului, deşi într-un alt montaj, la cheie. În sfârşit, în sfera falsei neutralităţi se ascund plictisiţii, cei sleiţi de puteri şi foarte comozi în generalizări. Confruntaţi poate cu monumente intolerabile de stupiditate autohtonă, mulţi dintre aceştia au făcut un ideal din „exilul cu orice preţ.”

Veşti mai bune

Care este soluţia? Debranşarea regulată de la robinetul depresiei şi privirea către jumătatea goală, încă neotrăvită, a paharului. Acest „vid” din spaţiul nostru public poate fi ocupat şi cu fapte cinstite. Sunt şi lucruri decente care se întâmplă în această ţară — entitatea simbolică pe care Borat & co. vor s-o reducă la ironii găunoase şi stereotipuri rasiste. România nu se reduce la parcul auto al unui primar-playboy, după cum America profundă e mult mai mult decât bârfa din Las Vegas. Jurnaliştii au obligaţia de-a rostogoli şi altceva decât impresia fugitivă a vulgului sau imprecaţia studiată a elitei.

Spiritul Bucureştiului nu dăinuie prin Vanghelie, după cum Academia Română nu e „garantată” de foştii securişti, reciclaţi în figuri ecumenice. Pe lângă monumentalizarea kitsch-ului în palatele rromilor locali, mai există şi culele din Oltenia sau bisericile de piatră din Haţeg. Tribunul Adrian Păunescu a muls zeci de ani o zestre dubioasă de notorietate, dar tot victima Hertha Müller, despre care cenaclul Flacăra nu ştia nimic în anii ’80, a fost cea care a convins juriul Nobel la Stockholm. Cristian Adomniţei a ipostaziat abisul mediocrităţii la Ministerul Educaţiei, dar chiar şi numai în postura de candidat, dl Daniel Funeriu, venit din laboratoarele de la München, ne-a spălat parcă ruşinea.

Să ne plângem oare pentru douăzeci de ani risipiţi? Să mai croşetăm o altă exegeză la „neantul valah”? Poate, dar nu sub privirile blând-înseninate ale nonagenarului Mihai Şora, patriarh al filozofiei româneşti contemporane şi fost elev al lui Mircea Eliade – un om care, deşi rămas captiv în spatele Cortinei de Fier, a ştiut să ofere timp de cinci decenii cărţi de înţelepciune, sfaturi curative, soluţii pragmatice, remedii tonifiante.

Bref, numai plecând de la revalorificarea individualităţilor excepţionale — sau măcar a figurilor peste nivelul comun — vom putea depăşi revolta în faţa colectivităţii (concretă sau abstractă). Nu e nevoie să te linguşeşti, pentru a putea lăuda. Nu eşti neapărat propagandist dacă, printre critici pertinente şi confruntări deschise, comiţi şi „gafa” unui mic elogiu. O ţară nu poate fi urnită din loc doar cu blesteme, prapori, tânguiri şi jelanii. E bine şi sănătos ca, din când în când, să optăm pentru veşti mai bune, echilibru şi moderaţie.

Mihail NEAMTU


Kombinat. Ruine industriale ale Epocii de Aur

16 noiembrie 2009


Kombinat. Ruine industriale ale Epocii de Aur este a doua propunere a colectiei igloo patrimoniu. Prezentând în albumul de debut casele boiereşti fortificate din Oltenia şi din vestul Munteniei, ne-am ocupat de ceea ce – fie că știm sau nu, ne place au ba – intră în categoria patrimoniu. Această a doua aparitie provoacă într-o măsură mai mare.


Dilema intelectualului public (DV, 13 nov. 2009)

16 noiembrie 2009

Ce anume deosebeşte un analist politic, branşat la bîrfa electorală, de intelectualul public angajat în cetate? Cum obţinem echilibrul între studiul academic şi activismul civic? Care sînt instrumentele de analiză socială şi cu ce cădere putem revendica dreptul la ecarisaj moral? Cum pot coopera jurnaliştii competenţi cu universitarii şi oamenii de cultură pentru asanarea spaţiului nostru public? Acestea sînt cîteva întrebări la care România caută mai departe un răspuns.

Respectul acordat ideii de specializare profesională ne avertizează asupra dificultăţii transferului între competenţele din zona judecăţilor de tip cultural, în sfera acţiunii politice, a vieţii economice şi a transformărilor sociale. Iluzia larg răspîndită şi prea uşor acceptată, conform căreia despre fotbal şi politică ne putem exprima cu toţii din jilţuri cu egală autoritate, a descurajat negoţul multor inteligenţe contemplative cu literatura ştiinţelor sociale. Paradigma validată de Constantin Noica la senectute se bucură de un binemeritat prestigiu. Oroarea de diletantism, dar şi teama de realitate, maximalismul specializării profesionale, dar şi orgoliul elitist se pot ascunde în spatele „neamestecului“ cu penumbrele veacului. Cum rămîne însă cu lecţia lui Spiru Haret şi cea a lui Titu Maiorescu?


Read the rest of this entry »


Dragoş Aligică şi Andreea Pora despre situaţia politică

13 noiembrie 2009

Dragoş Aligică

Antonescu, om politic deloc lipsit de talent, ar fi meritat, fara indoiala, o campanie mai buna. Incompetenta strategilor ce i-au desenat campania l-a privat nu numai de intrarea in turul doi dar si de satisfactia de a sti ca – fie si in infrangere- si-a jucat cartea cum trebuie. Fapt este insa ca Antonescu a fost dus in ring, asezat cu spatele la adversar si pus sa se lupte cu iluziile si umbrele. Sa explicam.

Eroarea fundamentala a fost una elementara. Cei ce l-au ghidat in teren au citit gresit natura arenei strategice in care urma sa opereze si prioritatile ce decurg din aceasta. Toate datele si toate interpretarile spuneau un lucru: Challenger-ul lui Traian Basescu este Mircea Geoana. Crin Antonescu este challenger-ul challenger-lui. Corolarul acestei observatii este aproape tautologic. Ca sa ajungi sa te lupti cu Numarul 1, trebuie sa treci de Numarul 2. Challenger-ul challenger-ului trebuie sa-l invinga intai pe Numarul 2. Abia apoi se va putea concentra pe batalia finala. Fiecare pod trebuie trecut la vremea sa. Fiecare tur are logica sa. Logica turului intai este diferita de logica turului doi.

Altfel spus, Antonescu a fost introdus in teren si setat sa se lupte direct cu Numarul 1, Traian Basescu. Asta in vreme ce problema sa prioritara era Numarul 2, Mircea Geoana. Daca lasi la o parte pasiunile personale si electorale si gandesti la rece, este o observatie jenant de simpla.

Andreea Pora

Dincolo de actorii direct implicati: SRS, Chireac, Macovei, dincolo de pseudojurnalisti, precum Razvan Dumitrescu (ma refer doar la Realitatea din cauza ca Antenele isi asuma deschis abjectia nemaiobosindu-se sa mimeze onorabilitatea), care i-a curatat lui Rosca toate resturile de mincare ramase intre dinti de la festinul santajului, dincolo de armata de manipulatori de profesie care vor sa distorsioneze fondul chestiunii si sa-i scoata victime politice pe cei doi, dincolo de toti acestia obrazul si credibilitatea multor altora s-au ofilit. Este vorba, in primul rind, despre acei politicieni a caror argumentatie arata ca sint familiarizati cu astfel de procedee jurnalistice, ba chiar ca stiu prea bine cam ce fel de foloase pentru propria cariera decurg din ele si care cauta sa utilizeze electoral povestea.


Povara libertăţii (Ed. Polirom, 2009), lansare la Braşov (Librăria Okian, duminică, 29 nov., ora 18.30)

11 noiembrie 2009

Librăria OKIAN (Str. Muresenilor Nr. 1, Brasov, in Piata Sfatului) vă invită la lansarea cărţilor POVARA LIBERTĂŢII (Ed. Polirom, 2009) şi VERBUL CA FOTOGRAFIE (Ed. Curtea Veche, 2009), în prezenţa autorului şi a domnilor Virgil Borcan (Universitatea Braşov) şi Cristian Muntean (poet). Lansarea organizată duminică  va fi urmată de o prelegere  despre Educaţia, cunoaşterea şi sensul Universităţii în secolul XXI.


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 44 other followers