Pilat din Pont şi drama politicii
aprilie 25, 2008 by Antiteze
Pentru cei care cred, Hristos a înviat în timpul ostil al istoriei, dar şi în spaţiul primitor al interiorităţii. Către aceştia a fost rostit cuvântul: „fericiţi sunt cei ce n-au văzut dar au crezut!” Pentru cei cu inima îndoită, precum Petru sau Toma apostolul, lumina se arată într-o firavă depărtare. În fine, pentru sceptici, sărbătoarea Paştelui repovesteşte doar un mit pios al creştinismului tradiţional.
Aceste zilele de lumină şi bucurie ne prilejuiesc însă tuturor – fideli, şovăielnici sau necredincioşi – câteva reflecţii asupra destinului inocenţei într-o lume sfâşiată. Poposind cu gândul asupra rugăciunii din Gheţimani, citind povestea lui Pilat, văzând aievea suferinţa mamei din Nazaret şi judecata grăbită a sinedriului – rememorînd, pe scurt, tabloul răstignirii lui Iisus pe dealul Căpăţânii, nu poţi ocoli întrebarea despre originea puterii omeneşti şi despre tainica pedagogie divină. Cum putem analiza raportul complicat între fapta dârză şi contemplaţia sfioasă, între politica rece a stăpânilor şi religia cardiacă a unor marginali? Ce anume ne poate spune moartea unui evreu din Galilea, predicator în fraze paradoxale, învăţătorul călătorind pe asin prin cetatea Ierusalimului şi executat cu aroganţă pentru că vorbise despre o altă împărăţie, pentru că propovăduise iertarea, pentru că spălase picioarele ucenicilor şi vindecase un slăbănog în ziua de Sabat?
Arestul, comandat de curtea supremă de justiţie a slujitorilor Templului, avusese loc în perfectă legalitate. Judecata lui Caiafa era fundamentată pe Scripturi şi ţâşnea din zelul monoteist al marelui preot. Pilat din Pont, guvernatorul Palestinei aflată sub protectorat roman, se ghida numai după normele de stabilitate internă ale Imperiului. Principiul pax augusta cerea suprimarea oricărui conflict intern între facţiunile religioase ale marilor cetăţi. Era obligatorie recunoaşterea demnităţii intangibile a Cezarului. Nimeni altcineva nu se putea numi „împărat” sau „rege,” în afara suveranului din Capitoliu. Cu toate aceste restricţii, ochiul subiectiv al autorităţii politice – aici prin şovăiala lui Pilat, întărită de visul soţiei sale (Mt 27, 19) – reuşeşte să identifice marca neprihănirii, fără a-i aduce salvarea din ghearele morţii. În faţa tăcerii lui Iisus, el se mira (Mc 15, 5). Apoi, acelaşi conducător roman se întreabă aproape retoric: „Ce rău a făcut?” (Mt 27, 23). Mulţimea întărâtată explodează într-un consens al urii: „Răstigneşte-l” (Mc 15, 15). Inocenţa lui Iisus continuă să fie batjocorită pe parcursul faimoasei via Crucis. Ironii grosolane, lapidări crude, insulte mitocăneşti – toate demonstrează lucrarea fărădelegii, extazul duşmăniei fioroase şi pofta de anihilare.
În faţa acestui spectacol, urmărind confruntarea între Cel drept şi călăii purităţii, sfera politicii se spală pe mâini şi întreţine etica resemnării. Civismul roman are sincope. Reprezentantul politic nu poate stopa răul metafizic. Numai Dumnezeu mai poate interveni miraculos, atunci când funcţionarii, administratorii sau birocraţii cedează adâncimilor sufluroase ale animalităţii de care orice Cain e capabil. Cinismul unui Eichmann la Ierusalim sau Nicolschi la Piteşti nu se vindecă printr-o reglementare juridică. Tocmai de aceea, nu trebuie subestimate prezenţa demonicului în istorie şi discreta eficacitate a sfinţilor anonimi. Jertfa lui Mircea Vulcănescu la Aiud şi compasiunea Maicii Tereza din Calcutta s-au produs tocmai pentru că instituţia legii nu poate garanta dispariţia violenţei endemice sau erupţia bunătăţii. În sfârşit, filantropia nu se ascunde în programe abstracte, ci într-o decizie individuală luată într-un for lăuntric nevăzut.
Iisus a murit ca victimă a unui colectivism necontrolat, aliat cu miopia sistemului. Lipsită de orice emfază, suferinţa Golgotei anulează orice proiecţie mesianică asupra puterii seculare. Ar fi putut cineva, în locul lui Pilat, să stopeze crima? Este greu de ştiu. Dar când politicul este investit cu speranţe nemăsurate şi capacităţi mântuitoare, pretoriul eşuează lamentabil. Mai degrabă în şoaptele rostite pe Muntele Măslinilor vom găsi adevărul nemăsluit despre sufletul omenesc, arareori înclinat să absolve şi adesea gata să pedepsească. Din antichitate până astăzi, politica şi-a probat limitele ontologice şi opacităţile înfricoşătoare. Ecuaţia unei existenţe fericite nu poate miza, deci, totul pe promisiunile cetăţii terestre.
Mihail NEAMŢU
Vinerea Mare, 2008
18 Răspunsuri la “Pilat din Pont şi drama politicii”
Lasă un Răspuns
You must be logged in to post a comment.
Cu respect.
“În sfârşit, filantropia nu se ascunde în programe abstracte, ci într-o decizie individuală luată într-un for lăuntric nevăzut.”
Sa fie intr-un ceas bun… Poate e inceputul sfarsitului ideii despre ” teologia sociala” a Bisericii, idee des vehiculata in cadrul unui avant tineresc, de altfel simpatic si induiosator.
“Ar fi putut cineva, în locul lui Pilat, să stopeze crima?”
Ar fi putut cineva, in locul lui Dumnezeu, sa stopeze ingrozitoarea intamplare de la Constanta?
“Dar când politicul ( si-mi permit sa completez administratia) este investit cu speranţe nemăsurate şi capacităţi mântuitoare, pretoriul eşuează lamentabil.”
Din nou imi pare ca, intorcandu-va smerit in spiritul Duhului Adevarului, sunteti incorect politic dar corect duhovniceste.
Sunt bucuros de aceste cuvinte si desi stiu ca ” viata e complexa si prezinta multe aspecte”, aspecte nu tocmai blande, sunt mangaiat. Serios.
Splendoarea din abator
(gînduri despre două cetăţi)
Citind Evangheliile, n-ai cum să nu-i suspectezi atît pe liderii religioşi din vremea lui Iisus, cît şi pe controversatul Pilat, de un fetişism al denotaţiei în uz. După ce cluabilitatea Zeului întrupat este probată cu brio, se aud voci de joasă ironie sugerîndu-i crucificatului să dezerteze, miraculos, din supliciu, din moment ce susţinuse, cu puţin timp înainte, că poate surpa şi reclădi Templul în doar trei zile. Cînd Hristos vorbeşte despre Împărăţie, despre Libertate sau despre Putere, se găsesc destui hermeneuţi pedeştri ce rămîn perplecşi la auzul unor asemenea instrucţiuni şi promisiuni, ţinînd cont că sunt răspîndite de un vagal fără ticuri revoluţionare, debonar şi dispunînd mai degrabă de un anturaj pestriţ de convivi cumsecade decît de o platoşă umană feroce, loială şi aptă de insurecţii plauzibile. Fireşte că în opinia clerului mozaic al contextului, un fost tîmplar devenit ereziarh de oarecare prestigiu blasfemia suculent ori de cîte ori făcea afirmaţii cu aromă mesianică, adică politic-religioasă. Mîntuitorul, pentru dînşii, trebuia să fie mai degrabă un soi de Moise îmbunătăţit, o stihie divină cu agendă comunitară, un melanj harismatic de basileu viril şi serafim justiţiar. Prin urmare, pedagogia hristică fie periclita consacratul model eshatologic, fie reprezenta un derapaj vulgar de la comandamentele Tradiţiei. Lui Iahve îi refuzau, gîndind astfel, orice nuanţă. Umanitatea era musai un pici colectiv ce putea fi dresat doar prin Decalog, interjecţie uraniană şi vergea cataclismică. Predicatorul din Nazaret, cu subtilităţile sale permisive, cu blîndeţea lui inestetică şi idiosincraziile sale exotice lăsa impresia unui dizident molcom, cu persuasiv aplomb ideologic şi contururi de mit în filigran. Cît despre Pilat, acestuia replicile deţinutului evreu pesemne i-au strîrnit sentimente bizare, contradictorii. Citea în purtarea şi răspunsurile bucolicului prizonier o condescendenţă de nebruiat faţă de musculatura imperială a Romei şi o siguranţă de sine vecină cu sminteala. Cum să obţii, cînd foloseşti asemenea lentile dregătoreşti, sensul Adevărului? Cum să digeri sănătos retorica siderală, cînd pentru tine Libertatea e un concept strict juridic, iar Puterea se rezumă la capacitatea de a stîlci ori dezintegra, adesea ad libitum, carnea condamnaţilor? Nici forul iudeu, nici autoritatea latină nu au avut organ pentru metaforele adînci ale Învăţătorului. Primii îl socoteau un vagabond cu oarecari dexterităţi de hipnotizator, ceilalţi se vedeau incomodaţi de o caricatură însiropată sibilinic…
Aşa cum isteţ a arătat Gabriel Liiceanu abordînd chestiunea utopiilor, o soterie adecvată umanului este una care dislocă, în sensul unui exerciţiu de oraculară cochetărie sacră. Polul transcendent propune elementului profan un scenariu de foraj în zenit, un lift către sempitern. Or, e clar că discursul ademenitor al ofertantului nu poate fi interpretat în cod sublunar. E nevoie de o strădanie, de o alonjă comprehensivă străină oricărei Civitas terrena. Campanella, Morus sau Fourier sunt principial inteligibili. Lectura lor nu reclamă o nouă şi simbolică experienţă obstetrică. Nu trebuie să te ‘naşti din nou’, să devii, în mod radical, altceva pentru a pricepe reformele propuse în textele dînşilor. Iar asta fiindcă zelul lor salvator rămîne fidel unui timp şi unui spaţiu filoxerate ontologic. Fireşte, ţi se cere un real efort doctrinar, o descuamare de reflexele sociale vechi şi de cutume, o emulaţie civică de alt tip. Însă ‘omul nou’ propovăduit de aceste reţetare politice rămîne un om istoric, în cel mai fericit caz o petulantă efemeridă. Prin urmare, în cazul pachetului soteriologic autentic, e nevoie de alt model de lector, unul ce nu speră sub patronajul lui ‘mîine’, ci sub cupola discretă a lui ‘dincolo’. Apoi, se impune o reconfigurare a trăirii scandalului. Pentru cel înrădăcinat, inamovibil, în lutul comunităţii terestre paideea creştină nu poate fi decît una imposibilă şi irelevantă. Amorul pentru potrivnici, practica umilităţii, refuzul mondenităţilor flamboaiante par mofturi în răspăr cu determinările noastre psihologice. Surplusul de obraz oferit agresorului e pură abatere de la firesc. Ei bine, cu o asemenea ereditate perceptivă nu pot fi evitate decodările aberante. Se pretează la mesaje de acest tip doar cei ce înţeleg să citească Logosul din posura de diasporă a Cerului, în plină detentă odiseică. Pentru ca, la un moment dat, tropii Revelaţiei, după numeroase şi epuizante vocalize spirituale, să devină înţelesuri curente, în timp ce utilizările laice ale unor noţiuni precum Cetate, Persoană, Împărăţie, Putere sau Libertate să ajungă, după întinşi evi de suvernanitate literală, metafore livide, neinspirate.
Între timp, citadela îşi estropiază saltimbancii şi subiecţii alienaţi. Sub refrene juridice, se practică deboşa flagelaţiei. Cruzimea îşi dă mîna, nu pentru întîia oară, cu seva exactă a legii. Un hoinar enigmatic, venit din menuiserie, e ciopîrţit şi expus într-un baroc spectacol punitiv, tipic roman. Stăpînirea cezarilor e resimţită în fastul ei sanguinar, ca rafală de piroane. Vecinii de calvar ai neprihănitului dezbat, fără veleităţi, substanţa Puterii. Unul alege să moară sub cerurile şi-n praful Romei. Celălalt, se dedică - deloc tardiv - unei figuri de stil. În abatorul Istoriei, o antantă de lumină şi vigoare paradoxală eclipsează, impalpabil, supremaţia jilţului tiberian. Epoca mărilor despărţite şi a diluviilor, epoca forţei spectaculare, cu alură cosmogonică, a Creatorului luase sfîrşit. Începea sezonul unui imperiu fără circ şi cu o specie superioară de pîine…
Pentru quaecumque.
Cu tot respectul de care dispun…
Tu asa vorbesti si cu oamenii? Am suferit un traumatism destul de serios citind comentariul tau. Si nu sunt domnisoara.
M-ai speriat frate…
Pentru [cognomenul] HERAASKUORTODOX
Imi cer scuze daca randurile de mai sus v-au compromis tonusul in vreun fel ori au atentat la echilibrul dvs. cerebral. Imi asum pana la capat lipsa de fler oratoric.
q
PS: Am intalnit, nu de putine ori, domnisoare cu profil vegetal si temperament de pradator hun…
Şi acest articol, precum cel despre homosexualitate, suferă de marca prezentului, de siajul derivei de la sacru, de retorica nuanţei ca scuză a îndepărtării de absolut. Profeţii şi Dumnezeu însuşi ne-au prevenit asupra “crimei” despre care scrie autorul aici. Cum să-ţi mai pui atunci problema împiedicării crimei? Cum să mai despici evenimentele în patru, căutînd explicaţii mai mult sau mai puţin savante pentru lucruri tainice?! Iar decăderea omului nu mai e de mult timp o taină, aşa cum sufletul omenesc nu mai e nici el ceva ce aşteaptă să fie descifrat sau care ar putea fi înţeles la o adîncime mai mare decît cea oferită de Sfintele Scripturi. Cititorii pot avea impresia că greşeala, păcatul, nimicnicia omului fără Dumnezeu sunt scuzabile, de vreme ce sufletul nostru e încă o enigmă împovărătoare. De aici concluzia că suntem încă în căutarea drumului drept, cînd Sfintele Scripturi cuprind şi adevăr, şi cale, şi viaţă. Şi cum să pui problema unei “existenţe fericite” (ce cuvinte!) prin raportare la politică, percepută aici ca o eventuală sursă majoră a ei, ştiind că politica nu e mai mult decît o lege lumească aflată preponderent în opoziţie cu Legea divină, care ar trebui să fie adusă, de fapt, în prim-planul discuţiei?! Oare autorul şi-a pus vreodată problema dacă un creştin autentic ar fi dispus să lase deoparte imersiunea în Cuvînt şi timpul său de rugăciune (continuă) doar pentru a face o analiză elaborată asupra unui conglomerat de idei stricate sau de proaste obiceiuri? Ca şi în articolul despre homosexualitate, conţinutul de aici pare rezultatul unor preocupări mai mult intelectualiste decît teologice.
Pentru punctulortodox
Citind intervenţia dvs. - amestec de indignare feciorească şi vigilenţă cu cearcăn - mă întrebam cum închipuiţi portretul teologului plauzibil. Un soi de flaşnetar diafan, emancipat de nimbul speculativ, aţipit în feerii atemporale şi viforos cu tot ce ţine de problematica labirinturilor mundane?
Mi-aţi amintit, prin patosul dvs. cu corset, de o frumoasă observaţie pe care un bătrîn franciscan i-o trece mai tînărului său discipol benedictin:
“Antichristul poate lua naştere chiar din credinţă, din dragoste prea mare faţă de Dumnezeu, sau de adevăr, după cum ereticul se naşte din sfînt, şi cel bîntuit de draci din clarvăzător. Teme-te, Adso, de profeţi şi de cei dispuşi să moară pentru adevăr, care de obicei fac foarte mulţi oameni să moară împreună cu ei, adesea înaintea lor, uneori în locul lor.” (Umberto Eco, Numele trandafirului)
Destindeţi-vă niţel, domnule/doamnă, îngăduiţi-vă surîsuri profane şi cercetaţi dacă nu cumva şi la ospăţul filosofiei (politice) aţi putea găsi calorii utile efortului depus pe calea mîntuirii…
Cu stimă,
q
Către quaecumque
Dacă v-aţi gîndit că preţiozitatea în limbaj, pe care o afişaţi aici sau în altă parte, mi-ar putea părea un semn de inteligenţă al autorului, atunci vă înşelaţi. Cititorul profesionist îşi dă seama repede de caracterul superficial, în esenţă infantil, al răspunsurilor pe care le daţi în cadrul acestor teme serioase. Dovadă este atît citatul din Eco, pe care l-aţi invocat cu mîndrie utecistă, cît şi apelul la destindere din finalul intervenţiei. Numai relaxarea cvasionirică şi irepresibilă, care vă încearcă în momentele de extaz lexical, pare să fie motivul principal pentru care încă nu sesizaţi că, la dezbaterile despre sacru, parada asocierilor forţate de vocabule sau de idei este de departe un reflex de puştan fandosit cu veleităţi literar-ştiinţifice. E momentul să băgaţi de seamă (cu ajutor extern determinant) că, la ospăţul filosofiei (politice), unde pare că vă acomodaţi tot mai bine, caloriile asimilate duc la degenerescenţă, teologică, cel puţin.
Numele trandafirului… minunat… pentru sociologii poeti… o mangaiere.
Către (cine altcineva decît) Punctul Ortodox
Mi se impută adesea satiriazisul retoric şi sunt suspectat - cu diligenţă de străvechi ordin cavaleresc - de un fel de orgasm al jargonului sardanapalic. Dacă tentativa mea de sugestie către dvs. a conturat doar haremuri stilistice, incizia subsemnatului e regretabilă…
Păreţi a vă aroga o mineralizare, fără puroi, în rictus cu sutană de imaculată ereditate. Pentru dvs., teologia e musai o suficientă digestie (dacă nu cumva siestă de amplu serpentariu), pasivă metafizic, a tomului scriptural. Îl acuzaţi pe domnul Neamţu de frigiditate teologală de pe poziţiile unei autorităţi ireprehensibile. Îi reproşaţi curiozităţile epistemice şi verva de sagace mirean. Îl bănuiţi de sporadice ţicniri laice, cu parfum gnoseologic. Pesemne aţi dori ca toţi cugetătorii acestei generaţii, în speţă cei religioşi, să încremenească, aseptic, în vetuste şabloane mentale. Nu-i îngăduiţi teologului nici un plonjon meditativ fără (explicite) ocheade către sublimităţi boreale. Sunteţi marţial în varianta smirnă usturătoare şi didactic în stilul orelor de dirigenţie socialistă. Aveţi convingeri mistice neuzurpabile şi o lăcomie demolatoare de firidă. Pentru dvs., Hristos a potcovit frazeologic, iar nouă nu ne rămîne decît să ne zvîrcolim umil, fără insomnii interogative, în marginea dictonului biblic. Cu asemenea exemplare umane se poate imagina, facil, un Hades de ideologică coloratură creştină…
Dacă pedanteria (sau mai bine zis, gastrita) mea estetică v-a stîrnit cefalee ori neusea hermeneutică, îmi cer scuze. Şi nu ascund faptul că instransigenţa dvs. de chilie totalitară mie, cel puţin, mi-a tulburat tihna anotimpului pascal.
Cu drag,
q
Către acelaşi quaecumque
Aţi recurs la reinventarea comentariului meu iniţial şi-aţi obţinut o veche metodă de manipulare argumentativă. Nu l-am acuzat pe dl Neamţu de nici una dintre imperfecţiunile enumerate în răspunsul dv. Mai pe înţelesul dv., îi pot reproşa doar preluarea unui discurs care problematizează din unghi modern pînă şi simbolistica din Sfînta Scriptură. În timp ce Sfînta Scriptură consemnează sacrificiul Mîntuitorului, dl Neamţu îl rescrie sub formula “inocenţei”, cu destin… (Mi-e teamă că, dacă nu reflectaţi suficient la cei doi termeni, nu veţi pricepe deloc diferenţa. Dar nu o să insist.) Probabil că o tratare în termeni scripturali şi exacţi i se pare anacronică şi mai puţin atrăgătoare, literar vorbind, uitînd de veşnicia Cuvîntului, de expresivitatea şi de eficienţa inegalabile pe care el le conţine. Din aceste motive, stimate domn, Cuvîntul nu poate fi pus în rînd cu “şabloanele vetuste”, iar a te opune acestei idei nu e altceva decît a te opune omniscienţei divine. Fără îndoială, ne putem lăbărţa exprimarea departe de dictonul biblic, atunci cînd asimilarea Cuvîntului ne pare dificilă, dar asta nu e nici competenţă sporită, nici flexibilitate nemaiîntîlnită. Măcar de s-ar face în cunoştinţă de cauză, cu asumarea declasării induse de frazeologia modernă.
Într-adevăr, am convingeri mistice neuzurpabile, trase din litera ştearsă, dar strălucitoare, a versetului biblic, şi cred că această stare e net preferabilă uneia cu insomnii interogative interminabile, desfăşurate în miezul îndoielilor necarteziene. Datorită acestui fapt, puteţi conta pe rezistenţa mea sporită în faţa agenţilor provocatori de cefalee indezirabilă. Îmi pare rău dacă răspunsul meu intransigent (şi totalitar perceput) a reuşit să risipească (prematur, înţeleg) fie şi un dram din tihna dv. pascală. Ţin, totuşi, să vă reamintesc că, din acelaşi spirit intransigent şi absolutist, Dumnezeu, Tatăl nostru, nu admite, nici măcar pe linie stilistică, alţi zei ori varii idoli banali, precum se insinuează în multe din scrierile contemporane.
Cu acelaşi drag,
P.O.
Dragi prieteni,
Hristos a înviat!
Mulţumesc tuturor pentru comentarii. Nu vreau să zăbovesc prea mult într-o acoladă apologetică.
Precizez doar faptul că există discursuri patristice lipsite de citate biblice abundente - cum ar fi cuvântarea Sf. Vasile cel Mare către tineri (ad adolescentes) - perfect ortodoxe în duh şi adevăr. Textul despre Pilat nu ocoleşte Sf. Scriptură, ci oferă o parafrază pentru un public adesea necatehizat, pentru cititorii aflaţi doar în pridvorul Bisericii.
Acest fapt obligă la un anumit set de opţiuni stilistice, fără să fie vorba de trădări intelectualiste (argumentul similar l-aş aplica şi în privinţa textului despre homosexualitate, postat acum în versiune completă). Fiecare nouă generaţie de creştini vorbeşte limba istoriei culturale în care s-a născut - deşi asta nu anulează perenitatea Cuvântului. Dacă pr. Ilie Cleopa şi pr. Andre Scrima fac parte din aceeaşi tradiţie ortodoxă nu văd de ce ne-am crampona şi de ce am anula şansa îmbogăţirii discursului teologic din perspective care se dovedesc ziditoare.
Gânduri bune şi salutări pascale,
MN
Dragă Punct(ule) Ortodox,
Nu comunic telepatic, pythic ori prin alt instrumentar ezoteric cu tînărul savant ce a produs textul despre Pilat din Pont. Dar daţi-mi voie să cred că paragrafele dînsului nu rezumă, agnostic, un basm zaharisit, nici nu decriptează, în cod fenomenologic-prisăcaresc, jertfa Mîntuitorului. E vorba mai degrabă de o meditaţie campestră cu permanent subtext alpin, o parcurgere cu ghete filosofice, dar cu certă vibraţie de pelerinaj. Nu despre martirajul hristic e vorba în rîndurile domnului Neamţu sau, altfel spus, nu asta e tema propusă de dînsul. Dacă ajunge acolo, o face natural, cu o fluenţă impusă reflexiv, aşa cum un notoriu peratolog român, atacînd problema limitei, ajunge la libertate, iar apoi, vrînd-nevrînd, la Dumnezeu ca sursă, garant şi eretocrit al acestui dar. A vorbi despre Hristos cu inflexiuni de bibliotecă recentă nu echivalează cu o culpabilă ocluziune a porilor teologali. Dar mai ales, a formula şi a peripatetiza, cu discernămînt, într-o problemă de filosofie politică nu exclude un subtil finiş teologic. Or, dvs. am impresia că aţi citit gîndurile lui Mihail Neamţu cu stricte aşteptări de amvon, că aţi sperat la un asediu al chestiunii în docil duh biblic, fără piruete speculative “păgîne”. Mă certaţi, cu un condescendent fîlfîit pedagogic, că nu discriminez iscusit între “sacrificiu” şi “inocenţa cu destin”. Eu nu m-aş crampona de asemenea puberale precizări conceptuale. Cui nu-i este oare clar că, din unghi profetic şi soteriologic, Golgota nu e o tardivă tragedie elină? De ce nu vă străduiţi să depistaţi în acest text nu o problematizare de seminar ortodox, ci un ascensor deştept către vag şi paradox de sacră coagulare? În fond, e un panseu urcător, nu o dezbatere cu patrafir trădat despre managementul divin.
Cu netrucată simpatie,
q
” Cui nu-i este oare clar că, din unghi profetic şi soteriologic, Golgota nu e o tardivă tragedie elină?”
Mie. Daca nu ar fi existat Invierea Domnului ar fi fost inca o tragedie istorica.
Iarta-ma, dar, cum spune Sfantul Pavel: ” daca Hristos nu ar fi inviat zadarnica este credinta noastra”. Asa ca daca cineva doreste sa vada si sa “impuna” credinta in Hristos ca pe o facultate estetic-mistic-…ic-…ica, pierde ce n-a avut niciodata.
quaecumque a subliniat esentialul: procentul de realitate remanenta deconspira diacronic reziduurile depuse pe malurile lui Lethe. O materie viscoasa care a abandonat potentialitatea anti-umanismului salvator nu va reusi in schimb sa transubstantieze pretinsul esentialism al imobilitatii resurgente in curgerea limpede a “naturii” heraclitiene.
depinde de facultati.
În sfîrşit, un lector cu timbru de submersibil hermeneutic. Într-adevăr, nucleul ăsta era: doza de prezenţă inalterabilă lichidează, istoric, voalul scrumului tolănit în marginea Uitării. O substanţă cleioasă pentru care latenţa mîntuitoarei doctrine opusă umanului este un simplu avorton nu va triumfa în încercarea de a rafina euharistic veleitarul permanentism al stazei convertită la emergenţă în prefacerea transparentă a universului din gîndirea Obscurului.
Noi credem că lectorii sunt de fapt emanaţia unei existenţe singulare, în fapte şi-n exprimare. Oricine are ochi vede…
repet. depinde de facultati. obscur, ne-obscur nu poti la nesfarsit. nu se mai intoarce.