Vlad Mureşan, despre christologia hegeliană

Încă din Jugendschriften, Hegel opune soluţia christologică unei gândirii a exteriorităţii, transcendenţei şi depărtării inaparente a divinităţii. Absolutul s-a atins deja cu relativul, care a fost astfel respins din sine în altul său propriu, astfel că nu mai există o exterioritate radicală între un „dincolo” divin şi un „dincoace” uman. Soluţia christologică devine, la Hegel o soluţie unificatoare universală, adevărata „piatră din capul unghiului” a sistemului speculativ, deci a Absolutului însuşi pe care sistemul îl reflectă şi explicitează în mod abreviat.  Astfel, christologia este „piatra cea din capul unghiului”, iar eshatologia este „ogiva” însăşi. Christologia este temelia, eshatologia este catedrala însăşi.  În orice teologie dogmatică, christologia este, fenomenologic, principiul de posibilitate al eshatologiei. Opera restaurativă a lui Christos este, pe verso, o operă destructivă: începutul restaurării omului este mediat prin începutul distrugerii păcatului.  Dificultatea filosofiei lui Hegel este că el ne obligă să privim simultan din două unghiuri: raportul fenomenologic exterior şi raportul ontologic interior. În acelaşi timp, pentru noi (für uns), deci în sine (an sich) putem spune: deşi fenomenologic, istoria desfăşoară încă dialectica (explicitarea externă a) actului speculativ, în sens ontologic fundamental (in eternitas), atât destrucţia păcatului cât şi mântuirea eshatologică s-au săvârşit deja.  Pentru că păcatul a desfigurat şi a distrus chipul omului, Întruparea debutează printr-o distrugere a distrugerii. Or dacă păcatul este certificatul de naştere al istoriei, Întruparea (christologia) este aruncarea păcatului – deci a istoriei, în agonie. Iar eshatologia rămâne să fie certificatul de deces al istoriei încă muribunde. Până atunci însă istoria se consumă convulsiv şi agonic. Precizare fundamentală: catastrofele istoriei recente au început din momentul în care 1. s-a renunţat la eshatologie (nihilismul lui Nietzsche este an-eshatologie strictă) şi 2. s-a vorbit de eshatologie fără christologie (e.g.clasa, naţiunea, rasa, statul preiau rolul providenţiator). Sintetic: în ambele uzurpări, eshatologia lasă locul 1. meono-latriei (anarhiei) sau 2. istorio-latriei (totalitarismului).