Memento 1989: paranoia ceauşistă şi servilitate populară…

28 august 2009

Cine aplauda frenetic, în primele rânduri, ultimul discurs al lui Nicolae Ceauşescu? Cine putea scanda, după morţii de la Timişoara, “vom munci şi vom lupta, ţara o vom apăra!”… Cine susţinea “democraţia muncitorească” şi socialismul naţionalist al PCR? Unde sunt astăzi agitatorii securişti şi cetăţenii patrioţi ai Capitalei care ridicau flamura roşie în data de 21 decembrie, întărind până în ultima clipă puterea dictatorului (dezorientat de scurta tulburare a ordinii din timpul mitingului)? Iată întrebări care, după douăzeci de ani, îşi mai caută răspunsul…

Evident, lingăi notorii ai Epocii de Aur continuă şi astăzi să ne dea lecţii de morală în presă ori la televizor. Neomarxiştii şi fundamentaliştii regresivi, în schimb, se epuizează în atacuri furibunde la adresa valorilor moderaţiei şi ale civilităţii. 1989-2009 impune un bilanţ trist al dezorientării şi al diversiunii. Minciuna, zvonistica şi, în fond, discursul paranoic nu a dispărut.


Andreea Pora, Reforma în educaţie, victoria compromisului (22)

27 august 2009

În primele 100 de universităţi din topul Shanghai (trebuie spus că nicio universitate românească nu figurează nici măcar în primele 500), doar 6 au conducere colegială, adică rectorul este ales de Senat, restul având o conducere de tip managerial, în sensul recrutării acestuia pe baza unui concurs şi a unui proiect, concretizat într-un contract care prevede penalităţi şi reziliere în caz de neîndeplinire. Motivul pentru care Ecaterina Andronescu susţine conducerea colegială nu este un mister: ea permite aranjamente, cârdăşii şi cumetrii politico-financiare, alegerea rectorului transformându-se într-o campanie electorală în buna tradiţie autohtonă, în urma căreia „alesul“ trebuie să recompenseze în diferite modalităţi susţinerea venită din partea diverselor grupuri şi clanuri.


H.-R. Patapievici despre apostolii urii în spaţiul public românesc

26 august 2009

Intoxicarea cu ură e contagioasă, e imediat inteligibilă numai adepţilor, iar motivele ei sunt difuze şi schimbătoare – singurul punct fix, în intoxicarea cu ură, e numai ura: intensă, mistuitoare, conspiraţionistă, fixă, triumfătoare. Intoxicarea cu ură identifică fără greş în toate relele cauza infailibilă: obiectul urii sale.


BBC Documentary: The Lost World of Communism (2009)

25 august 2009

Un excepţional proiect relansat la Iaşi: Biblia de la 1688 (vol. 7)

25 august 2009

Editura Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, vol. 7 al Bibliei de la 1688, din seria Monumenta Linguae Dacoromanorum.

monumenta_linguae_7_web

Biblia de la 1688 (numită şi Biblia lui Şerban Cantacuzino sau Biblia de la Bucureşti)  este prima traducere integrală a Bibliei în limba română.

Monumenta Linguae Dacoromanorum – Biblia de la 1688 este un proiect început cu două decenii în urmă, relansat actualmente de Centrul de Studii Biblico-Filologice de la Iaşi, ultima sa materializare fiind Pars VII, Regum I, Regum II, volum coordonat de cercetător Gabriela Haja. Cele şapte volume anterioare (I-VI si XI) au fost realizate de un grup de cercetători români şi germani, în cadrul unui parteneriat academic între Albert-Ludwigs-Universität din Freiburg im Breisgau şi Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi.

Proiectul a fost iniţiat în anul 1986 de prof. Paul Miron şi dr. Elsa Luder, în colaborare cu profesorii ieşeni Vasile Arvinte, Ioan Caproşu si Alexandru Andriescu. Prezenta ediţie a Bibliei de la 1688 a fost con­ce­pu­tă în 20 de volume (părţi) aproximativ egale. Fie­ca­re volum cuprinde, în funcţie de mărimea tex­te­lor respective, fie o singura carte, fie două sau mai multe cărţi biblice mai mici. Volumele (părţile) I-VI si XI au apărut între anii 1988-2004, iar acum este publicat al optulea volum, Pars VII. Regum I, Regum II.

“Ediţia de faţă este deosebit de importantă pentru faptul că oferă, paralel, pe lângă textul originalului facsimilat şi transcrierea acestuia, alte două variante în româneşte ale Cărţilor Regilor, cele din celebrele, pentru istoria literaturii de profil, manuscrise 45, cuprinzând textul tradus de Nicolae Milescu şi 4389, traducere din slavonă, a episcopului Daniil Panoneanul, însoţite, într-o a cincea coloană, de o versiune modernă.

Ideea acestei prezentări exegetice îi aparţine, de la lansarea proiectului, reputatului filolog  ieşean N. A. Ursu, o autoritate în materie, consultant ştiinţific pentru publicarea Bibliei de la 1688. Pentru acest volum, consultant ştiinţific este prof. Eugen Munteanu, de la Universitatea din Iaşi.

Sumarul volumului VII cuprinde în afara bibliografiei de lucru, a listei de abrevieri folosite şi a notei asupra ediţiei, textul Bibliei, pe cinci coloane, reprezentând redacţiile mai sus amintite, un grupaj de substanţiale note filologice semnate de Mădălina Andronic, Mioara Dragomir, Veronica Olariu şi Elena Tamba Danilă, o secţiune de comentarii, datorate lui Adrian Muraru, Elsei Lüder şi lui Paul Miron, şi un indice de cuvinte şi forme flexionare, la redactarea căruia, în afară de colaboratorii ce semnează notele, a participat şi Gabriela Haja.

Pentru viziunea editorială şi pentru deplina reuşită tehnică, trebuie menţionat faptul că, în încheiere, sunt reproduse, în fotocopii, 54 de pagini color din Manuscrisul 45 şi 62 de pagini din Manuscrisul 4389, o primă posibilitate de a aprecia osteneala pe care şi-au asumat-o şi priceperea pe care o dovedesc transcriitorii manuscriselor respective. Volumul este însoţit de un CD, a cărui prelucrare informatizată ireproşabilă aparţinând lui Vlad Sebastian Patraş face posibilă, chiar pentru un public mai larg, o lectură sigură a manuscriselor.” (prof.univ. Stelian Dumistracel)


Criza învăţământului şi precaritatea dezbaterii publice (Mihail Neamţu, Revista 22)

24 august 2009

Mediocritatea presei

În România, explicaţia oricărui neajuns trece prin evocarea factorului politic. Acest reflex este legitim, dar incomplet. Bunăstarea unei societăţi nu depinde numai de puterea executivă, legislativă sau judecătorescă, ci şi de reacţia societăţii civile, exprimată prin intermediul presei. Mediocritatea acestei ultime instituţii, altminteri indispensabilă pentru orice democraţie, s-a văzut în contextul dezbaterii situaţiei din învăţământul universitar.

Ştiam, evident, că un segment important din breasla jurnaliştilor e decuplat de la problemele culturii înalte şi că ziarele găzduiesc puţine ecouri ale rezultatelor din cercetarea ştiinţifică de performanţă. Când aţi văzut ultima oară un cercetător al Academiei Române vorbind la televiziune măcar preţ de cincisprezece minute? De ce avem atât de puţine canale media dornice să promoveze dezbaterea despre valori, principii, idealuri? De ce ne plictisesc aceleaşi feţe? De ce lipsesc gazetarii care, pe lângă rostirea fermă a adevărului, ştiu să formuleze comentarii competente despre subiectele de interes naţional?

Răspunsul vine în doi timpi: mai întâi, conflictele de interese între moguli şi ziarişti inhibă pasiunea pentru adevăr şi dreptate; apoi, mediocritatea endemică a produselor şcolii româneşti explică absenţa dialogului sistematic dintre reprezentanţii presei cu vocile confirmate ale Universităţii. Această situaţie poate fi denumită „paradoxul Münchausen”. Cei vitregiţi intelectual printr-o educaţie carentă nu vor scoate din mlaştină un învăţământ lax, cenuşiu, obişnuit să băltească. Poate un fost corigent la problemele de geometrie să dea sugestii valide editorilor „Gazetei Matematice”?

Pentru a întreţine zumzetul mediatic, gazetarii TV preferă ţintele comode şi retorica facilă. Pe ecrane, întreaga dezordine din învăţământul de stat pare redusă la câteva păruieli între adolescenţi, aventura sexuală dintre o meditatoare şi un elev ori mâncarea proastă din cantine. Sunt lucruri care stârnesc legitime îngrijorări, dar nu surprind esenţa fenomenului pedagogic.

Complicităţi nerostite

Dacă nici presa „quality” nu are ochi pentru patologiile structurale ale învăţământului finanţat copios din bugetul de stat, atunci am crede că diagnosticul corect va fi pus de intelectualii publici capabili de perspectiva longue durée.

Recent, un important număr de cărturari a denunţat industria diplomelor false de la Universitatea „Spiru Haret.” Ziariştii au continuat trendul indignării mimând la rândul lor o uimire uşor ipocrită. Mirarea din spatele întrebării: „cum e cu putinţă aşa ceva?” nu este cu totul credibilă, însă. Cinismul lucrativ al rectorului Aurelian Bondrea a produs victime nu de alaltăieri, ci din 1991. Presa a difuzat reclame pentru această instituţie, politicieni de toate culorile au predat cursuri la USH, de unde şi alte condeie ale presei culturale şi-au obţinut sinecura. Experimentul Bondrea n-ar fi fost posibil fără corupţia endemică din toate cotloanele noastre legislative şi guvernamentale. Read the rest of this entry »


23 august 1939: semnificatia uitata a unei zile fatale

23 august 2009

Vladimir Tismaneanu: “La 23 august se implinesc sapte decenii de la un eveniment care a deschis calea pentru atacul Germaniei naziste impotriva Poloniei, deci a inaugurat seria de agresiuni criminale care s-au soldat cu supremul carnagiu cunoscut pana atunci de omenirea civilizata.  Pregatit cu minutie in tratative secrete derulate la Berlin, unde partea sovietica era reprezentata de ambasadorul Vladimir DekanozovLavrenti Pavlovici Beria), Pactul a fost semnat la Moscova, in prezenta unui Stalin-DjugasviliJoachim von Ribbentrop si de catre omologul sau sovietic, Viaceslav Mihailovici Molotov.”



Arvo Pärt – “Spiegel im Spiegel’

21 august 2009

In Memoriam P. Symeon, Essex.

RIP.


Noi şi ei (Teodor Baconsky)

16 august 2009

Bătălia dintre civilizaţie şi salbăticie a fost pierdută, temporar, din simplul motiv că oamenii bine sînt mai puţin uniţi decît abjecţii cu vocaţia distrugerii, a furtului şi a simulacrului obştesc. Zicea un filozof că proştii cîştigă pentru că deştepţii se ceartă. Iată explicaţia, să nu ne epuizăm inutil, căutînd în stele vreo alta. Deştepţii României emigrează sau se ignoră, adică nu-şi pot surmonta individualismul, egoismul, vedetismul, resentimentul competiţional. Prin neputinţa de se solidariza, intelectualul român încarnează viciul major al acestei naţiuni fragile. Şi îl difuzează, fără să vrea, către „masele largi populare“. Rîdem de cutare apelomaniac nocturn, care ne spamează cutia poştală. De inşii care mai au naivitatea de a trimite spre semnătură petiţii colective etc. Dar trebuie să recunoaştem că tot ce s-a obţinut, pe seama societăţii civile renăscute după comunism, a fost rezultatul unei acţiuni laolaltă. Nimeni nu a rezolvat vreo problemă sau nu a provocat o evoluţie pozitivă de unul singur, de la Solidaritatea poloneză pînă la GDS, în primii ani ’90.


Κοίμηση της Θεοτόκου

15 august 2009

Ἄξιόν ἐστιν ὡς ἀληθῶς μακαρίζειν σε τὴν Θεοτόκον, τὴν ἀειμακάριστον καὶ παναμώμητον καὶ μητέρα τοῦ Θεοῦ ἡμῶν. Τὴν τιμιωτέραν τῶν Χερουβεὶμ καὶ ἐνδοξοτέραν ἀσυγκρίτως τῶν Σεραφείμ· τὴν ἀδιαφθόρως Θεὸν Λόγον τεκοῦσαν, τὴν ὄντως Θεοτόκον, σὲ μεγαλύνομεν.


Învăţământul superior românesc (Stefan Vlaston, Hotnews.Ro)

14 august 2009

Schimbarile operate in invatamantul preuniversitar au avut drept scop  ca majoritatea elevilor sa ajunga sa “cotizeze” prin taxe la invatamantul superior. Au fost desfiintate pe rand: examenul de capacitate, testele nationale, tezele unice, restrictia ca elevii aflati pe ruta progresiva sa sustina examenul de bacalaureat, scolile de arte si meserii, filiera tehnologica s-a diminuat dramatic, examenele de admitere la liceu sunt respinse de minister, astfel incat, fara o calificare care sa le permita intrarea in piata muncii dupa absolvirea liceului, elevii sa se inscrie la facultati in speranta obtinerii unor diplome   aducatoare de joburi bine platite. Chiar si recenta propunere a d-nei ministru Andronescu relativa la obligativitatea liceului de 13 ani are in spate tot o astfel de motivatie.


H.-R. Patapievici despre consensul urii (EvZ)

12 august 2009

Să te lauzi că nu deteşti pe nimeni (cum face un respectat şef de gazetă culturală), dar pe Traian Băsescu îl urăşti, nu mai e strident – a devenit normalitatea însăşi. Iar cu această normalitate vor să ne dreseze şi formatorii de opinie încolonaţi, şi televiziunile.

Gravă, cum ştiţi, nu e excepţia; gravă e epidemia. Spaţiul public în care descărcările de ură sunt considerate normale de către o majoritate sigură pe ea şi sunt considerate anormale doar de către o minoritate pe care majoritatea o arată cu degetul este unul saturat de ură. Noi trăim într-o atmosferă morală în care ura şi exprimarea ei liberă au devenit un argument normal, şi anume unul de natură pretins morală.


Vladimir Tismăneanu, cu patos despre “tagma intelectualilor” (ilustratie: Devis Grebu)

12 august 2009

Da! Avem o atractie spre bezna si ingenunchere.  Suntem, vorba monumentului de verticalitate Cornel Nistorescu, o sleahta de “limbaiesi”,  de “pupini”.  Oameni fara opera, plagiatori de duzina, indivizi cu trecut dubios, cripto-marxisti si/sau cripto-legionari (cum ne-a descris  Adrian Severin).

Suntem o mina “oportunisti” – numele dat celor care-si fac cinstit temele, si-au insusit instrumentele de lucru intelectual, primesc invitatii la conferinte, isi termina doctoratele la timp, publica in revista internationale, au recunoasterea intr-o comunitate epistemica si nu publica la edituri obscure. Suntem noi, cei vinovati de civilitate, suspecti pentru ca stim sa dam binete si unui social-democrat, si unui conservator. Suntem noi, cei vinovati pentru ca evoluam, gindim, riscam optiuni si le exprimam deschis. Suntem cei care in 1990 am deplins manevrele retoricii securiste si pingarirea notiunii de “patrie” in gura lichelelor; credem intr-o natiune bazata nu pe omogenitati etnice, ci pe valori universale imbinate cu traditii locale; suntem cei care in 1990, 1992, 1996 sau 2000 am pledat pentru schimbarea in directia democratizarii si a occidentalizarii; am ales uneori raul cel mai mic; am respectat apoi pluralitatea de convingeri si pareri.

Ilustratie: Devis Grebu (c) 2009

Ilustratie: Devis Grebu (c) 2009

Da, suntem cei care nu s-au nascut cu idei fixe, obsesii paranoice, apucaturi parazitare, memorii selective, alegeri premeditate si adevaruri deja mestecate. Da, credem in dialogul societatii civile cu structurile puterii democratice. Da, reprezentam “gasca de parveniti” care a inteles raul fascismului si abisul malefic al comunismului, fara a ierarhiza intre Holocaust si Gulag, intre Auschwitz si Pitesti. Suntem noi, cei care mai credem in “iluzia anticomunismului” si dragostea de libertate. Scriem carti, studii, articole si recenzii – dar nu din dragoste de stiinta sau adevar, ci numai  pentru a vana posturi, pentru a fi plimbati in masini cu girofar, deopotriva umili si vanitosi, sadici si masochisti. Mai presus de orice, tanjim dupa decoratii…

Da! Suntem cei care s-au prefacut ca vor condamnarea comunismului.  Nici vorba de memoria victimelor, nici vorba de respectul pentru cei care au suferit la Canal: ne intereseaza doar profiturile noastre meschine, egoiste, cupide. Am construit imperii, ne-am extins cu “strategii leniniste” in toate colturile patriei. Suntem boicotati de televiziuni, dar folosim blogosfera cu bizara eficacitate.  In fiecare seara, desigur, ne primim recompensa pentru noile ploconeli. Nu mai vorbesc de comparatia dintreTraian Basescu (patronul nostru din umbra, le grand tireur de ficelles) si dictatorul Lukasenko din Belarus (evident Basescu fiind mult mai rau!)…


O carte pentru eurocentrici: Christopher Caldwell, Reflections on the Revolution In Europe: Immigration, Islam, and the West

11 august 2009

Caldwell frames the issue of Muslim immigration to Europe as a question of whether you can have the same Europe with different people. The author, a columnist for the Financial Times and a senior editor at the Weekly Standard, answers this question unequivocally in the negative. He offers a brief demographic analysis of the potential impact of Muslim immigration—estimating that between 20% and 32% of the populations of most European countries will be foreign-born by the middle of the century—and traces the origins of this mass immigration to a postwar labor crisis. He considers the social, political and cultural implications of this sea change, from the banlieue riots and the ban on the veil in French public schools to terrorism across Europe and the question of Turkey’s accession to the E.U. Caldwell sees immigration as a particular problem for Europe because he believes Muslim immigrants retain a Muslim identity, which he defines monolithically and unsympathetically, rather than assimilating to their new homelands. This thorough, big-thinking book, which tackles its controversial subject with a conviction that is alternately powerful and narrow-minded, will likely challenge some readers while alienating others.
Copyright © Reed Business Information, a division of Reed Elsevier Inc. All rights reserved.

Review
“In this book, Christopher Caldwell presents a daring, thoroughly researched and provocative view of the Islamic revolution underway in Europe. It’s a chilling account of how complacency, moral relativism and socialist dogma froze the European imagination while the agents of radical Islam proceeded, sure-footed, to claim Europe neighborhood by neighborhood. There have been many wake-up calls to alert Europeans to the challenges of immigration and the threat of Islam, but if anything should thaw the minds of the European leadership, it is this book.” —Ayaan Hirsi Ali

“Among the many brilliant things Christopher Caldwell has done in Reflections is write a how-not-to book about immigration.  Once again Europe has shown us the way—to go wrong.  Thanks to Caldwell’s careful reporting and keen analysis we know exactly what we shouldn’t do when new people move to our country.” —P.J. O’Rourke

“In Reflections on the Revolution in Europe, Christopher Caldwell combines an authentically Burkean historical breadth of vision with a reporter’s keen eye for detail. No one can seriously doubt after reading this book that large-scale immigration, particularly of Muslims, is in the process of transforming Europe profoundly. From the strife-torn banlieues of Paris to the multiplying minarets of Middle England, as Caldwell shows, we are a very long way indeed from the merry multicultural melting-pot of bien-pensant fantasy.” —Niall Ferguson, Laurence A. Tisch Professor of History, Harvard University, and author of The War of the World: Twentieth-Century Conflict and the Descent of the West


Traian Ungureanu despre L. Kolakowski (ID, august/2009)

10 august 2009

Un articol exceptional. Aici.


John Adams

9 august 2009

Αγνή Παρθένε

8 august 2009

Αγνή Παρθένε Δέσποινα, Άχραντε Θεοτόκε,

Χαίρε Νύμφη Ανύμφευτε.
Παρθένε Μήτηρ Άνασσα, Πανένδροσέ τε πόκε.
Χαίρε Νύμφη Ανύμφευτε.

Υψηλοτέρα Ουρανών, ακτίνων λαμπροτέρα

Χαίρε Νύμφη Ανύμφευτε.
Χαρά παρθενικών χορών, αγγέλων υπερτέρα,
Χαίρε Νύμφη Ανύμφευτε.

Εκλαμπροτέρα ουρανών φωτός καθαροτέρα,

Χαίρε Νύμφη Ανύμφευτε.
Των Ουρανίων στρατιών πασών αγιωτέρα
Χαίρε Νύμφη Ανύμφευτε.

Μαρία Αειπάρθενε κόσμου παντός Κυρία

Χαίρε Νύμφη Ανύμφευτε.
Άχραντε Νύμφη Πάναγνε Δέσποινα Παναγία,
Χαίρε Νύμφη Ανύμφευτε.

Μαρία Νύμφη Άνασσα, χαράς ημών αιτία.

Χαίρε Νύμφη Ανύμφευτε.
Κορή σεμνή Βασίλισσα, Μήτηρ υπεραγία,
Χαίρε Νύμφη Ανύμφευτε.

Τιμιώτερα Χερουβείμ υπερενδοξοτέρα

Χαίρε Νύμφη Ανύμφευτε.
Των ασωμάτων Σεραφείμ των Θρόνων υπερτέρα,
Χαίρε Νύμφη Ανύμφευτε.

Χαίρε το άσμα Χερουβείμ χαίρε ύμνος Αγγέλων

Χαίρε Νύμφη Ανύμφευτε.
Χαίρε ωδή των Σεραφείμ Χαρά των Αρχαγγέλων
Χαίρε Νύμφη Ανύμφευτε.

Χαίρε ειρήνη και χαρά λιμήν της σωτηρίας

Χαίρε Νύμφη Ανύμφευτε.
Παστάς του Λόγου ιερά άνθος της αφθαρσίας
Χαίρε Νύμφη Ανύμφευτε.

Χαίρε Παράδεισε τρυφής, ζωής τε αιωνίας,

Χαίρε Νύμφη Ανύμφευτε.
Χαίρε το ξύλον της ζωής, πηγή αθανασίας,
Χαίρε Νύμφη Ανύμφευτε.

Σε ικετεύω Δέσποινα, Σε, νυν, επικαλούμαι,

Χαίρε Νύμφη Ανύμφευτε.
Σε δυσωπώ Παντάνασσα, Σην χάριν εξαιτούμαι.
Χαίρε Νύμφη Ανύμφευτε.

Κορή σεμνή και άσπιλε, Δεσποίνα Παναγία

Χαίρε Νύμφη Ανύμφευτε.
Θερμώς επικαλούμαι Σε, Ναέ ηγιασμένε,
Χαίρε Νύμφη Ανύμφευτε.

Αντιλαβού μου, ρύσαι με, από τού πολεμίου,

Χαίρε Νύμφη Ανύμφευτε.
Και κλήρονομον δείξον με, ζωής της αιωνίου,
Χαίρε Νύμφη Ανύμφευτε.

Andrei Pippidi despre memoria Bucureştilor (interviu de Mirel Bănică)

8 august 2009

Într-un articol din revista Le Débat din 2003, Paul Ricoeur vedea o legătură între puterea traumatică a memoriei şi memoria afectivă a fiecăruia dintre noi. Cum împăcaţi în scrierile dvs. această putere traumatică a memoriei cu memoria afectivă a oraşului?

Cred că ele sunt despărţite artificial sau didactic, pentru că e una şi aceeaşi, la fel ca sensibilitatea fizică la plăcere sau durere. Constat însă că nu avem toţi în aceeaşi măsură această însuşire şi că sunt mulţi oameni în jurul nostru care nu posedă deloc aceste forme de memorie, nici afectivă, nici traumatică. Traumatică, ce să mai vorbim, e greu de găsit. Dar nici afectivă, aşa au crescut, lipsiţi de acest lob al creierului. Şi, evident, asta nu e, cred eu, spre binele societăţii în care trăim, mai săracă sufleteşte în felul acesta, mai expusă poticnirilor, greşelilor. Aici se găseşte probabil rădăcina unui rău mai mare: indiferenţa faţă de tot ce nu este interesul personal cel mai meschin.


Juno (trailer)

8 august 2009

European demographics

8 august 2009

Parlamentari socialişti, milionari în euro, stau în chirie pe bani publici

7 august 2009
Niculae Badalau

Niculae Badalau, PSD


Fanatism şi băsescofobie în mass-media românească (comentariu de Mihail Neamţu, Hotnews.Ro, 5/6 august)

5 august 2009

Orchestrată de oligarhi notorii, televiziuni subjugate şi alte canale de presă, campania    antiprezidenţială a început. Cornel Nistorescu taie şi spânzură, cu pixul. Un text  programatic    din „Ziua” declanşează făţiş gherila „anti-Băsescu”, în timp ce Clubul Român    de Presă mimează  în continuare virginitatea. Trustul Realitatea-Caţavencu curtează  virtuţile adulterine ale Zoei  Trahanache iar un politician liberal vorbeşte despre  „Băsescu versus Ginghis-Han”, resuscitând   fantasmele privind „pericolul mongol.” La fel  de rizibil şi, mai ales, previzibil, Emil  Constantinescu vede în Traian Băsescu un climax al  negativităţii: „mai rău decât atât nu se  poate”. De ce, totuşi, atâta patimă şi încrâncenare?

Starea de fapt

A fi „pro” sau „contra” unui preşedinte n-ar trebui să ne consume întreaga existenţă. Opţiunile politice reflectă îndeobşte doar o convingere doctrinară, sensibilităţi de ordin personal şi un calcul economic privind viitorul familiilor noastre. Social-democraţii cred mai mult în redistribuţie pe când liberalii clasici recunosc preeminenţa libertăţii şi a meritului individual. Conservatorii apreciază moravurile tradiţionale iar socialiştii idolatrizează progresul.

Cu toţii avem interese de scurtă sau lungă durată. În sfera socială, în cadrul profesional, prin artă sau în domeniul vieţii private, fiecare dintre noi exprimă o anumita performanţă intelectuală, preferinţe de gust şi o eventuală tărie de caracter. Ştiind acest lucru, ne putem respecta unii pe alţii, făcând loc pentru ironii amicale, dezacorduri de principiu şi glume terapeutice.

Nu şi în România, se pare, unde sfera publică e traversată de patologia partizanatului extrem. Sindromul băsescofobiei a ajuns o religie sezonieră. Când numele unui singur om ajunge să fie pronunţat, unii intră în transă, alţii fac apoplexie. Înverşunarea brută şi patetismul decerebrat mobilizează foşti preşedinţi, actori de provincie, alteţe regale, trompete jurnalistice, universitari dubioşi şi alte nulităţi entuziaste într-o campanie făţişă anti-Băsescu. Evident, sunt destule motive ca presa să nu ridice mingea la fileu în faţa unui preşedinte abil şi inteligent. Traian Băsescu a comis erori, a ezitat, a facut paşi înapoi. Dar criticii săi de profesie nu ajung niciodată la fondul problemei, fiind lipsiţi de bună credinţă în demersul lor mai curând destructiv, decât critic. Campionii retoricii apocaliptice se consideră scutiţi de răspunsul la aceste întrebări: „de ce?”, „cum se explică popularitatea sa?”, „cu care argumente?”, „în locul cui?”

Santinela calomniei

Pentru detractorii de profesie, fidelitatea faţă de proiectul politic coordonat de Traian Băsescu se naşte dintr-un gest impur şi o logică oarbă. Diferiţi intelectuali publici sunt acuzaţi de oportunism, perfidie sau, în cel mai bun caz, naivitate, doar pentru că nu şi-au descărcat muniţia letală împotriva actualului preşedinte.

Ciutacu, Badea, Nistorescu, Roşca-Stănescu, Ciuvică sau doamna Firea? Acestea ar fi spiritele fine şi elevate ale naţiunii române, condeie şcolite în cultura discernământului şi arta libertăţii de expresie. În schimb, Gabriel Liiceanu, H.-R. Patapievici, Vladimir Tismăneanu sau Mircea Mihăieş?! Ei sunt, pesemne, doar nişte mărginiţi în gândire, suspecţi de frondă pătimaşă şi discernământ carent.

Ai simpatii portocalii? Eşti dubios şi trebuie să te explici. E suficent să nu-l ataci pe Traian Băsescu pentru a deveni suspect. Apologia deschisă în favoarea politicianului dobrogean sună jenant, bizar şi oarecum passé. Procesele de intenţie şi apropoul tendenţios iau loc oricărei analize.

Profitând de bunul-simţ şi timiditatea ziariştilor care încă mai vorbesc din convingere, coaliţia care a complotat suspendarea lui Traian Băsescu în luna aprilie 2007 se regrupează furibund, îmbătată de miasmele urii şi utilizând deficitul de ruşine al unei întregi secte de „analişti politici.” Vituperaţia celor din urmă se combină cu pesimismul prognozelor economice şi starea de firească nelinişte a populaţiei. De ce nu s-ar inventa atunci un ţap ispăşitor în dealul Cotroceni?

Conversaţii inflamate prin redacţii de ziare, sedii de campanie sau restaurante de lux caută alternativa plauzibilă la Traian Băsescu. Se mai vânează posibili candidaţi-surpriză, se cer sloganuri proaspete, sunt reinventate biografii şi noi strategii de atac. România fără Băsescu ar fi adevărata şansă oferită patriei, drumul rectiliniu către fericire, temelia liniştii noastre!

Tipologia înverşunării

Există, fireşte, şi categoria celor care în mod sincer sunt sceptici sau indiferenţi la discursul şi acţiunile actualului preşedinte. Raţiunile diferă şi pot fi invocate aici gustul, preferinţa stilistică sau convingerea doctrinară. Sunt oameni decenţi şi oneşti care, pentru a da un singur exemplu, nu acceptă mediocritatea unor foste şi actuale figuri ministeriale din guvernul de coaliţie PDL-PSD. Gafe face orice politician şi, deci, preşedintele Băsescu nu poate fi scutit de critici pertinente sau legitime amenzi verbale. Dar din nou: cu argumente, logica şi bună credinţă, care fac esenţa jurnalismului de calitate.

Când vom muta discuţia dincolo de percepţia lui Traian Băsescu drept Greuceanu salvator sau, cum se întâmplă mai des, prezentarea lui ca o Muma-Pădurii dezlănţuită la adresa statului de drept? De unde vine înverşunarea morbidă, situată sub nivelul urbanităţii? Răspunsul este simplu: din faptul că extrema a ocupat centrul iar vocile ponderate fac, la propriu şi la figurat, şomajul. Dialogul răbdător, atent la nuanţe, politici şi substanţă, a fost înlocuit cu interjecţia guturală, palpitul necontrolat şi detaliul tabloid.

În sfârşit, pentru a înţelege mai bine fanatismul anti-Băsescu, aş sugera următoarea tipologie a zeloţilor.

1)    Zona de prim plan grupează persoane care fie au dosare la DNA, fie sunt în legătură cu cercurile „băieţilor deştepţi” ai tranziţiei: de la politicieni care nu-şi vor pierdute privilegiile nemeritate (case de protocol, afaceri cu statul, pensii astronomice, luxul unui statut parlamentar fără a fi câştigători de circumscripţie electorală) sau foşti securişti ori ex-nomenclaturişti iritaţi de condamnarea comunismului şi loviţi de decizia mutării dosarelor către CNSAS, trecând prin categoria isteţilor care au dat mari lovituri în industria energetică şi minoritatea celor răsfăţaţi cu enorme finanţări de stat în educaţia universitară, pentru a ajunge la ziariştii specializaţi în sifonări bugetare pe tronsonul mass-media / sponsorizare / buget public şi retur. Pentru aceştia, Traian Băsescu apare ca duşman personal. O importantă secţiune din această calotă e compusă din canalii ascunse prin canalele TV. Sprijinit de amiciţii cu miros arghirofil şi de alianţe împotriva justiţiei independente, eşalonul întâi al băsescofobiei dă tonul intoxicărilor.

2)    Partitura este preluată apoi de etajul secund, compus din oameni nelipsiţi cu totul de agerime, umor sau chiar verb literar. Talentul lor principal este, totuşi, maimuţăreala repetitivă şi fixaţia maniacală pe trăsăturile unui singur personaj. Spuneţi-i „Gigă Contra”, cu sau fără laptop. Fără să paraziteze o biografie publică, el n-are alt scop în viaţă. Este cazul gazetarilor prostituaţi, al forumiştilor plătiţi la comandă, dar şi al unor intelectuali cu agendă culturală inconsistentă, epuizaţi în gesticulaţia televizuală şi fără un proiect academic de profunzime şi durată. Speculaţiile conspiratiste şi eternele schiţe de portret psihologic în jurul personajului Traian Băsescu devin atunci pretextul ideal pentru amânarea confruntării cu propriul lor vid profesional. Ore în şir se bate apa în piuă pe marginea aceloraşi cuvinte, aceloraşi imagini, aceloraşi bârfe, fiind evitate discuţia politicilor propuse de Palatul Cotroceni pe termen lung (fie că vorbim despre reforma administraţiei, educaţie, justiţie, apărare, politică externă sau economie).

3)    În fine, există şi consumatorul de duzină al băsescofobiei distilate în laboratoarele „de elită” ale presei-tonomat. Sunt exploatate aici instinctele resentimentare ale mulţimii aflate la ananghie. Câţi îşi vor aminti de bârna din propriul ochi atunci când paiul aproapelui e la îndemână? Când ţi-e foarte greu sau te compătimeşti peste măsură, cauţi explicaţii simple. Pentru gunoaiele din Berceni sau gropile din Munţii Trascăului, inundaţiile din Moldova, mizeria din faţa blocului ori violenţa din şcoli, „omul revoltat” al cartierelor noastre caută o mutră de vinovat. Indignarea nu cere explicaţii, ci doar ţapi ispăşitori. Comentatorii de la „Antena 3” vor sări atunci în ajutor, explicând faptul că preşedintele României are o legătură şi o răspundere directă cu tot ce înseamnă „râul, ramul.”

Concluzie

Orice critică argumentată întăreşte democraţia şi corectează deciziile persoanelor cu mare răspundere: preşedinte, prim ministru, liderii corpului legislativ, procurorul general, ş.a.m.d. Atât obiecţia tăioasă, cât şi apologia inteligentă fac parte dintr-o dezbatere sănătoasă. După cinci ani de mandat, este normal ca palmaresul lui Traian Băsescu să includă greşeli punctuale, dar şi victorii. O discuţie rece în termeni „pro” sau „contra” întârzie doar pentru că fanatismul a ocupat centrul. Sub ochii noştri sunt abandonate standardele minime de raţionalitate şi obiectivitate. Cu o presă aservită şi un spaţiu public isterizat, alegerile noastre nu pot arăta decât foarte strâmb.


Aglaia Roban, Cuvânt despre comunişti

5 august 2009

Mineriada lichelelor, un text de Marius Vasileanu

4 august 2009

În ziua în care preşedintele Traian Băsescu participa cu stoicism la acea şedinţă de pomină de condamnare a comunismului, lucram la unul din ziarele importante de pe piaţă. Ca orice om normal la cap simţeam că se face istorie şi voiam să privesc, măcar la tv, desfăşurarea evenimentului. Am fost bruiat într-o primă instanţă de miştourile ieftine pe care le făceau colegii mei de birou. Erau trei-patru oameni, şefi de departamente, ca şi mine. Între timp au ajuns chiar în poziţii şi mai înalte. La vârsta pe care o au, în jurul a 40 de ani, mi-am spus, este modul lor de a se dezintoxica, o dată cu întreaga ţară normală. Eram generos însă căci băşcălia se adresa preşedintelui şi celor care îi stăteau aproape în acel moment atât de special (Andrei Pleşu, Horia Patapievici, etc) iar nu unuia precum măscăriciul de Butimanu. Dorind totuşi să vizionez evenimentul, am plecat în alt birou unde erau alţi 3-4 oameni foarte tineri (în jurul a 25 de ani). Televizorul acestor ziarişti era închis! Fiind şeful lor, au fost nevoiţi să mă suporte chiar dacă nu-i interesa defel. Era de înţeles, ei nu trecuseră prin nenorocire, mi-am zis, nu aveau nici un fel de traumatism. Cu astfel de ziarişti, e uşor să mai pui de-un comunism, de-o mineriadă, acolo.


A şaptea pecete: Teodor Baconsky pleacă de la “Cotidianul”

4 august 2009

Astăzi, directorul trustului Realitatea-Catavencu a fost informat despre plecarea lui Teodor Baconsky din actuala echipa de colaboratori ai ziarului Cotidianul. Decizia, ne-a informat dl Baconsky, survine după transformările acute de stil şi viziune impuse de noul director Cornel Nistorescu. Reamintim că în ultimele şase luni Cotidianul a pierdut următorii comentatori: Traian Ungureanu, Mihail Neamţu, Devis Grebu (desen), Ioan T. Morar,Cristian Pătrăşconiu şi Liviu Antonesei. Alte nume au fost vehiculate ca “dizidenţi” în raport cu noua tendinţă.

Aflat într-o galopantă degradare de mai bine de un an, Cotidianul poate fi considerat acum un alt produs. Boicotat de atâtea condeie excepţionale, el nu rămâne decât un cuptor de resentimente şi partizanat.

BOICOT

BOICOT

Pentru a sublinia contrastul dintre trecut şi prezent, reluăm aici editorialul plin de speranţă cu care Teodor Baconsky îşi începea colaborarea la Cotidianul la 21 Septembrie 2006.

ZIARUL DE MÂINE

Presa de “tranzitie” a excelat prin frauda si lovituri nepermise. Aceasta etapa se cere treptat depasita, numai ca nimeni nu va lasa in urma respectivul marasm daca publicul insusi nu va deveni mai exigent si mai atent la materialul ce i se livreaza.

Poate ca unii dintre cititorii cartilor mele – sau doar ai rubricii pe care o tin in “Dilema Veche” – se vor intreba de ce am ales “Cotidianul”. Simplu spus, l-am preferat din aceleasi motive pentru care l-au ales si ei, salutind astfel continutul unui ziar urban, european, incisiv si documentat, care s-a situat, prin formatul si marketingul sau, in avangarda tendintelor bune.
Cind te duci la un chiosc de ziare, ai sentimentul ca oferta e torentiala. Gheretele plesnesc de publicatii – in fata, jurnalele, pe laturi, revistele specializate, pornite pe maruntirea unor probleme “de nisa”, fie acestea gradinaritul, voyeurismul “adult” ori decoratiunile interioare. Semn de saltareata democratie. Si simptom al “nevorbirii” din vremea comunismului, care se razbuna acum printr-o explozie de ilustratii si acte de comunicare. La o privire mai atenta – sau daca iti faci timp de a scana panoramic – observi insa ca iuresul acesta publicistic e cam diluat. Ai cantitatea, dar nu si calitatea. Multe ziare sint greoaie la citit, din pricina unei tehnoredactari imbicsite. Altele poarta deja, ca pe un stigmat, eticheta partizanatului gros, care raspindeste duhoarea cizmelor de mercenar. Se cere de asemenea semnalata categoria “ziarului-berbec”, unde n-ai sa gasesti stiri onest paginate si comentarii pertinente, cit atacuri la persoane, la grupuri adverse, sau, in lipsa de altceva, la bunul-simt. Read the rest of this entry »


Armand Goşu despre semnificaţia anului 1989

4 august 2009

Mirela Corlăţan despre limitarea libertăţii în presa românească. Tot la “Cotidianul”

3 august 2009

Ele vizeaza concedierea unuia din colegii mei, Cristian Patrasconiu, desi se afla in concediu, pe motiv ca nu mai corespunde cu noua linie a ziarului. De acelasi lucru au fost sau urmeaza sa fie anuntati si comentatori precum Theodor Baconski, Daniel Vighi si Alin Fumurescu. A decis, de asemenea, sa scoata de pe cotidianul.ro blogurile lui Ioan T.Morar si Eugen Istodor.


Amintiri despre 1989

2 august 2009

Dan Petrescu şi Liviu Cangeopol, Ce-ar mai fi de spus. Convorbiri libere într-o ţară ocupată, Ed. Minerva, Bucureşti, 1990, p. 217: „Andrei Pleşu este şicanat pentru relaţiile sale cu străinii; de ce îi frecventează, de ce este invitat de ei şi, la rândul său, îi invită? Pentru că sunt politicos, răspunde el; i se atrage atenţia că de câţiva ani există o lege care interzice astfel de contacte; da, replică Andrei Pleşu, însă politeţea mea datează de patruzeci de ani.”


Prostituţie, viaţă şi moarte în campusurile universitare din România

2 august 2009

Studenta la facultatea de Medicina suspectata in cazul uciderii unui barbat, al carui cadavru a fost gasit transat, sambata, in portbagajul unei masini, s-a predat politistilor, duminica dimineata, informeaza Mediafax.


Hedgehog In The Fog

1 august 2009

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 41 other followers