Profanarea spiritului Timişoarei, 1989-2009

30 noiembrie 2009

Khris.Ro

Aud ca domnii Crin Antonescu si Mircea Geoana se vor afla maine in Timisoara pentru a semna ceea ce dansii numesc “Parteneriatul pentru Timisoara”, parteneriat de care timisorenii ma indoiesc ca au nevoie.

Se incearca astfel ca de ziua nationala a Romaniei, sa li se introduca timisorenilor pe gat un candidat ce il are in spate pe dl Ion Iliescu, un personaj care neoficial este “persona non grata” in Banat, iar primarul Timisoarei, dl Ciuhandu, se umple inca o data de ridicol prin sustinerea in turul doi a domnului Geoana.

Comunistii – fostii PCR-isti sau noii social-democrati – nu au avut niciodata succes in capitala Banatului, iar asta o dovedesc inclusiv rezultatele obtinute aici de dl Iliescu, cel care in 1992, atunci cand Romania nu se dezmeticise inca, a obtinut in Timis un scor jenant (36% din voturi), desi la nivel national a castigat cu 61%.

Este democratie, iar domnii Antonescu si Geoana sunt liberi sa faca ce vor, insa mi se pare imoral ca exact de ziua nationala a Romaniei si la 20 de ani de la Revolutie, cei doi sa vina in primul oras liber de comunism pentru a ii face propaganda electorala unui candidat in spatele caruia se afla Ion Iliescu.


Averea mogulilor sub Guvernarea Tăriceanu (www.riscograma.ro)

30 noiembrie 2009

Dan Voiculescu:  Cea mai mare creştere, de la 240 de milioane de euro (300 mil. $) la 1,6 miliarde, adică de 6,66 ori. Averea nu s-a oprit din creştere nici la guvernare, nici în opoziţie. Doar în 2009, anul crizei, suma a stagnat (în euro, pentru că în lei a crescut)

Dinu Patriciu:  Creştere de 5,7 ori, adică de la 280 milioane de euro (350 mil. $) la 1,6 miliarde. Suma părea să fi crescut de 8 ori în 2007, după primele estimări legate de preţul pentru care a vândut Rompetrol, dar ulterior, cifrele confirmate au fost mai mari. Propriul top, Forbes, îl dă însăîn continuare pe Patriciu drept cel mai bogat român, cu o sumă mult mai mare decât Capital:  2,2 miliarde de euro.

Sorin Ovidiu Vântu: 50% în primul an al lui  Băsescu, 20% în al doilea an al lui Băsescu şi mai mult decât dublare în al treilea an. Era clar, bula nu putea să mai ţină :) Corecţie în 2008 apoi, ca la Voiculescu, stagnare în an de criză.

Bilanţ final al celor 3 moguli: Suma iniţială, sub un miliard de euro, adunaţi în 14 ani. Suma finală, aproape 5 miliarde de euro, adică aproape încă câte un miliard în fiecare an.

Averile lui Voiculescu, Vântu, Patriciu, potrivit Top 300 capital (convertite în milioane de euro)

2004 2005 2006 2007 2008 2009
Voiculescu 240 280 400 730 1600 1600
Patriciu 280 360 480 2400 2100 1600
Vantu 400 600 720 1680 1250 1250

PNL, Crin Antonescu şi deriva liberală (reloaded)

30 noiembrie 2009

Înjumătăţirea numărului de agenţii guvernamentale — veritabile căpuşe bugetivore — şi-a găsit un adversar neaşteptat: PNL. Partidul care-şi clamează vocaţia reformistă a depus o neaşteptată sesizare la Curtea Constituţională împotriva Legii de restructurare a agenţiilor din subordinea Guvernului. Să ne gândim puţin la gloria tradiţiei liberale româneşti: unde-i veţi putea recunoaşte, astăzi, chipul şi nobleţea? Din 1990 încoace, un partid istoric dezamăgeşte sistematic aşteptările noii generaţii.Vector al modernizării în perioada interbelică, PNL a ajuns astăzi scutul stagnării. De ce oare?

Ideile liberalismului clasic sunt bine-cunoscute, frecvent combătute, dar pretutindeni respectate: dreptul sacru la proprietate, reducerea taxelor, limitarea acţiunii Statului, încurajarea pieţei libere, investiţia în creativitate (la antipozii exceselor protecţionist-sindicaliste), respectul dat persoanei şi iniţiativei individuale, refuzul abstracţiilor colectiviste, ş.a.m.d. Când aderăm la aceste valori devenim aproape spontan adepţi ai meritocraţiei în plan social, al libertăţii sub aspect economic şi al transparenţei în exerciţiul guvernării. Anticomunismul şi rezerva pronunţată faţă de politicile stângii nu pot fi decât ingrediente naturale ale unui liberal autentic.

Făcând aceste constatări, se cuvine aşadar să ne întrebăm cum oare PNL defilează liniştit, de atâţia ani, alături de partidul dominat încă de geniul machiavelic al unui Ion Iliescu? Cum se explică vecinătatea senină între un Crin Antonescu şi „conservatorul Felix”? Dar carierismul obraznic al unui Bogdan Olteanu, egalat poate doar de „micul Titulescu”?

Eşecuri post-1989

Pentru a răspunde acestor întrebări, vom face un apel selectiv la memorie. Nu e cazul să vorbim aici despre meritele prezenţei liberale din Parlamentul post-decembrist. Într-un climat sufocant, printre coledzi inepţi sau agramaţi, numeroşi liberali au ştiut să facă o figură respectabilă. Cei grupaţi formal sau informal în jurul profesorului Valeriu Stoica, bunăoară, au excelat în colaborarea cu mediile academice şi culturale, stimulând reflecţia filozofică a unor tineri universitari prin iniţiative de tipul „Institutul de Studii Liberale”, căutând apoi să ancoreze centru-dreapta românească într-o mişcare de idei cu reverberaţii internaţionale. Proiecte legislative salutare (între care faimosul „2% pentru cultură”) au dus patriei un aer proaspăt. Încă din anii 90, însă, gândirea inovatoare şi principială au fost contracarate de apariţia unui sub-curent al liberalismului tulbure, gata oricând să coboare ştacheta standardelor morale şi să compromită idealul purităţii doctrinare.

În anii însângeraţi de mineriade, mulţi au sperat ca liberalii să devină vârful de lance al luptei anticomuniste, răzbunînd astfel suferinţa marilor bărbaţi de stat morţi în temniţele comuniste (e.g., Constantin I. C. Brătianu, mort la Sighet în 1950). Or, spre deosebire de ţărăniştii atipicului Ion Raţiu, liberalii conduşi de Radu Câmpeanu afişau reflexe suprinzătoare de acomodare cu direcţia lui Ion Iliescu. Sub regimul Constantinescu, ideea unei „Comisii prezidenţiale pentru Condamnarea Dictaturii” fie n-a apărut, fie n-a prizat unde trebuia. Cronicarii epocii îşi amintesc totodată onctuozitatea lui Dinu Patriciu, care pleda în faţa asceticului Corneliu Coposu pentru ieşirea din opoziţie şi colaborarea cu FDSN (ulterior, PDSR).

La rubrica „eşecuri”, istoricii tranziţiei vor include pesemne şi numărul mare al foştilor informatori sau ofiţeri ai Securităţii din PNL: Mircea Ionescu-Quintus, Dan Amedeo Lăzărescu, academicianul Bălăceanu-Stolnici, Daniel Dăianu, Alexandru Paleologu, Ştefan-Augustin Doinaş, Mona Muscă, ş.a. (Suspiciuni au planat şi asupra lui Radu Câmpeanu). Gradele de culpabilitate diferă enorm între aceste persoane, dar evidenţa impurităţii rămâne, uneori chiar tragic, incontestabilă.

Nu vom comenta aici nici „profunzimea” altor manifestări din epocă: alegerea lamentabilului Crin Halaicu ca primar al Capitalei; avântul luat de mediocrul Viorel Cataramă; acuzaţia de plagiat adresată lui Horia Rusu şi Dinu Patriciu după apariţia cărţii „Liberalismul românesc”, ş.a.m.d. Toate aceste întâmplări sau revelaţii succesive, dar şi apropierea unor membri marcanţi PNL de mediile corupte din PDSR/PSD, au contabilizat prima decepţie majoră a liberalismului românesc post-1989.

Eclipsa Tăriceanu

Alegerea lui Traian Băsescu ca preşedinte al României a dat şansa liberalilor ca, în decembrie 2004, să-şi propulseze cel dintâi premier pe o scenă europeană. Era momentul în care PNL putea să-şi dea măsura, scoţînd la iveală un noian de talente. Ce a urmat ştie toată lumea. În tandem cu echipa PD, a fost introdusă taxa unică de 16%. Investiţiile străine şi-au urmat firesc cursul, procentul PIB crescând spectaculos. Recoltările la buget s-au îmbunătăţit şi, deci, calitatea vieţii românului de rând s-a ameliorat simţitor. „Miracolul” acesta n-a durat însă decât doi ani şi jumătate, până la furtuna globală a crizei financiare. Astăzi, suntem aproape de contemplarea dezastrului. De ce?

Pentru că subcurentul liberalismului tulbure din PNL şi-a spus cuvântul. În patru ani de mandat, Popescu-Tăriceanu a înmulţit copios numărul agenţiilor guvernamentale râvnite de-o numeroasă clientelă. Ceasurile Rolex, călătoriile în străinătate, maşina cu şofer la scară – iată câteva privilegii poftite de partizanii acestei guvernări cheltuitoare. Gonflarea aparatului birocratic, salariile scandaloase la stat, inechitatea sistemului de pensii şi, mai ales, achiziţiile publice arbitrare au adâncit drenajul din visteria ţării. Au fost, aşadar, „revizitate” mai toate caracteristicele erei „Bombo-Congo”.

Între comenzile de laptop pentru şcolile rurale şi afacerea Sterling la Marea Neagră, proiectele de interes naţional au fost îngropate.Sutele de kilometri de autostradă promise de ministrul Orban rămân şi astăzi o promisiune. În locul prudenţei calme, am văzut frenezia risipei. Calculul pe termen lung a cedat extazului consumist şi orbirii populiste. Deficitul bugetar s-a accentuat iar recompensele electorale s-au înteţit, spre satisfacţia socialiştilor. Aceste manevre („de milioane”) au consolidat gruparea Tăriceanu-Patriciu, numeroşi liberali „recalcitranţi” fiind excluşi din partid pentru „delict de opinie”. În toamna lui 2006, PNL a suferit apoi o vizibilă hemoragie prin plecarea grupării Stolojan-Stoica şi naşterea subsecventă a „Platformei liberale” (integrată ulterior în PD).

În sfârşit, trădarea valorilor dreptei s-a desăvârşit spre finele mandatului Tăriceanu, când diverse nulităţi sub raport profesional au inundat ministere-cheie. În primăvara lui 2005, liderul PNL de atunci practicase deja traficul de influenţă în justiţie, de dragul unui prieten. Pentru ca să-i iasă, pesemne, alte combinaţii au fost îndepărtaţi treptat oameni ca Μοnica Macovei, Ionuţ Popescu, Teodor Baconschi sau Mihai-Răzvan Ungureanu. În fond, se pregăteau pe tuşă „somităţi” de anvergura unui Cristian Adomniţei (chemat la Educaţie) sau Tudor Chiuariu (responsabil pentru Justiţie)… De la flagrantul grosier obţinut în cazul „Remeş-Caltaboş” până la „subţirile” vizite la parchet ale lui Szolt Nagy şi Codruţ Şereş (acuzaţi de spionaj), guvernul Tăriceanu a tras după sine tinicheaua incompetenţei.

În rezumat, guvernarea liberală 2004-2008 a iniţiat dispreţul pentru convergenţele doctrinare şi a canonizat politica circumstanţială, îndreptată obsesiv împotriva unui singur om: Traian Băsescu (demis în aprilie 2007 şi cu votul PNL).

„Primadonna” Antonescu

Previzibilul eşec din alegerile anului 2008 a coincis cu ieşirea la rampă a domnului Crin Antonescu — istoricul ascuns în Niculiţei-Tulcea, dar remarcat la Bucureşti prin  absenteism parlamentar şi verbiaj mediatic. În locul unei evaluări critice a performanţei din perioada 2004-2008, noul lider PNL a escaladat isteria anti-Băsescu. Navigând printre sofisme eclatante şi ironii bădărăneşti, preşedintele Antonescu n-a propus măcar o singură soluţie concretă la planul anti-criză. Vorbeşte mereu, priveşte afectat şi ne adoarme cu fraze lungi, solemne. Cunoştinţele sale de economie sunt la pas cu interesul scăzut acordat României profunde. Dintr-un vast raport sociologic privind riscurile demografice ale ţării, dl. Antonescu a reţinut doar tema „sex şi droguri”. Rezervorul de comparaţii al şefului PNL include, parmi d’autres, analogia Mussolini-Băsescu şi descrierea profesorului Emil Boc ca „mecanic de locomotivă” în stare de ebrietate. Aceasta este performanţa cognitivă şi ebuliţiunea literară în care nu puţini cărturari au recunoscut fibra unui adevărat intelectual – la care alţii au adăugat carisma unui veritabil Obama de Balcani.

Rezumând aşadar involuţia liberalismului autohton, descoperim acest dublu preţ al trădării doctrinei:

(1) respingerea proiectului de reformare a statului prin descentralizarea administrativă, unicameralism, stimulul pieţei private, vot uninominal, diminuarea risipei banului public, primenirea educaţiei, cultura memoriei, etc. PNL n-a făcut nicio „contra-ofertă” la diagnoza Comisiilor prezidenţiale în chestiunea Constituţiei, a lustraţiei, a stării de sănătate, a demografiei sau a patrimoniului cultural. Vidul ideatic a fost compensat numai de intensitatea atacurilor ad personam.

(2) acceptarea unei relaţii utilitarist-promiscue cu socialiştii. Dacă în 2004, Traian Băsescu vedea în apropierea de PC „soluţia imorală,” justificată numai de imperativul unor reforme restante, Crin Antonescu vine cinci ani mai târziu şi bate palma atât cu Dan Voiculescu, cât şi cu Viorel Hrebenciuc. Dacă Popescu-Tăriceanu mima o vagă distanţă faţă de coaliţia PSD-PC, dl. Antonescu n-o mai ascunde de nimeni, preferând negocierile deschise cu socialiştii în locul unui dialog minimal cu reprezentanţii celuilalt partid de centru-dreapta (PDL).

Concluzii

Pentru orice ins de convingere autentic liberală, metamorfoza PNL e năucitoare. A fost perfect normală distanţarea de stilistica actualului şef de stat. Lansarea unui candidat propriu la prezidenţiale se impunea aproape obligatoriu. Neguvernarea alături de PDL putea fi o opţiune legitimă, chiar dacă stranie. Sugestiei „Klaus Johannis” nu i-a lipsit ingeniozitatea (deşi alţii au mirosit viclenia).

În schimb, apriorismul băsescofob, militant şi totalitar, virează astăzi într-un extremism anti-liberal. Cum altfel să califici respingerea de plano, într-un moment decisiv pentru România, a dialogului cu un finanţist de reputaţie internaţională (premierul desemnat Lucian Croitoru)? În ce termeni să explici anularea dreptului la libertatea de conştiinţă care revine fiecărui parlamentar în parte, dar obligat în ultimele luni să se supună unei comenzi centraliste şi şantajelor ordinare? Dar absenţa unei alternative reale pentru intervalul 2010-2014?

Nu ne forţează oare toate aceste regresii la citirea simbolismului crinului drept floare tombală? Şi nu e oare trist că, în istoria liberalismului românesc, albeaţa ultimului „lilium candidum” rimează, totuşi, cu „mortua est”?

Mihail NEAMŢU

18.10.2009


Metamorfoza hidoasă a PNL

29 noiembrie 2009

Vladimir Tismăneanu:

PNL va intona arii liberale in continuare, dar o va face cu vocea lui Farinelli, il castrato. Sinuciderea etica a PNL nu a fost/nu este impusa decat de logica nefericita a conjuncturismului veros. Consecintele nu pot fi decat deplorabile: pentru PNL si pentru democratia romaneasca.  La doua decenii de la prabusirea sistemului ilegitim si criminal, un partid politic ce se pretinde urmasul celor martirizati in temnitele comuniste a ales sa se alieze cu succesorii impenitenti ai celor care au impus acele orori.

Traian Ungureanu

Antonescu s-a purtat ca un infractor maestru al jocurilor piramidale. A promis izbăvirea şi a colecat milioane de speranţe. Apoi le-a vîndut pe posturi şi funcţii într-o viitoare administraţie Geoană. Tradiţia Caritas-FNI nu moare. A reînviat-o Crin Antonescu, un personaj cu aparenţă de liberal modern. modern! Astăzi de dimineaţă, am întîlnit încă unul din păgubiţi. Un tînăr de 25-30 de ani. Şofer de taxi. Mi-a spus că a votat din toată inima cu Crin. Mi-a mai spus că e dezamăgit de purtatea celui în care a crezut. “Nu ştiam că e cu ei!”. L-am întrebat ce are de gînd să facă pe 6 decembrie. Mi-a răspuns scurt:” Eu cu Geoană nu votez!”. Şi a continuat, după o scurtă pauză: ” Nu ştiu ce o să fac dar cu Geoană nu votez!”.

BONUS despre PSD (PhotoShoP)

Copiind prima parte din inregistrare cand femeia se apleaca in fata, s-a constatat ‘prelucrarea’ de la frame 32 pana la frame 54. Modificarea consta in modificarea vitezei de derulare, care in prima faza a fost prelucrata in format “flm.” In photoshop de la Tonwertkorrektur si Gradationskurven, apoi s-a retusat destul de neprofesional mana dintre framurile 40 pana la 50, unde se constata diferente la lungimea obiectelor, lipsind in aceasta miscare 5 frames (din varianta originala), iar altele au fost copiate pentru a incetini miscarea mainii dintr-una static lenta in accelerare de 2/4 progresiv. Nu s-a putut modifica miscarea femeii care mascheaza “gestul”, iar aceasta ramane intr-o pozitie nefireasca static aplecata inainte, efect obtinut in Photoshop prin copierea elementelor pentru a obtine numai miscarea mainii, capul copilului fiind copiat, cred dintr-un alt frame de dinainte sau de dupa aceasta scena, diferentzele de luminozitate, Farbbalance si contrast modificandu-se nefiresc intre aceste framuri. Acesta modificare care a survenit de pe original pe computer, are valoare de diletant-profi, dat fiind faptul ca nici calitatea initiala , cred, a filmarii nu a fost dintre cele mai stralucite. Falsul este vizibil in ochii fiecarui profesionist in montaj de studio si poate fi certificat ca atare.



„Mutra ăstuia nu vreau s-o mai văd” –sau cum se spală pe creieri electoratul urban educat

28 noiembrie 2009

Bogdan Ivascu

Este argumentul suprem de care te izbeşti ca de un zid atunci când vine vorba de alegerile prezidenţiale şi de persoana lui Traian Băsescu. Spus pe un ton isteric, ultimativ şi însoţit eventual de un gest hotărât care arată că discuţia s-a încheiat. Culmea, emitentul nu este vreun pensionar nostalgic pentru care regimul Iliescu reprezintă apoteoza tranziţiei, sau vreun vadimist spumegând.

Ceva oarecum inedit s-a produs în campania actuală. Până acum lucrurile erau clare, apele separate. Zona rurală asistată era scoasă cu sticla de ulei şi făină la vot pentru PSD, categoriile dinamice, urbane şi educate mergeau pe mâna diverselor formule de coaliţie de bune intenţii şi final mai puţin fericit. Noutatea este tânărul şcolit, angajat la o firmă privată, teoretic bine informat, clasa de yuppies a tranziţiei. În mod tradiţional votant al liberalilor, care a privit întotdeauna cu suspiciune spre Băsescu şi PD ca spre un fel de FSN ceva mai rozaliu. Şi care acum nu va merge la vot în turul doi, sau va pune ştampila pe Geoană. De ce ? Simplu – „pentru că oricine e mai bun decât ăsta” şi pentru că „nu mai pot să-i văd mutra”

Precedentul Vadim

Noutatea nu este totuşi chiar aşa de nouă. În anul 2000, Vadim ajungea în turul doi cu voturile aceleiaşi categorii: tineretul urban-dinamic din marile oraşe transilvane. Mecanismul mental este acelaşi: fronda, dorinţa de sfidare şi de a da cuiva un cap în gură. Atunci era vorba de furia în faţa unei speranţe trădate şi dorinţa de a pedepsi o clasă politică. Reacţia s-a produs spontan şi într-un fel natural. Acum e mult mai simplu. Obiectul antipatiei nu mai este un personaj colectiv difuz, ci un personaj în carne şi oase. Iar votul negativ nu se mai auto-generează constant, ci are în spate de câţiva ani munca atentă şi constantă a celor mai puternice trusturi media. Asocierea de imagini şi concluzii tendenţioase, tema scandalagiului/beţivului ajuns la Cotroceni şi a lupului moralist, reluate obsesiv de „deontologi imparţiali” au reuşit  -pe principiul picăturii chinezeşti – să penetreze sistemul imunitar al discernământului şi să astupe ochiul critic.

Capcana în care a căzut clasa de mijloc este surprinzătoare doar la prima vedere.  Generaţia multinaţionalelor este în bună măsură şi „generaţia pro”, a mass-mediei tabloidizate şi a spectacolului ieftin. Ea suferă de oboseală cronică, iar discernământul, cântărirea atentă a faptelor şi argumentelor, nuanţarea şi evaluarea onestă cer timp şi efort. Un efort pe care oameni care au programul de lucru al Ralucăi Stroescu – tânăra decedată în 2007 din cauza suprasolicitării – nu mai au timp să-l facă. Televizorul vine în schimb cu un scenariu gata fabricat şi cu o explicaţie comodă. Tot ce trebuie să faci este să crezi.Vidul existenţial al omului post-modern nu poate fi amânat la infinit şi trebuie umplut la un moment dat cu un sens constructiv al existenţei sau cu ură. Iar prima opţiune este infinit mai dificilă. Ura poate da şi ea un sens şi satisfacţii şi e totdeauna la-ndemână.

Tânărul care s-a străduit să obţină o diplomă altfel decât la fabrica Spiru Haret, are un salariu decent pentru care însă munceşte de dimineaţa până seara, resimte dureros nesimţirea pe care o întâlneşte în multiple ipostaze de-a lungul zilei: a interlopului care te sfidează din gipanul de neam prost, a funcţionarului obraznic care te tutuieşte de la a doua propoziţie, a agramatului care-ţi rînjeşte dispreţuitor şi care-ţi explică în acelaşi timp părinteşte că „în viaţă trebuie să ştii să te descurci”.

Toate aceste întruchipări ale nesimţirii de tranziţie televizorul le-a  adunat cu puterea sa magică într-un singur obiect al urii. O singură direcţie, un singur sens al mobilizării, un unic obiectiv. Şi pentru că toate acestea trebuiau să aibe un nume, li s-a spus Traian Băsescu. Electorului urban dezgustat de realitatea înconjurătoare i se serveşte o concluzie pe tavă: nesimţirea pe care o întâlneşte la tot pasul a ajuns în cea mai înaltă funcţie în stat. Nu e de mirare că un candidat care a venit cu sloganul „revoluţiei bunului-simţ” a avut un asemenea succes în acest mediu.

Fumul nu iese fără foc. Accentele populiste ale preşedintelui Băsescu ca şi ieşirile sale în decor sunt un fapt. Problema este că nu pentru asta se şterge cu el pe jos de trei ani de zile la televiziunile lui Vântu şi Voiculescu. Băsescu e atacat fiindcă a avut curajul să declare că reforma autentică trece inevitabil prin destructurarea unui sistem corupt, cimentat în anii regimului Iliescu. Nu păcatele sale reale, greşelile şi gafele sale l-au transformat într-un Frankenstein abominabil. Dacă ar fi căzut la pace cu marii profitori ai tranziţiei ar fi fost prezentat pe toate canalele ca omul cu instinctul politic lui Ion I.C. Brătianu şi rectitudinea morală a lui Coposu.

Argumentele nu au efect însă, în faţa celui ce a ales să urască. Ele trec pe lângă el fără să-l atingă. Şi nu pentru că le contestă neapărat ci pentru că nu-l interesează. Chiar dacă ştie că mogulii nu sunt o ficţiune, că din spatele candidatului Mircea Geoană rînjeşte protector Ion Iliescu şi figurile sinistre ale baronimii PSD, că dacă Berceanu sau Videanu sunt nişte profitori ai sistemului, Vântu-Patriciu-Voiculescu–puşcăriabilii PSD, reprezintă însuşi sistemul, că cercetările comisiilor prezidenţiale pentru demografie, patrimoniu, sănătate, etc., reprezintă prima radiografie temeinică a societăţii, că Johannis este o interfaţă seducătoare care va fi prim-ministru câtă vreme îi va da voie Marean Vanghelie, tânărul nostru alege să nu ştie. Realităţile respective sunt stocate într-un colţ al minţii pe care se fereşte să-l viziteze. El ştie una şi bună: monstrul din Loch Ness, cea mai mare calamitate a ţării de la invazia mongolă încoace, trebuie să dispară. N-ai auzit dom’le că nu mai vreau să-i văd mutra?

Aş vrea să le spun acestor oameni că punând ştampila pe Mircea Geoană pe 6 decembrie nu lui Băse mitocanul îi dau un cap în gură, ci nouă tuturor, copiilor noştri şi lor înşile. Că în locul lui Johannis ar putea fi premier şi Superman, cu PSD-ul lui Mazăre, Vanghelie şi Hrebenciuc, un partid orientat anti-reformă, nu se va putea face niciodată nimic. Că un om care face tensiune 300 şi spume la gură când aude de Băsescu dar care poate privi cu detaşare la personaje ca Iliescu, Vanghelie sau Năstase ar trebui să-şi pună picioarele într-un lighean cu apă rece, să inspire adânc, şi să reflecteze dacă nu cumva are o problemă. Că nu au absolut nici o scuză pentru comportamentul lor iresponsabil, fiindcă nu sunt nişte ţărani semi-analfabeţi din sudul Moldovei, care trăiesc din ajutor social, scoşi la vot de primarul PSD cu sacul de făină. Că dacă după 6 decembrie România va deveni România lui Vanghelie, Mazăre şi Hrebenciuc şi cu concursul lor, într-un an sau doi, odată magia urii risipită, s-ar putea să aibă mari probleme când se uită-n oglindă. Poate că totuşi în ceasul al doisprezecelea tăişul raţiunii va sparge vraja toxică a minciunii mediatice.


Nervii domnului Patriciu, stupid people şi televiziunea-tribunal (Mihail Neamţu)

26 noiembrie 2009

Un Parlament amendat de popor îşi face relaxat plimbările de vacanţă. Un partid liberal, reprezentat onorific de câţiva foşti turnători, bate palma cu „emanaţia Revoluţiei.” Un oarecare agramat, sprijinit şi „garantat” de un oligofren, aspiră la demnitatea prezidenţială. Conservatorul „Felix” deplânge starea moralităţii publice, însă dă şi filme porno pe antenă, la propria-i televiziune. Magnatul care jefuieşte mai întâi din avutul ţării, cumpără apoi presa şi se auto-propulsează în topul filantropicilor est-europeni. România se afundă în criză iar „Alianţa Anti-Băsescu” lărgeşte lista capetelor de acuzare: „dictatorul” a ajuns de ieri un „scelerat”, declarat „pericol public” pentru bunici şi nepoţi, mame şi copii. El poate fi acum cel mai urât dintre pământeni.

Despre trucajul ieftin al uzinei „Manipularea SA” s-au exprimat deja specialişti în film şi imagine. Ideea lui Dinu Costache Patriciu de-a acredita nu doar teza unui Băsescu catastrofal din perspectivă politică, ci mai ales inuman, demonic şi posedat sub raport uman, merită atenţie. Mai întâi, nu e întâmplătoare apariţia „casetei-bombă” la câteva ore după întâlnirile de taină dintre moguli şi geambaşi. Nu era nevoie de aceste noi înregistrări – cu o rezoluţie obscură şi fără sunet –  pentru a ilustra teza acreditată deja de „Antena 3” şi „Realitatea TV”: actualul preşedinte nu e doar o opţiune nefericită, ci chiar duşmanul personal al tuturor românilor. Limbajul confruntării a atins în aceste zile apogeul încrâncenării: Traian Băsescu vorbeşte, în metaforă totuşi, despre „colţii rechinilor”. În replică, Don’ Patriciu identifică în figura marinarului un „comunist” gata să se bată, chipurile, nu doar cu ditamai capitaliştii, ci chiar cu un prunc lipsit de apărare.

Să lăsăm pe seama specialiştilor detaliile tehnice ale acestei înscenări: de ce aşa-zişii martori („un domn pe nume Florin Anghel, un domn pe nume Severin, dl Theodor Meleşcanu, Călin Popescu-Tăriceanu şi soţia sa”) n-au vorbit timp de cinci ani despre acest episod? De ce alţi participanţi la evenimentul din Câmpina (2004) neagă tăios cele relatate? De ce în acel presupus film al altercaţiei martorii oculari n-au avut nicio reacţie de indignare? De ce câţiva regizori experimentaţi şi un cameraman de pe scenă au declarat că trucajul mişcării mâinii preşedintelui este evident cu ochiul liber? Toate acestea sunt întrebări detaliate la care măcar unii dintre consilierii Fundaţiei Dinu Patriciu vor furniza poate, într-un limbaj doct şi academic, schiţa unui pseudo-răspuns. Puţini, însă, îi vor mai asculta.

Strategia de eliminare a lui Traian Băsescu a atins un punct critic: după îngroparea moderaţiei şi a nuanţei relativizante, după expunerile tendenţioase de-a lungul unui an, după cenzurarea sistematică a dreptului la replică, după anularea apriorică a oricărei prezumţii de nevinovăţie, după manipulările grosolane ale declaraţiilor publice sau ale rapoartelor comisiilor prezidenţiale, s-a trecut acum la minciuna sfruntată şi la atacul imund.

Mogulii par uşor disperaţi. Băsescu a fost descris drept o calamitate politică şi un marasm democratic. Acum, însă, după ce nervii domnilor Patriciu, Voiculescu şi Vântu au cedat, studiourile TV se pot transforma în veritabile tribunale ale poporului, cu săli de judecată umplute de vacarmul urii, pe jilţul procurorilor aflându-se mereu aceeaşi doi-trei ziarişti cu antrenament canin şi execuţie servil-nemiloasă. E foamete şi ţara vrea sânge! După reţinerea inculpatului, aşezat solitar într-un mediu ostil, urmează o scurtă percheziţie verbală: cuvinte scrâşnite, ironii jignitoare şi ameninţări voalate. Apoi este inaugurat interogatoriul. Avocatul din oficiu a dispărut. Punerea sub învinuire se face pe mai multe registre: pe ecran curg titluri-concluzie, se rulează în paralel imagini (flash-back) irelevante sau compromiţătoare, sunt proiectate fie un stop-cadru, fie un prim-plan jenant sub raport estetic, pentru ca fondul sonor să stoarcă, prin rostire sacadată, ultima picătură de venin retoric. „Nu-i aşa că preşedintele a avut o activitate duşmănoasă la adresa instituţiilor democratice, a parlamentului şi, deci, a interesului naţional? Nu-i oare evident că preşedintele n-a declarat întregul adevăr cu privire la anturajul depravat al domniei sale? Nu-i aşa că poporul are dreptul să afle toate ascunzişurile vieţii unui scelerat, din a cărui listă de păcate lipseşte doar acuzaţia de pedofilie?”

Încălcarea tuturor reflexelor de civilitate şi molestarea sistematică a bunului-simţ au ca efect transformarea lui Traian Băsescu din adversar politic într-un inamic al poporului. Votul, s-ar spune, e unul de exterminare. Traian Băsescu nu trebuie îndepărtat de la putere: el trebuie eliminat, fără rest şi fără cale de întoarcere. Nu vom subestima aici efectele clasice ale îndoctrinării prin ura de clasă (procedură verificată în anii 1950 de foştii corifei ai Agitprop-ului, binecunoscuţi tânărului Ion Iliescu). Strategia e simplă, mai ales că prea puţini oameni citesc în România surse paralele de informaţie, pentru confruntarea calmă a punctelor de vedere. Prea puţini alegători privesc critic micul ecran: e mai comod să te holbezi, să caşti prosteşte ochii, să crezi orice aparenţă. Prea puţini oameni judecă pomul după roade: e mai simplu să-i tai trunchiul, dacă o singură fructă (dintr-o sută) nu ţi-e astăzi pe plac. Prea puţini cetăţeni cântăresc sau analizează: e mai simplu să denigrezi o familie, să înjuri de mamă, să colportezi zvonuri, să rămâi în haită.

Criza de nervi a domnilor Patriciu, Vântu şi Voiculescu ne reîntoarce, desigur, în schema anilor 1989-1990. Sub dicteul lui Ceauşescu, demonstranţii din Timişoara erau descrişi drept „huligani”, dedaţi furtului din magazine – motiv pentru care 20,000 de mii de olteni au fost mobilizaţi în decembrie 1989, cu ajutorul aceloraşi „dovezi” propagandistice, pentru salvarea independenţei şi suveranităţii patriei. Câteva luni mai târziu, academicianul Răzvan Theodorescu era chemat la TVR (ca şi astăzi Emil Hurezeanu la Realitatea TV) pentru a gira, cu respectabilitatea lui ştiinţifică sau culturală, o sinistră propagandă împotriva participanţilor din Piaţa Universităţii. Demonstranţii erau, cum se ştie, nişte „golani” şi „drogaţi” –  apelative aflate într-o oarecare contradicţie cu caracterizarea în termeni de „elemente fasciste.”  La 13-15 iunie, ziarul la care ucenicea dl Cristian Tudor Popescu împânzea ţara cu zvonuri, sub litere de-o şchioapă, vorbind despre „maşinile de tipărit bani” găsite de mineri la sediile partidelor istorice. Dezminţirile veneau târziu sau niciodată – bulgărele minciunii fusese deja rostogolit în febra conştiinţei colective. Preşedintele Iliescu oricum le mulţumise ortacilor pentru că plantaseră flori (trandafiri?) în faţa Teatrului Naţional…

Atunci, ca şi astăzi, ţara credea mai tot ce se spunea la televizor. Stupid people, spunea un „clasic”. Căci n-am fost noi oare legaţi, pentru douăzeci de ani, sub blestemul-profeţie pronunţat, cu un râs cinic-satisfăcut, de atotştiutorul Silviu Brucan?

Mihail NEAMŢU


Cum iau ziaristii urma banilor, asmutiti de Patriciu si Vantu (D. Tapalaga)

26 noiembrie 2009

A fost o placere miercuri seara: jurnalistii de la Realitatea TV, blanzi ca mieluseii cu Mircea Geoana, Crin Antonescu, Dinu Patriciu si Sorin Ovidiu Vantu. Ca prin farmec, le-a disparut tonul isteric, ironia ieftina si intrebarea insidioasa. In esenta, si-au somat continuu invitatii sa recunoasca si sa garanteze public ca o sa fie bine cu Geoana, rau cu Basescu. Fiorosii caini de paza de ieri se freaca astazi mieunand de picioarele celor care isi delimiteaza grabiti teritoriul inainte sa fi castigat puterea.


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 44 other followers