Paul R. Gregory, The Ship of Philosophers. How the early USSR dealt with dissident intellectuals

31 iulie 2009

Un studiu despre tratamentul oferit elitei culturale si intelectuale de revolutia bolsevica.


Sorin Paslaru (ZF), Catre angajatii statului: Puneti-va ecusoane si prezentati-va la telefon!

30 iulie 2009

Exista doua diferente izbitoare intre angajatii la stat si angajatii din firmele private: primii nu spun cine sunt cand vorbesc la telefon si nu poarta ecusoane. Suni, vorbesti cu un functionar, ti se spune sa revii, cand suni din nou trebuie sa o iei de la capat – nu stii cu cine ai vorbit anterior, cel de la telefon nu stie nici el.

In spitale, vezi halate roz, albastre, albe, dar nu stii – sunt asistente, medici, portari, brancardieri? Nu stii pur si simplu cui sa-i dai plicul cu bani. Confuzia este clar intretinuta deliberat si intr-un caz, si in altul. Teama este de raspundere.


Antonio Valente: Gallarda Napolitana / Jordi Savall

30 iulie 2009

Porsche Romania si Patriarhia BOR

30 iulie 2009

Patriarhia Română a primit din partea Porsche România o superlimuzină Audi A8 pentru deplasările oficiale ale Patriarhului Daniel. Înţelegerea datează din 2007 şi se va extinde până în 2010, ceea ce înseamnă că Preafericitul Părinte va avea la dispoziţie una dintre cele mai luxoase limuzine nemţeşti, o maşină care face parte din flota oficială a mai multor şefi de stat şi de guvern, printre care şi a celor din Austria, Germania, Argentina sau Portugalia.


Capul peştelui (un eseu de Mirel Bănică)

28 iulie 2009

La 20 de ani de la căderea unui sistem care dusese aberaţia universitară pe culmi de nebănuit, am reuşit să echilibrăm în absolut balanţa, prin balcanizare totală şi discreditarea până la anulare a ideii de selecţie.


Emil Hurezeanu şi inactualitatea românească (Hotnews.Ro, un comentariu de Mihail Neamtu)

27 iulie 2009

Poet echinoxist, jurnalist poliglot, comentator acerb şi politolog fin, laureatul prestigioasei burse Herder şi voce inconfundabilă a postului de radio „Europa liberă”, participant la fenomenul „Piaţa Universităţii” şi important om de televiziune – portretul oficial al lui Emil Hurezeanu impresionează pe oricine. Personaj capabil de interogaţii dezarmante şi surâzătoare ambiguităţi, mânuind verbul cu precizie chirurgicală, deopotrivă articulat şi suculent, geometric dar lipsit de reflexe contondente, dl Hurezeanu părea până mai ieri garantul profesionalismului gazetăresc din ţara noastră.

Toate textele sale scrise în ultimele trei decenii au respirat prospeţimea selectă şi informaţia bogată, însoţite de-o perfectă civilitate central-europeană. Radiofonic, Emil Hurezeanu era magnetizant. Aflat în vizorul camerelor, el impune astăzi prin ştiinţă de carte şi prestanţă. Rara avis, spun câţiva optimişti despre o asemenea apariţie. „Floarea cu care nu se face primăvară”, vor bombăni fataliştii. Un lucru este cert. Inteligent, sofisticat şi conectat la dezbaterile euroatlantice, dl Hurezeanu poate întreţine oricând un dialog cu politicieni de prim rang ai lumii. Dovadă sunt interviurile memoriale cu Helmut Kohl sau Henry Kissinger ori confruntările electorale cu preşedintele Traian Băsescu (pentru a nu menţiona şi dezbaterile tehnologic-climaterice cu diverşi ambasadori sau diplomaţi).

Spre deosebire de atâţia articlieri improvizaţi pe malurile Dâmboviţei, domnia sa cunoaşte istoria poporului român şi înţelege marile conflicte geopolitice ale secolului XX. Proximitatea vulgară a unui Cristian Tudor-Popescu, clovneria lui Mircea Dinescu, aura de nulitate a lui Cornel Nistorescu sau vecinătatea casantă a lui Adrian Ursu rezultă parcă din strategia de reliefare a calităţilor lui Emil Hurezeanu în contrast absolut cu decorul. Sub raport personal, el degajă o afabilă politeţe. Dintr-un unghi profesional, străluceşte prin merit şi reputaţie. Cine ne-ar mai împiedica, atunci, să-l celebrăm pe Emil Hurezeanu drept un „David Frost al României post-decembriste”?

Un ipotetic răspuns, chiar dacă simplist, ar fi: „banii”. Într-o versiune avocăţească, această formulare de forum necezurat capătă calificări suplimentare: ne referim la condiţia recent asumată de Emil Hurezeanu ca director al Trustului Realitatea-Caţavencu. Întâmplător sau nu, produsele fanion ale acestei companii private – Realitatea TV pe sticlă şi ziarul Cotidianul pe hârtie – au atins pragul maximei dezorientări deontologice chiar în ultimele şase luni de când Emil Hurezeanu şi-a însuşit postura de preşedinte al consiliului director al TRC.

Mai întâi, Cotidianul şi-a schimbat trapul iresponsabil într-un galop sinucigaş, având ca ţintă înstrăinarea ultimelor fragmente de public („cititorii de elită”) atras iniţial prin promisiunea quality. Titlurile tabloide, textele cu franjuri, exaltarea juvenilă şi strigătul de precupeaţă s-au înmulţit. Jurnalişti de investigaţie au fost invitaţi să renunţe la subiectele care atingeau firele ascunse din urzeala marii corupţii. Pierderea unor comentatori talentaţi precum Cătălin Avramescu, Sever Voinescu, Traian Ungureanu sau Devis Grebu n-a fost cu nimic compensată. Certurile din redacţie au transpirat dizgraţios pe bloguri iar limba română s-a trezit abandonată prin frecvente neglijenţe de serviciu.

Rareori mai sesizezi la Cotidianul diferenţa între bârfa de bodegă şi relatarea obiectivă, între intervenţia pe chat şi redactarea unui editorial compact. În contextul crizei economice, ziarul fondat de Ion Raţiu a ajuns cvasi-falimentar, la foarte multe mile distanţă de standardele excelenţei occidentale (Frankfurter Allgemeine Zeitung sau Daily Telegraph). Blocând libera investigaţie şi acceptând degradarea comentariului politico-social în can-can şi tacla, gazeta tolerează numai discursul impresionist, idiosincrasiile personale şi, mai ales, capriciile bine calculate ale redactorilor protejaţi prin legături directe sau indirecte cu patronatul.

Acelaşi fenomen de prăbuşire a calităţii actului jurnalistic s-a înregistrat, cu pierderi financiare sporite, şi la Realitatea TV. Nu este zi în care telespectatorul să nu descopere reportaje tendenţioase sau măcar schiţa unei apocalipse pe marginea temelor minore şi a non-subiectelor în absolut. De ce spun asta? Pentru că suntem la două decenii după revoluţiile democratice din 1989, când polonezii aniversează „mişcarea Solidaritatea”, est-germanii discută victimele Stasi iar ungurii îşi amintesc dizidenţa lui Imre Nagy. La Realitatea TV, în schimb, comunismul pare un subiect datat, memoria închisorilor irită, evocarea dizidenţei este intreruptă de stupide breaking news iar lansările de carte privind trecutul totalitar trec neobservate. Cu ce ochi, mă întreb, ar fi privit regretatul Vlad Georgescu (pentru a nu spune Monica Lovinescu sau Virgil Ierunca) această recentă metamorfoză a jurnalismului practicat prin delegaţie şi ocrotit nemijlocit de curajosul, à l’époque, Emil Hurezeanu? Cum se justifică tăcerile sale pe marginea Raportului Final? De ce foşti nomenclaturişti au acces la imagine mai mult decât victimele poliţiei politice?

Să acceptăm pentru o secundă că Realitatea TV nu şi-a propus promovarea unor programe de tipul ARTE, Radio Vaticana sau History Channel. Să credem că preocuparea pentru actualitate justifică interesul scăzut pentru memoria recentă. Trasând însă paralela cu Occidentul, vom vedea îndată cezura. Lipsiţi de trauma Gulagului, englezii de la BBC caută să limiteze efectele gripei porcine prin emisiuni documentate medical; Realitatea TV, în schimb, ne răsfaţă cu vocea şi chipul lui Adrian Păunescu – versificatorul onctuos, liderul de cenaclu şi debitorul de platitudini, niciodată prost remunerat. Să poposim apoi la Strasbourg, unde în cabinetele oficialilor europeni se dezbate criza locurilor de muncă. Studiourile din „Piaţa Presei Libere” vor discuta, la aceeaşi oră, fantomele palatului lui Michael Jackson. Un deputat oarecare adoptă un limbaj plastic pe Aleea Modrogan pentru ca, după numai zece minute, Cosmin Prelipceanu şi Laura Chiriac să declare patetic producerea unui implacabil „seism politic.” Jurnaliştii americanii dezbat criza sistemului de sănătate, sursele dezordinii bancare, războiul din Afganistan sau ameninţarea nucleară asupra Israelului pentru ca, la noi, maestrul Tănase şi poetul Dinescu să-şi transfere atenţia, fără alte reţineri academice sau pudori culturale, asupra coafurii Elenei Băsescu. Băşcălie ieftină, intrigi de mahala, vorbe din talcioc…

Nici trecutul fetid-abisal al experimentului comunist, nici prezentul justelor îngrijorări nu se mai vede la capătul exilului dinspre München către Bucureşti. Actualitatea internaţională este înghiţită de irealitatea românească. Îngrijorări periferice plutesc balonate peste vraiştea nepăsării faţă de orice dezbatere presantă: reforma justiţiei, migraţia forţei de muncă, proiectul de societate pentru România anului 2030, familia şi criza demografică, mutaţiile sociale într-o Europă multiculturală, educaţia universitară şi piaţa bancară globală, ştiinţa şi cercetarea, conflictele doctrinare, valorile culturale, dilemele bioeticii, Islamul radical, relaţia între religie şi societate, ş.a.m.d.

Sunt oare toate acestea nişte mofturi? Până să primim un răspuns constatăm faptul că invazia formelor fără fond şi inflaţia discursului tautologic au atins un nou record estival. Emisiunea „Altfel” regizată de Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu s-a defectat cu rapiditate iar apariţia unor cărturari fără agendă anti-prezidenţială reprezintă o excepţie. Reţeta pentru imbecilizare pare foarte simplă: se exclude reflecţia sobră ori discursul comparativ; se interzic ideile proaspete şi statisticile mondiale; nu sunt invitaţi comentatorii imprevizibili; trebuie blocate relatările informate. Onoarea ne plictiseşte iar exactitatea nu face rating. Ne răzbună, în schimb, bolboroseala leneşă de tip Sergiu Andon, pledoaria diversionistă à la Cozmin Guşă, plezirismul levantin al domnului Mădălin Voicu, agramatismele lui Marian Vanghelie, neantul soundbyte emis de Lucian Bolcaş şi, la nevoie, arguţia obraznică moderată de Cristina Şincai sau Răzvan Dumitrescu. Cu acest meniu, orice om normal va găsi motive arhi-suficiente pentru a face ţăndări telecomanda, fără complexe sau remuşcări. Ar câştiga, pe termen lung, biblioteca.

Nu ne miră neapărat faptul că o altă televiziune abdică de la slujirea cetăţeanului sau că un ziar quality abandonează meritocraţia şi criteriul performanţei. Trăim, la urma urmei, într-o epocă marcată de nihilismul vesel şi consumerismul global. Mai greu de înţeles rămâne îndepărtarea standardelor lui Emil Hurezeanu de vechile exigenţe ale breslei. Dacă şase luni în preajma lui Adrian Năstase au copt, în 2003, o demisie onorabilă, tot jumătate de an la timona Trustului Realitatea-Caţavencu ar fi putut produce patru-cinci mustrări de conştiinţă.

Nu voi lansa supoziţii cu privire la cauzele din spatele transformării conduitei unor canale mass-media cu realizări notabile sau chiar respectabile, acum doar câţiva ani buni. Nu am acces la „cutia neagră” a acestui vehicul naugrafiat în oceanul derizoriului. Atunci însă când se va scrie istoria compromisurilor între oligarhii impenitenţi, politicienii venali şi oamenii de presă, numele lui Emil Hurezeanu va fi plasat măcar sub două-trei semne de întrebare.

Mihail NEAMTU, Hotnews.Ro (27 iulie 2009)


Vlad Mureşan, “Filosofia intervalului, de la mineriade la admiratie”

23 iulie 2009

„De la expectoraţiile murdare si voma incontinentă a blogosferei (travestite în libertate de opţiune), până la justificări pseudo-teoretice care demască pe „boierii minţii” (în numele, ţăranilor ei, desigur), aceste mineriade (care nu discută idei ci liste de persoane) sunt simptomatice pentru eterna criză românească a „spiritului de la Salzburg”. România rămâne ţara mineriadelor revoltate pe intelectuali. Sub stindardul „Noi vrem celebritate”, se reface visul revoluţionar al exproprierii si redistribuirii de celebritate.

Bătrânii autori din provincie proiectează fatalmente lipsa lor de succes pe cei care ocupă centrul. Tinerii autori din provincie proiectează fatalmente lipsa lor de opere asupra celor care au succes. Centrul însă are ispitele si pericolele lui. Să nu uităm: marile concentrări ale spiritului, si marile lui răsturnări s-au făcut din marginalitate (Heidegger, Wittgenstein sau Noica). Un tânăr autor din provincie nu ar trebui deci să se simtă incomodat de cărţile (si succesul) lui Andrei Pleşu (de exemplu), ci să le asume ca prilej de depăsire critică, integrativă si constructivă. Problema nu este, cum cred proletarii refuzaţi de filosofie, excesul nicasian, ci dimpotrivă, deficitul nicasian. Asteptăm însă comentariile la Geneză care să rotunjească opera.

(…) Apreciem vocaţia constructivă a elogiului, într-o epocă şi un loc în care nominalismul egocentric face din cultură o sihăstrie a veninului agresiv incapabilă de respect si admiraţie, după care organizează mineriade ale gregarităţii hotărâte să niveleze lumea pentru că ierarhiile discriminează cu insolenţă neantul înfumurat. Recomandăm acest volum consistent care nu se rezumă la o simplă admiraţie, ci o onorează prin contribuţii meritorii.”

Vlad MUREŞAN, Revista Verso, nr. 64-65 (iulie 2009).


Bleen comentează dezastrul etatismului din România

22 iulie 2009

Astăzi, în România anului 2009, politicianul care se adresează tineretului, păturii educate de la oraşe, salariaţilor şi antreprenorilor din mediul privat, este pur şi simplu un imbecil sinucigaş. E ca şi cum ai vinde CD-uri cu Chopin în Ferentari. Nu înţeleg cum cineva care nu e atît de idiot încît să vîndă mp3-uri surzilor şi chiloţi tanga mamailor din Teleorman poate avea pretenţia de la politicieni să facă asta. Aşa cum voi nu vreţi să daţi faliment sau să vă pierdeţi job-ul, nici ei nu vor să rămînă în afara Parlamentului sau a guvernării. Aşa că vă vor creşte taxele, vor renunţa la orice reformă a sistemului birocratic, vor elimina orice posibilă facilitate acordată sistemului privat, vor creşte pensiile şi salariile bugetarilor, le vor acorda noi şi noi sporuri şi vor angaja din ce în ce mai mulţi. Bugetarii şi pensionarii sînt peste 8 milioane, voi nu sînteţi mai mult de 100 000  (restul îşi fac vacanţa în ziua alegerilor sau stau pe la terase şi se felicită pentru superioritatea cu care au luat decizia inteligentă de a nu se duce la vot).


Piaţa Obor moare şi se predă (Mirel Bănică)

21 iulie 2009
Piata Obor, anii 1930

Piata Obor, anii 1930

Mănînc mici şi beau bere într-una dintre cele două terase rămase neatinse din ceea ce a fost altădată Piaţa Obor. Fum, căldura unui acoperiş de tablă, arome amoniacale de sudoare omenească şi încă ceva greu de definit, acel „miros de piaţă românească“ de care pomenea antropologul francez Claude Karnoouh la începutul cărţii sale, Românii, tipologie şi mentalităţi. Un ţigan tînăr îmi cere să ia loc la masa mea. Pare a fi un om mulţumit. Mustăţile de la ceapa verde ies rîzînd din sacoşele uzate de plastic pe care le poartă. Intrăm repede în vorbă – deh, cîrciuma de Obor dezleagă limba şi şterge bariera socială. Lucrează pe un şantier din apropiere. „Am dat o fuguţă pînă la Obor să fac piaţa la copii“ – îmi spune, tihnit de berea recea din halbă. De masa noastră se apropie un vînzător ambulant de şosete de plastic. „Şase la zece lei, şase la zece lei“ – strigă acesta cu glas puternic, dînd ocol meselor din plastic cîndva alb. Şosetele de plastic ieftin cu un desen viperin se iţesc din buzunarele omului, din mîneci, din sacul de pînză ieftină pe care-l poartă pe umăr. Un om-şosetă. Începe negocierea. Cumpărătorul fumează fără tulburare şi soarbe liniştiti din bere. Omul-şosetă simte că, de data aceasta, va vinde ceva. Şapte la zece lei. Opt la zece lei! Nouă la zece lei! Zece la zece lei! Vocea are un crescendo insuportabil, marketing de Obor, bătălie de priviri între cei doi ca în westernurile spaghetti ale lui Sergio Leone. Cînd simte că nimic nu se mai poate întîmpla, constructorul meu trage cu gesturi molcome un bilet obosit de 10 lei dintr-un portmoneu de piele neagră, albit pe margini de atîta purtat, şi-l întinde nonşalant vînzătorului de şosete. „Iau una pe zi la şantier, apoi le arunc.“ Aruncă şi mucul de ţigară şi pleacă, sub privirile rele ale comerciantului ambulant, care simte că a făcut o „afacere“ păguboasă doar de dragul artei comerţului.


Les Choristes – Trailer

21 iulie 2009

Masive dereglementări în câmpul bioeticii

20 iulie 2009

România este cunoscută drept locul în care vidul legislativ a permis fertilizarea in vitro pentru o femeie-purtător, Adriana Iliescu, la vârsta de 66 de ani. Alte abuzuri scandaloase în acest domeniu ies la iveală. Iată relatarea Hotnews.Ro

Tribunalul Bucuresti a emis trei mandate de arestare in dosarul privind traficul de ovule, pe numele patronului Clinicii Sabyc, Harry Mironescu, fiului acestuia Yair Miron, medic rezident, si pe numele Ceciliei Borzea, responsabila de relatia cu clientii. Inca din 1999, clinica realiza fertilizari in vitro fara avizul Agentiei Nationale pentru Transplant. Zeci de medici, angajati si clienti ai clinicii Sabyc sunt audiati si anchetati de procurorii


Leszek Kołakowski s-a stins din viata: requiescat in pacem

19 iulie 2009
Leszek Kołakowski in anii 1960

Leszek Kołakowski in anii 1960

Vladimir Tismaneanu ofera pe blogul sau citeva emotionante evocari ale personalitatii remarcabilului filosof Leszek Kołakowski.  RIP!

De asemenea, GAZETA WYBORCZA oferă un amplu grupaj aceluiaşi marelui gânditor. Să sperăm că Institutul Polonez din Bucureşti va traduce o parte din aceste materiale despre una dintre efigiile nemuritoare ale luptei pentru libertate în secolul XX.

Pentru un synopsis al relatărilor europene, vezi Deutsche Welle.


Natalya Estemirova, activistă pentru drepturile omului, ucisă în Cecenia

18 iulie 2009

Natalia Estemirova

Natalia Estemirova

Rusoaica Natalya Estemirova, colaboratoare a organizatiei “Memorial” pentru apararea drepturilor omului, a fost gasita moarta, miercuri dupa-amiaza, la cateva ore dupa ce fusese rapita in Cecenia. Cadavrul ciuruit de gloante al Nataliei Estemirova, a carei rapire a fost anuntata anterior de organizatia pentru apararea drepturilor omului, a fost gasit la ora locala 17.20 (16.20 ora Romaniei) intr-o padure din apropiere de Nazran, principalul oras din Ingusetia, informeaza agentia Reuters, citata de The Telegraph.

Mai mult aici sau aici


Traian Ungureanu: Ultima noapte pe dig (Arena, 22)

16 iulie 2009

Suveranul a apărut din tunel. Un efeb, abia dezlipit dintr-o fotografie cu James Dean retuşat gitano, a pătruns, încoronat de gelul regulamentar, pe gazon. Stadionul Santiago Bernabeu a gemut din 80.000 de vise de glorie. În aceeaşi clipă, s-au arătat semne grozave. Întinderea şi aşezarea lumii au luat-o razna. Hărţile şi buna rânduială a vremii s-au dat peste cap. Spania s-a întins, ca un fulger, până la Hollywood. Anglia s-a răcit, s-a făcut mai mică şi mai străină.


Dan Tapalagă: Băsescu e bun

16 iulie 2009

Trusturile lui Vantu si Voiculescu au de cateva zile o singura preocupare: cum scapam de Traian Basescu? Cum il facem mai dictator, mai odios si detestabil decat s-a facut singur in ultima vreme? Ceea ce vedem azi nu mai e presa. La fel cum nici Traian Basescu de azi nu mai este cel de acum cativa ani. Cele doua mari trusturi au devenit un pericol pentru democratie. Basescu, inca nu. Ultima sa interventie, in care a denuntat mecanismul prin care banii murdari circula intre partide si doua televiziuni, a declansat noi atacuri furibunde. O mare de analisti au gasit zeci de hibe in discursul sau. Mai putin unul: Basescu refuza sa bata palma cu Vantu si Voiculescu. Refuza impotriva interesului sau, de candidat care are nevoie de televiziuni prietenoase.


Cartea neagră a patrimoniului: declaraţia ministrului Toader Paleologu

16 iulie 2009

O luare de poziţie fermă a ministrului Toader Paleologu pe tema dezastrului urbanistic din Bucureşti (link Video/RealPlayer).


Lachrimæ Antiquæ Novæ: idolul şi doliul

15 iulie 2009

Aflu de la un prieten că Alex Leo Şerban a redactat în „Dilema Veche” un mini-protest la adresa comentariului „mofluz” pe care l-am făcut sub titlul: „Declinul apusean la moartea unui idol: Michael Jackson” (Hotnews.Ro, 30 iunie a.c.). Citindu-i reproşul viril din colţul „3,14” înţeleg rapid câteva lucruri: în jurul unui „star planetar” este dezirabil consensul. Când Mariah Carey şi Nelson Mandela aştern gânduri pioase la catafalcul lui Jackson, de ce s-ar găsi un român oarecare să fluiere în „biserica” catodică patronată de CNN sau ProTV?

Un fenomen en vouge trebuie mângâiat, pare-se, numai cu trandafiri umbriţi de curcubeul toleranţei. Am jignit plânsul fanilor citind mai curând neglijent biografia unei vedete galactice. Am omis, pesemne, câteva fraze homerice, anumite sclipiri de geniu, nişte gesturi monumentale şi trei declaraţii mântuitoare ale nemuritoarei legende pop… Mea culpa! Sper ca experţii în mitologie tabloidă şi para-tabloidă să repare exhaustiv această greşeală. Cu modestele-mi resurse, folosind numai informaţii refuzate de marile enciclopedii, am ales să tratez un fenomen mediatic drept simptom al transformărilor culturale radicale din sânul unei civilizaţii. Cred mai departe că raportul idol-scenă exemplificat de Jackson instituie o dialectică negativă (s-o numim, în termeni chimici, detox-retox?) pe care niciun comentariu sentimental n-o va putea camufla. Relaţia dintre mega-vedetă, mega-image şi mega-public se bazează pe o canibalizare reciprocă — un fapt soldat frecvent cu moartea prematură a artistului MTV şi infantilizarea prelungită a fanilor.

Mofturi, fleacuri, filozofeme! – va spune dl Şerban. Chiar şi aşa, mă întreb cum poate rămâne domnia sa netulburat de asimetria tratamentului jurnalistic acordat uciderii tinerei Neda Agha Soltan pe străzile din Teheran, în comparaţie cu decesul celebrului Michael din Neverland? Poate pentru că se grăbeşte să-mi plângă de milă, sub registrul Schadenfreude, după ce vreo trei sute de forumişti m-au sfârtecat printre comentarii transpirate, fişe clinice şi trimiteri bibliografice doct alcătuite… În sfârşit, pe lângă două greşeli de tipar, pe dl Şerban îl mai doare şi orientarea mea muzicală: cum adică să asculţi şi John Dowland (sic), şi J.S. Bach (sic), şi Rahmaninov (sic), şi Stela Enache (sic)? N-am acum un răspuns adecvat, în varianta scurtmetraj alb-negru, dar mă surprinde prezenţa eclectismului pe lista de erezii a lui Alex Leo Şerban. Dacă barocul e prea strident, un Thriller hollywoodian al anilor ’80 m-ar putea oare lumina?

Mihail NEAMŢU


Adevăruri nespuse în campania anti-Ridzi: Traian Băsescu despre afacerea mass-media/politicieni

15 iulie 2009

Traian Băsescu: “Este o remaniere cu totul specială. Mulţi miniştri au trecut prin această sală, la remanieri, în mandatul meu, dar acum este o remaniere care are loc pe fondul unei crize – spun eu – a unei crize morale, criză cu doi parteneri: politicieni şi mass-media – o bătălie teribilă pentru banii publici dusă de mass-media şi oameni politici slabi, care pun la dispoziţia mass-mediei bani publici. Este, cred, cea mai urâtă motivaţie a vreunei remanieri care s-a făcut în mandatul meu. Cazul Ridzi este însă doar vârful aisbergului. Foarte multă lume s-a întrebat de ce tace Preşedintele de la izbucnirea scandalului şi până acum. Există oameni chiar în această sală care vă pot confirma că opţiunea mea a fost remanierea imediată, când am înţeles ce s-a întâmplat de fapt, înainte să apară dezvăluirile presei. Dar văzusem filmul pe care l-am văzut în campanie, acel film urât în care, dintr-odată, televiziunile comerciale anunţau că difuzează gratuit clipurile candidaţilor la europarlamentare. Sigur că nu se transformase peste noapte nici domnul Vântu, nici domnul Voiculescu în samaritean sau samariteni. Pur şi simplu, era expresia înţelegerii murdare între politic şi două trusturi de presă: “Noi declarăm că nu luăm bani, după ce anunţasem tarifele de campanie, iar voi veniţi cu banii neînregistraţi, direct la noi”. Filmul a continuat şi de Ziua Tineretului.

Vă pot spune un lucru care până acum n-a putut fi spus, pentru că am preferat să nu dau ocazia niciunui fel de speculaţie că Preşedintele ar avea interese într-o parte sau alta a balanţei din disputa Ridzi – trusturi de presă. Vă pot spune însă acum că, pe data de 29 mai, când am aflat – atunci am aflat eu – că trusturile de presă au luat decizia “eroică” să transmită gratuit oricâte spoturi ar da partidele aflate în campanie, i-am rugat pe cei responsabili de campania fiicei mele să înceteze imediat difuzarea oricărui clip electoral. Înţelesesem deal-ul. Şi fiica mea, alături de alţi politicieni, ar fi trebuit să meargă “să-şi dea darul” la televiziuni. Întâmplarea asta poate fi o lecţie pentru noi toţi. Dacă vrem ca publicul să beneficieze de o presă cinstită şi de oameni politici corecţi, oglindiţi aşa cum sunt ei, acest tip de înţelegeri trebuie să înceteze. Ele sunt mai toxice şi mai imorale decât multe din actele ilegale care s-au petrecut în România în ultimii 20 de ani.

Am văzut şi o comisie parlamentară. M-a bucurat mult că Parlamentul României a reacţionat şi întotdeauna – şi în mandatul trecutului Parlament, şi în acest mandat – am susţinut ideea că Parlamentul trebuie să controleze executivul. Dar a da sentinţe, a pune încadrări în Codul Penal este un abuz al oricărei comisii parlamentare. Când am văzut sentinţele care erau puse, citite de o şefă de comisie şi nu de un judecător, am avut senzaţia că s-a întors vremea Anei Pauker. Oameni buni, vă rog mult fiţi atenţi ce faceţi cu democraţia! Din păcate, am văzut un act de tip Ana Pauker susţinut cu toată forţa exact de presa care în campanie făcuse înţelegerile cu difuzare fără bani a clipurilor electorale. S-a ajuns ca şi ştirile să fie plătite. Îmi pare rău că această comisie nu a mers până la capăt, şi a arătat din nou laşitatea oamenilor politici. Comisia şi-a oprit lucrările când a dat de firmele care duceau către televiziuni. Nu am autoritatea să cer Parlamentului să continue investigaţia. Am speranţa că o va face Parchetul.”


Sever Voinescu despre teoria conspiraţiei

14 iulie 2009

Nu cu multe săptămîni în urmă, am avut plăcerea de a fi gazda unei conferinţe susţinute de Vladimir Tismăneanu într-una din sălile somptuoase al Camerei Deputaţilor. Conferinţa vorbea despre anul 1989, despre căderea comunismului în Europa de Est şi despre ieşirea în democraţie a naţiunilor din fostul „lagăr socialist“. Titlul exact al conferinţei era „Naufragiul utopiei: semnificaţiile istorice, politice şi morale ale revoluţiilor din 1989“. Ca de obicei, Vladimir Tismăneanu a dovedit inteligenţă, elocinţă, profunzime şi, mai ales, o cunoaştere unică a temei. La sfîrşitul conferinţei, a venit momentul întrebărilor. Toate, dar absolut toate întrebările s-au referit într-un fel sau altul la serviciile secrete, la conspiraţii şi la manevre oculte. Nu cumva revoluţiile din Estul Europei au fost, de fapt, o abilă manevră kaghebistă/ciaistă/mosadistă şi nicidecum expresia luptei pentru libertate a jumătate de continent? Nu cumva 22 decembrie a fost un scenariu scris în birouri securistice şi nu pe străzi? Dar Malta? Nu cumva tot ceea ce s-a întîmplat cu noi, est-europenii, după 1989, confirmă teoria unei largi conspiraţii? Andropov?


Conservator în postmodernitate (Adrian Romila în revista “22″)

14 iulie 2009

Într-o epocă pe deplin seculară ca post-modernitatea, atitudinea pur contemplativă în faţa provocărilor lumii nu e chiar cea mai recomandată. Pentru omul atent la relevanţa creştinismului în reţeaua inextricabilă de fapte şi texte care e lumea contemporană, discursul de identificare a Celuilalt se cere mereu re-evaluat, corectat, nuanţat. Verbul etic sau teologic are şi acum nevoie de un ton adecvat, discernământ spiritual şi o hermeneutică potrivită. Şi acestea nu sunt uşor de găsit dacă nu se păstrează echilibrul fragil (şi necesar) între tradiţia filozofiei antice, înţelepciunea patristică şi deschiderea intelectuală pe care modernitatea o incumbă.

Read the rest of this entry »


“Comorile Ortodoxiei” în timpuri de criză: mănăstire cu piscină, Hummer şi căprioare

14 iulie 2009

Relatare REALITATEA TV:

750.000 de euro – este preţul plătit de Episcopia Giurgiului pentru vila unui vameş. Afacerea a fost perfectată în urmă cu trei ani, iar preţul imobilului a fost umflat de trei ori. Vila s-a transformat într-o mănăstire de lux unde-şi fac veacul patru măicuţe. Ulterior, tot aici şi-a stabilit reşedinţa şi Preasfinţitul Ambrozie. Pentru că nimic nu e prea scump atunci când e vorba de confortul acestuia, în curtea mănăstirii au fost aduse şi trei căprioare. Reprezentanţii patriarhiei susţin însă că in vila din Giurgiu se trăieşte după principiul austerităţii şi nu al huzurului.

Hummer, Luxury SUV

Hummer, Luxury SUV

Vezi şi



Andrei Pleşu, Brancardierul

13 iulie 2009

E momentul în care intră în scenă brancardierul: un băiat mărunţel şi binevoitor, obligat să rezolve lucrurile prin mijloace proprii. „Trebuie să vă pun în pat“, mă anunţă, tehnic, amicul. „Şi cum facem?“, întreb eu, oarecum încurcat. „Vă iau în braţe!“ „Matale nu ştii ce spui!“ – zic, surîzînd zburdalnic. „Am peste o sută de kile!“ „Nu-i nimic, sînt obişnuit!“, răspunde bonom preopinentul, aducînd un candid omagiu bunăstării dîmboviţene, cu efectele ei radicale asupra siluetei. Pînă să fac o listă de argumente descurajante, omul se pune pe treabă.

Scoate dintr-o geantă un brîu de piele, o chingă, o cingătoare din cele pe care şi le pun hamalii de mobile şi piane, ca să ridice greutatea mai uşor, fără risc de hernie. Se înhămează rapid, cu mişcări experte şi, pînă să perorez compătimitor, mă ia în braţe, ca pe un prunc hipertrofic, lovit de dambla. Mă pomenesc cu nasul în gîtlejul lui şi văd o mică apocalipsă organică: vene care se dilată, gata să pocnească, şi o parcelă de piele care se învineţeşte ameninţător. Brancardierul e, poate, salvarea mea, dar eu sînt, cu siguranţă, apoplexia lui.


Blocarea investigaţiei libere şi degradarea comentariului politico-social: din culisele prăbuşirii ziarului “Cotidianul”

13 iulie 2009

Un dialog între Tiberiu Lovin şi Dorin Petrişor, fost jurnalist de investigaţie la Cotidianul.

Dupa 12 ani de presa, Dorin Petrisor a decis sa renunte imediat ce conducerea de la Cotidianul i-a redus leafa la 1.000 de lei. La origini profesor de logica si  filozofie, Dorin a mai plecat de la Gazeta, unde era sef la investigatii, in secunda in care Liviu Man i-a blocat un articol pe motiv ca s-a ajuns la o intelegere cu subiectul. Adica au dat-o la pace. I-a fost scarba. Acum s-a intalnit cu o altfel de cenzura la Cotidianul si deturnarea unor subiecte pe interese legate de afacerile lui SOV si cele politice venite dinspre PSD.


Raymond Aron et les intellectuels

12 iulie 2009

Leo Stan, Either Nothingness or Love: On Alterity in Søren Kierkegaard’s Writings, 2009

12 iulie 2009
Either Nothingness or Love
Either Nothingness or Love

Throughout the 20th century, Søren Kierkegaard’s name critically or apologetically surfaced in numerous philosophical attempts at coming to terms with the challenges of otherness. Since even the more recent interpretations of Kierkegaard evince an overwhelming diversity, one feels the need for a more comprehensive and coherent account, which the present volume seeks to elaborate. With that in mind, after thematizing four distinct senses of otherness in Kierkegaard’s corpus, the author unearths their complex interrelation and reveals their Christian, redemption-oriented roots. In addition, he engages in a critical manner with the extant scholarship on the topic and aims to reopen the discussion of alterity in light of the pivotal significance of sinfulness in the way we relate to God, Christ, and other people. The book thus tackles indispensable issues for contemporary Christian ethics and philosophical psychology.

Leo Stan’s remarkable work places Kierkegaard right in the middle of a vigorous, longstanding philosophical discussion about “the other.” Unlike several other such efforts, which focus on this theme in a particular text or group of texts, Stan argues that Kierkegaard’s writings are heterological through and through, from Either/Or to the end. Kierkegaard’s distinctively Christian “heterology,” if that is what it should be called, differs sharply from those of Levinas and certain post modernist writers, but that level of difference is just what one has come to expect from such a maverick as Kierkegaard. Whether someone agrees with Kierkegaard’s provocative theses or not, Stan’s book demonstrates why they dare not be ignored.
Prof. Anthony Burgess (Philosophy Department, University of New Mexico)

Language of otherness and alterity has become prominent in recent Continental philosophy, largely through the writings of Levinas and Derrida, but it has also been traced and attributed to the influence of Kierkegaard by recent works in the philosophy of religion. Leo Stan’s excellent monograph provides the first systematic analysis of this topic in Kierkegaard’s corpus and offers a critical rejoinder to recent interpreters, many of whom have tended to ignore the theological and Christian aspects of this discourse in Kierkegaard’s works. Stan uncovers and illuminates four crucial, interrelated senses of otherness that pervade Kierkegaard’s authorship as a whole: the infinite alterity of God, the paradoxical alterity of Christ and the alterity of the human other, all approachable through the “other within” which is the self’s inward spirit. This outstanding study makes an original and important contribution to Kierkegaard scholarship, Continental philosophy of religion, and to the growing literature in philosophical theology/theological philosophy.
Prof. P. Travis Kroeker (Department of Religious Studies, McMaster University)

Dr. Leo Stan has a masterful command of both the history of theology and philosophy. He is one of the best interpreters of Kierkegaard in the world today of his generation. His readings are rigorous, tethered to the text, and always creative and illuminating.

Prof. Gordon Marino (Philosophy Department, St. Olaf College, Director, Hong Kierkegaard Library)


Gabriel Liiceanu despre Petru Creţia

11 iulie 2009

Gânduri despre pedagogia lui Noica, la centenar

9 iulie 2009

Constantin Noica (12 iulie 1909-4 decembrie 1987) a fost nu doar cel mai important creator în istoria filozofiei româneşti, ci şi autorul unei vizuini pedagogice neglijate de toţi “reformatorii” educaţiei etatiste din ultimii 20 de ani. Din păcate, centenarul celebrat în aceste zile prin câteva cărţi scoase la editura Humanitas (având drept contriburi pe Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Dan C. Mihăilescu, Sorin Vieru, Sorin Lavric, Dora Mezdrea) pare neglijat tocmai acele instituţii de cultură care pretind să ne aducă, prin banii publici, mereu mai devreme în Europa… O manifestare la Academia Română şi o altă dezbatere organizată de ICR la Roma au permis profesioniştilor să evoce în termeni tehnici personalitatea marelui gânditor. Aici voi spune doar câteva cuvinte despre vocaţia pedagogică a lui Noica – ale cărui idei despre Bildung au marcat generaţii întregi de tineri şi mai puţin tineri…

Viziunea împărtăşită de filozoful solitar al Păltinişului ucenicilor săi din anii 1970-1980 coincidea cu perspectiva celebrului rector al Universităţii din Chicago, Robert Maynard Hutchins (1899–1977). Partizani au unui “perenialism secular”, amândoi au susţinut importanţa asimilării marelui canon al culturii şi civilizaţiei europene în faţa valurilor crescânde de neo-pragmatism şi nihilism alegru. De la întâlnirea cu presocraticii până la medievali şi de la modernii secolului XVII până la marii autori de literatură din Rusia, Germania, Anglia sau Franţa secolului XIX, paideia presupune ascultarea conversaţiei permanente între epoci, idei, paradigme. Noica ne-a reamintit astfel exigenţele clasicismului atunci când ne-a spus că un adevărat cursus honorum, iar nu spoiala care astăzi poate atât de uşor să treacă drept erudiţie sau performanţă, cere asimilarea limbilor străine, curajul confruntării nu doar cu fascicule de gând, ci cu biblioteci întregi şi opere complete. Îndrăgostit de faimoasa Great Books tradition, Constantin Noica a încurajat traducerile din latină, greacă ori sanscrită, dar şi cultivarea gândului frumos sau a frazei elevate; refuzul polemicilor sterile şi al adversităţilor oarbe, însă şi demnitatea, curajul opiniei sau bărbăţia; cultura, ne-a spus filozoful trecut prin temniţele comuniste, nu se naşte din ură, mentalitate parazitară, oportunism politic, aroganţă limbută, invidie vocală, denunţ găunos sau bârfă în oţet. Cultura presupune, dimpotrivă, muncă, abnegaţie, refuzul infailibilităţii, puterea de-a admira, asumarea criticii raţionale, bucuria dialogului şi cultul prieteniei.

Găsim la Constantin Noica deschiderea pentru eseu (practicat cu abundenţă în tinereţe), dar şi pledoaria pentru sistem; întoarcerea la izvoare, dar şi deschiderea politropică. Efortul cunoaşterii cere atât devoţiune individuală, cât şi investiţia în agora; viaţa spiritului, trăită în chip unic de fiecare dintre noi, nu poate totuşi prospera independent de conştiinţa publică a unei comunităţi. Elitistă şi inaccesibilă, la prima vedere, pedagogia lui Constantin Noica nu face decât să reitereze sub raport epistemologic principiul moral al decenţei. Noica îi cere fiecărui actor al dezbaterilor culturale să ştie, înainte de toate, despre ce anume vorbeşte (iar acolo unde apare neştiinţa, să asume tăcerea). Adecvarea la realitatea textelor comentate, situarea smerită într-o linie de continuitate cu tradiţia exegetică, curajul de-a sparge tiparele convenţionale nu printr-un teribilism despuiat, ci prin forţa inteligenţei educate – iată cum înţelegea Constantin Noica (cel hărţuit cu atâta persistenţă de Securitate) să pregătească o nouă generaţie de tineri într-o ţară sufocată de mizerie materială, impostură intelectuală şi mai ales lipsă de speranţă. Îi datorăm ediţia operelor complete din Platon, contactul cu comentatorii aristotelici, refacerea legăturii între filozofie şi matematică, o exegeză antimarxistă la Hegel, deriziunea faţă de materialismul dialectic, redescoperirea unui alt Eminescu decât cel anexat politic (de extrema dreaptă, prin “Doină”, ori extrema stângă, prin “Împărat şi proletar”). Împreună cu Petru Creţia şi alţi câţiva mari profesorii ai Universităţilor, Noica a deplâns lăutărismul rezultat din asimilarea neaşezată şi livrarea frivolă a unor simple informaţii culturale; inflaţia de citate nu acoperă întotdeauna profunzimea unei reflecţii, după cum gesticulaţia de mim nu ascunde neapărat o trăire autentică şi definitivă.

Figură tragic-donquijotescă a secolului XX, filozoful de la Păltiniş n-a trăit doar în sfera intangibilă a principiilor prime. În cabana amenajată ascetic la poalele Carpaţilor, el putea deschide uşa, la capătul unei vieţi bine rostuite, oricărui om bine-intenţionat,  oricărui tânăr preocupat de soarta sufletului său “în vremuri de răstrişte”: de la ingineri mecanici şi apicultori până la absolvenţi de Teologie, Conservator sau Litere. Unii i-au ironizat generozitatea, alţii i-au răstălmăcit intenţia. Comentatori cu trecutul maculat de minciună şi duplicitate s-au grăbit să chestioneze absenţa registrului etic din reflecţia lui Constantin Noica. Alţii ar fi vrut un plus de angajare politică din partea celui care îndurase deja zece ani de domiciliu forţat şi cinci ani de închisoare pentru simpla vină de-a fi citit şi comentat, undeva la începutul anilor 1950, cărţile prietenului său Cioran!

Delatori tineri şi impertinenţi îndrăzneau să ceară gesturi eroice de la un bătrân pensionar, ignorând enorma investiţie într-un edificiu invizibil, perceptibil însă pentru orice cititor al Jurnalului de la Păltiniş. Într-o lume care credea (sau, oricum, se încolona) în mistica Partidului, Noica a cerut reîntoarcerea la fundamentele logicii. Într-un timp când poezia era confiscată de trepăduşi şi versificatori ignobili, Noica a pledat pentru lectura lui Goethe. Doar aparent un naiv zdrobit de cruzimea vremurilor şi manipulat de zelul politrucilor, Constantin Noica a învins de fapt prin posteritatea operei sale: zeci de tineri care au trecut prin băncile facultăţilor de limbi clasice, apoi câţiva filozofi, istorici sau orientalişti care şi-au asumat exigenţa confruntării cu standardele occidentale (trădate, la rândul lor, de şase maladii contemporane…), ş.a.m.d. Între modelul postmodern-textologic sau al relativismului discursiv asimilat cu atâta rapiditate de provinciali (pentru care anything goes) şi paradigma stabilă a pedagogiei lui Constantin Noica, diferenţele rămân zdrobitoare. Profesioniştii calamburului sau portavocile maliţiei rămân şi astăzi epuizate în minorat şi sterilitate.

Ca orice om, Noica a avut şi păcate sau a comis şi exagerări. A forţat uneori prin etimologii ingenioase sensul unor cuvinte; s-a grăbit poate să reducă întregul proiect occidental la simptomul îngrijorător al unei ubicue pop-culture; a refuzat alteori prea abrupt confruntarea cu tendinţele recente în dezbaterea filozofică europeană, sub pretextul dezinteresului pentru modă şi can-can; a fost, în sfârşit, mult prea criptic într-un jargon nelipsit de originalitate. Cu toate acestea, neuitatul autor al Tratatului de ontologie rămâne un reper inconturnabil pentru oricine iubeşte astăzi demnitatea conceptului, bogăţia metaforei, limba română, înţelepciunea şi ştiinţa de carte. (Mihail Neamţu)

Constantin Noica, fragmente

„Dacă însă cultura de performanţă nu înseamnă nici poezie, nici critică, atunci să însemne cumva proză ori simplă cercetare? Cu proza este un mister. în timp ce se ştie bine că nu a existat poet mare fără să fie şi om de cultură mare, s-a întâmplat că proză reuşită au scris şi oameni mediocri ca pregătire (până şi o fată cu bune amintiri ca Margaret Mitchell în Pe aripile vântului), dacă aveau darul de a reţine situaţii autentice ale vieţii sociale şi pe cel de a le repovesti. în schimb, cu cercetarea este sigur că ea ţine de o vrednicie şi încredere pe care tineretul nu le are întotdeauna, dar că mai este nevoie, în afară de vrednicie, şi de învrednicire, iar pe aceea nu o posedă oricine. Asemenea tineri cu învrednicire ar trebui căutaţi şi valorificaţi.

Iar cultura de cercetare — adică vasta investigaţie în miracolul culturii — nu ar reprezenta doar o contribuţie românească la cultura mare a lumii, ci, tocmai pentru că poezia mare şi critica mare nu sunt posibile fără o aleasă pregătire, strădania de-a o obţine ar da baza adevărată pe care să se întemeieze creaţiile noastre literare, cele ce, în ultimă instanţă, dau valoare unei culturi. Read the rest of this entry »


Omul dărâmă locul (o campanie a Ministerului Culturii)

8 iulie 2009
O campanie iniţiată de Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional

O campanie iniţiată de Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional

Bucureştiul este singura capitală din Europa care a demolat pe vreme de pace un număr echivalent de clădiri pierdute de alte capitale pe vreme de război. Cartierul Uranus este doar unul dintre cartierele demolate de monstruosul elan urbanistic din perioada regimului comunist.

Pe termen lung, distrugerea unor case precum cea de pe strada Maria Rosetti 38, cea de pe strada Visarion nr. 8 sau cea de pe Aviatorilor nr. 8 nu poate fi oprită decât prin vindecarea deprinderii maligne de a pierde sub demolări identitatea culturală a oraşelor în care trăim.

„Omul dărâmă locul” este o campanie iniţiată de Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional în vederea schimbării percepţiei publice asupra patrimoniului construit.

Scopul campaniei este de a sublinia faptul că promovarea şi conservarea patrimoniului construit depinde, în primul rând, de crearea deprinderii de a sancţiona public orice proiect de demolare sau de mutilare a caselor şi a zonelor construite.

Cele trei săptămâni de campanie sunt dedicate înţelegerii faptului că memoria culturală şi chipul frumos al oraşelor sunt distruse nu doar de proiectele investitorilor imobiliari, ci şi de indiferenţa şi pasivitatea cotidiană a celor care locuiesc în spaţiul urban.


Zapping (scurt-metraj de Cristian Mungiu, 2000)

7 iulie 2009

Marian Rădulescu

Atmosferă totalitară din Fahrenheit 451 (dar şi din 1984) şi montaj fragmentat gen MTV şi Natural Born Killers (“too much TV” se putea zări acolo, în filmul lui Oliver Stone, înscris cu fantă de lumină, pe pieptul unui indian american ce urma să fie ucis de un “născut asasin”). Plus un ingredient local, autohton: obsesia “nemuritorului” (mai ales pentru cineaştii tineri din România sfârşitului de veac XX şi începutului de veac XXI) Sergiu Nicolaescu – vezi fragmentele, selectate cu fină ironie, din al său Mircea (1989) şi secvenţele în care, mai întâi auzi vocea metalizată a lui Nicolaescu (“Îmbătrânesc şi simt povara răspunderilor. Am visat şi-o apă neagră”), apoi un scurt dialog în care nepotul voievodului Sergiu cel Mare spune: “Bunule, tu eşti nemuritor?”, la care “bunul” răspunde: “De ce-ntrebi?”. Înspre final, încă un cadru scurt cu armate de călăreţi, decupat din generic, în care apare numele “nemuritorului” Sergiu Nicolaescu pe fondul unui soundtrack triumfal (compozitor: Adrian Enescu) din acelaşi Mircea. Toate conotaţii locale, româneşti, dar - nu-i aşa? – fiecare cinematografie îşi are Nicolaeştii, Gibsonii şi Costnerii ei.


Importante dezbateri culturale la RFI

5 iulie 2009

Dan Pârvu ne invită la o discuţie cu istoricul Neagu Djuvara.

Dan Tapalagă poartă un dialog cu filosoful Gabriel Liiceanu.

Ovidiu Nahoi despre Memorialul Sighet împreună cu Ana Blandiana.

Despre curentul conservator în România.




Catacombele romane: cel mai vechi portret al Sf. Pavel (sec. IV)

4 iulie 2009
Sf. Pavel (fresca romana), sec. IV

Sf. Pavel (fresca romana), sec. IV

Vatican archaeologists have uncovered what they say is the oldest known portrait of St Paul. The portrait, which was found two weeks ago but has been made public only after restoration, shows St Paul with a high domed forehead, deep-set eyes and a long pointed beard, confirming the image familiar from later depictions.


Despre comunism, Biserică, moralitate (interviurile Adevărul)

3 iulie 2009

Părintele Vasile Gavrilă spune că persecuţia perfidă a vechiului regim împotriva creştinilor îşi face încă simţite efectele în ţara noastră.


Succesul şcolilor private: în SUA şi Marea Britanie

2 iulie 2009

În România, întreaga tevatură despre criza educaţiei a ocolit, în mod straniu, discuţia despre soluţia privată. Monopolul etatist este garantat de fiecare pagină a Pactului Naţional de Educaţie – un document care recunoaşte făţiş faptul că nu vrea să accepte falimentul numeroaselor şcoli şi proasta pregătire a multor dascăli grupaţi în sindicate foarte vocale. Este şi motivul pentru care echipa de experţi a dlui Mircea Miclea a inventat conceptul de “educaţie permanentă”, menit să de-a de lucru unui personal didactic neperformant.

În SUA şi Marea Britanie, criza financiară nu a afectat şcolile private, ci dimpotrivă, le-a dovedit eficienţa. Iată un articol relevant pe această temă publicat astăzi de revista The Economist (online).

“COMPARED with last year, applications are up 14%,” says Mark Stanek, the principal of Ethical Culture Fieldston, a private school in New York. All through the application season he and his board of governors had been on tenterhooks, waiting to see if financial turmoil would cut the number of parents prepared to pay $32,000-34,000 a year to educate a child. Requests for financial help from families already at Fieldston had been rising fast, and the school had scraped together $3m—on top of the $8m it spends on financial aid in a normal year—in the hope of tiding as many over as possible. Nothing is certain until pupils turn up in the autumn. Some parents could get cold feet and sacrifice their deposits. Yet so far the school is more popular than ever.


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 41 other followers