Criza fatalismului
O îndoială persistentă atinge stigmatul identitar al României moderne: nu reprezintă oare „fondul intim-străin” al pasivităţii noastre sociale o proiecţie a etosului creştin? În faţa acestei întrebări, percepţia multor intelectuali – altminteri diferiţi ca inteligenţă şi portanţă – se contractat spontan, într-un gest reflex de apărare. Afectul anti-ortodox al intelighenţiei progresiste vede românul religios trăind fatalismul ca pe-o condamnare abisală. Orientul, horribile dictu, ar fi sinonim cu retardarea. Bizantinismul n-a însemnat, chipurile, decât bovarism anistoric şi vasalitate epigonică. Aceste sloganuri paşoptiste fac, până astăzi, carieră publicistică. În plină „eră a vidului”, aplecarea presei către senzaţional acutizează prejudecăţile ideologiei seculare. Întâmplările fericite care leagă istoria comunităţilor locale de un vechi Crez pravoslavnic sunt, cel mai adesea, ignorate. În schimb, fascinaţia mediatică pentru negativitate (e.g., cazul Tanacu, Taizé) îndeamnă „elitele” să-şi etaleze suspiciunea faţă de „credinţele populare,” plusând cu superbie în direcţia alienării. Cum s-ar putea ieşi din această cultură a înveninării? Ce anume ar putea vindeca ţesutul social de rănile resentimentului? Răspunsul îşi dictează singur cadenţa: disciplina atenţiei hermeneutice, retenţia judecăţilor categorice şi, mai ales, competenţa informării. Pentru a vorbi astăzi despre relevanţa socială a Bisericii, analistul se bazează nu pe vagi impresii de salon, ci cunoştinţe de istorie, teologie şi – desigur – statistică. Relaţia de cauzalitate între înapoierea valahă şi aspiraţiile etosului ortodox trebuie demonstrată silogistic, iar nu enunţată sentenţios, pe ton vaticinar. Deocamdată, datele experienţei cotidiene par să sugereze că separaţia kantiană dintre religie şi societate nu se justifică pentru cei care doresc să înţeleagă geografia simbolică a României contemporane. Creştinismul tradiţional nu este astăzi doar un factor de coagulare în mecanismul de autoreprezentare al comunităţilor ameninţate cu suicidul axiologic. El propune – la fiecare pas – o reinterpretare, după principii transcendentale, a relaţiilor care constituie textura intimă a spaţiului social. Pe scurt, Biserica ne priveşte. Când nu şi-a trădat fidelitatea în raport cu tradiţia bimilenară care-o face posibilă, Ortodoxia contemporană a trecut proba solidarităţii. În pofida inerţiilor sale sistemice, care ţin de criza raportării la modernitate, Ortodoxia a ştiut să transforme optimismul şi compasiunea într-o solidă valoare comunitară. Campania naţională „Învinge apele” din 2005 a dovedit importanţa capitalului moral girat de Biserică într-un moment dificil traversat de-o ţară atât de vulnerabilă. Fapt mai puţin ştiut, în ultimii şaisprezece ani, BOR a generat – alături de celelalte confesiuni creştine – un număr important de proiecte sociale, având consecinţe directe la nivel microeconomic (e.g., orfelinatele de la Valea Plopului). Reconsiderarea noţiunii juridice de proprietate în postcomunism a făcut ca posteritatea reformelor cuziste să fie reevaluată. Ravagiile complexului etatist al dependenţei au fost aspru diagnosticate. Tot mai mulţi teoreticieni din laboratoarele ecclesiei condamnă astăzi inerţiile etosului balcanic. Îşi vor păstra atunci stereotipiile iluministe obiectul înverşunatei lor deprecaţii?
Resurse private în forul public
Angajamentele sociale ale Bisericii cuprind nu doar lucrarea pentru săraci, şomeri, copii abandonaţi sau bătrânii nevoiaşi. Creştinismul autentic atacă „egalitarismul invidiei” (Tristram Engelhardt jr.) pentru a stimula un autentic altruism personal care investeşte actul de caritate în orizontul virtuţii. Sfinţenia vieţii, iar nu egalitatatea economică, reprezintă scopul eticii creştine. Deciziile ecleziastice ar trebui deci să acorde sprijin nu doar categoriilor defavorizate, ci şi celor care promit excelenţa. De exemplu, instituirea unui sistem public de burse private – în sistem anglo-saxon – menit să-i susţină pe tinerii angajaţi în dialogul dintre reflecţia teologică şi cercetarea umanistă ar putea motiva, ulterior, implicarea „generaţiei aşteptate” în proiectele sociale de-o robustă inspiraţie creştină. De la proiectele editoriale de traducere a clasicilor până la acţiunea ecologistă sau consilierea familiei, Biserica va demonstra că se preocupă simultan de unica demnitate a persoanei (particularul), fără să uite de vocaţia universală a comunităţii (generalul).
Succesul unui asemenea proiect ar cere restabilirea unui nou parteneriat între cler şi laicat, bazat pe încredere şi sinceritate. Invitaţi la o reflecţie sistematică şi un dialog instituţional, cărturarii Bisericii vor putea depune mărturie despre aşteptările tradiţiei în raport cu societatea contemporană. Într-o lume a penumbrelor, rădăcinile unor concepte abuzate retoric de instituţiile seculare (e.g., „egalitate”, „drepturile omului” sau „binele comun”) se cuvin împrospătate teologic. Un asemenea travaliu intelectual ar impune critica filozofiilor utilitariste care au contaminat deja discursul european oficial. Dezinteresul sau cecitatea structurilor statale faţă de proiectul Bisericii ar trebui compensat de-o curajoasă deschidere către acei antreprenori privaţi, capabili să reflecteze asupra binelui comun, depăşind rivalitatea mimetică din conflictele pieţei libere. Capitalul financiar necesar pentru proiectele culturale şi sociale ale Bisericii ar putea fi obţinut nu printr-o umilitoare cerşetorie, cât printr-o persuadare inteligentă a agenţilor economici din sectorul privat. Biserica are marele avantaj de-a propune comunităţii oamenilor de afaceri nu o cultură narcisistă, detaşată boem de valorile comunităţii locale, ci mai ales o etică substanţială, capabilă să transforme fiinţa umană. Integritatea, onestitatea, respectul, punctualitatea, valoarea cuvântului dat – toate acestea sunt virtuţi derivate care contribuie decisiv la îmbunătăţirea climatului economic. Laicatul creştin poate – tocmai de aceea – să invite oamenii de afaceri, jurnaliştii, liderii de opinie şi directorii de conştiinţă ai societăţii civile la o dezbatere temeinică a raportului de forţe între politicile sociale şi cultura religioasă. Am putea spera atunci că aventura europeană nu se va sfârşi, undeva la „firul ierbii,” printr-o celebrare a gregarităţii de tip panem et circens.
Viitorul creştin-democraţiei
Pentru această schimbare de perspectivă, reforma clasei politice din România este indispensabilă. Punctul de plecare pentru o reflecţie inovatoare îl reprezintă, fără doar şi poate, eşecul patent al proiectului creştin-democraţiei. Aderenţa statistică la valorile Bisericii nu se reflectă – pentru cea mai mare parte din electoratul acestei ţări – într-o agendă civică sau politică. Pentru a proba această afirmaţie va fi suficient să luăm exemplul şefilor de stat. Inutil de reamintit, sloganurile care l-au menţinut la putere timp de 12 ani pe Ion Iliescu n-au avut vreo tangenţă cu sensibilităţile etico-religioase ale suflării ortodoxe. Francheţea cu care dl Iliescu s-a declarat liber-cugetător (în traducere populară: „om fără nici un Dumnezeu”) a avut chiar efecte tranchilizante. Intelectualii emancipaţi au putut aprecia separaţia sferei publice de cea privată, în timp ce poporul mai puţin şcolit a priceput că visul de aur al socialismului nu mai reprezintă demult monopolul Bisericii.
Într-un mandat epuizat cu fulgerătoare viteză, Emil Constantinescu n-a demonstrat deloc că asumarea deschisă a Crezului pravoslavnic ar avea vreun efect purificator asupra politicului. Dimpotrivă, pietatea individuală a dlui Constantinescu a rămas perfect izolată faţă de exigenţele unei serioase reflecţii şi practici teologico-politice. Lustraţia din administraţie, stoparea hemoragiei bancare, anihilarea corupţiei sistemice, protejarea familiei, întărirea securităţii, profesionalizarea educaţiei n-au rămas decât idealuri de mucava. În fine, popularitatea de astăzi a dlui Traian Băsescu nu pare născută din slujirea idealul politic al creştin-democraţiei. Ceea ce declanşează mişcările de scenă ale preşedintelui României este pragmatismul instinctual şi empatia cultivată, încadrată discursiv de câteva referinţe magico-religioase (i.e., Catedrala mântuirii sau evocarea Bucovinei ca „pământ sfânt”). În ceea ce priveşte oferta partidelor politice, singurul organism care şi-a revendicat imediat după Revoluţie doctrina din filonul european al creştin-democraţiei ispăşeşte acum o grea pedeapsă. PNŢCD înseamnă ostracizarea. Într-o Românie al cărei imaginar public mai păstrează mărcile simbolice ale tradiţiei bizantine, „ţărăniştii” şi urmaşii lor nu se bucură nici de simpatie, nici de vizibilitate. În pragul integrării noastre europene, creştin-democraţia nu e foarte limpede în cărţile electorale.
Oferta doctrinară a clasei politice credibile trăieşte încă vârsta alianţelor dadaiste. Într-o ţară pentru care fronturile războaielor culturale sunt incert precizate, sincretismul ideatic este soluţia optimă în caz avarie cu iz aviar. În acest deşert al migraţiilor iresponsabile, abia camuflate de nişte alveole eoliene şi multe eclipse morale, riscul compromiterii ideilor creştin-democraţiei sporeşte. Actori ieftini ai decerebrării politice – de la C.V. Tudor sau Adrian Păunescu la aparent benignul Gigi Becali – ventilează în agora ieftină a televizoarelor sintagme biblice ori maxime patristice, căznit forfecate şi agramat rostite. Chiar şi atunci când prezumţia de ticăloşie e abolită, ceea ce rămâne la îndemâna „poporului ales” al senatorilor şi deputaţilor este fie delirul utopic al ereziei („soarele sfânt de pe cer”), fie bemolul unui deism vag („cred în cineva de sus”), consumat din resursele inepuizabile ale sentimentalismului românesc. Drumul de la afectul imprecis până la ideea limpede mai e – lung şi aspru. Absenţa unei serioase reflecţii teologico-politice face din România un loc de scandal religios şi caricaturi seculare. Scandalul este probat de ruptura între votul de încredere al populaţie dat instituţiei Bisericii şi anemia cvasi-perpetuă a oricărei creştin-democraţii locale. Caricatura pare schiţată apoi de contradicţia între uriaşele aşteptări ale românilor faţă de o nouă clasă politică şi extraordinarul deficit de memorie pe care reprezentanţii acestei – după chipul şi asemănarea majorităţii europarlamentarilor – îl atestă în raport cu valorile tradiţiei creştine. Cauzele acestui fenomen tardiv sunt complexe şi indică o suită interminabilă de restanţe. De la recepţia patetică a ideilor Revoluţiei franceze în mediul elitei româneşti de secol XIX, trecând prin criza de embargo de care – decenii la rândul – cultura politică anglo-saxonă a suferit la gurile Dunării, pentru a termina cu proverbiala dihotomie „cler versus laicat” (împreună cu toate pandantele sale culturale: teologie vs. filozofie, ritualism vs. scepticism, romantism religios vs. secularizare forţată), întâlnirea între creştinism şi democraţie îşi întârzie la noi materializarea instituţională. Toate clasele de actori implicaţi în acest scenariu balcanic par să-şi repete vechile replici de culise, în timp ce proaspetele angajamente militare şi diplomatice pro-atlantice împreună cu noua conjunctură a relaţiilor internaţionale („ciocnirea civilizaţiilor”) par să invite la decizii politice, iar nu acrobaţii stilistice. Totuşi: dacă axa Washington-Londra-Bucureşti ar putea însemna ceva pentru istoria ideilor politice din România, o dezbatere publică asupra eşecului creştin-democraţiei se impune cu stringenţă.
Lobby politic şi parteneriat social
Revigorarea proiectului politic al creştin-democraţiei ar antrena după sine o revitalizare a angajamentelor civice. Parteneriatul dintre Biserică şi agenţii privaţi s-ar cristaliza pe fondul unei viziuni care reduce statului şansa hipertrofierii birocratice, crează premisele de competiţie oneste, încurajând totodată gestul filantropic şi investiţia socială. Acesta este un alt punct care ar putea intersecta valorile teologiei personalistă cu opţiunile economice ale comunităţii de afaceri. Contestarea supremaţiei statului napoleonian prin recursul la modelul statului constituţionalist modern (J. Locke) ar fi primul semn al desprinderii creştinilor autohtoni de păcătoasa mentalitate asistenţialistă. Explorarea posibilităţilor teoretice ascunse de etica procedurală a unui stat cu puteri reduse ar marca un nou început în reflecţia socială a Bisericii.
Creştinul tradiţional va redescoperi atunci falsitatea virtuţilor delegate, greutatea muncii individuale, importanţa iniţiativei proprii, curajul investiţiei, valoarea creditului bancar, arta chiverniselii şi bucuria roadelor. Un stat autoritar, capabil să uniformizeze ideologic şi să creeze complexul dependenţei sociale, nu face decât să sporească şi mai mult confuzia. El se cuvine sever amendat. Modele alternative la situaţia dată merită dezbătute mai ales în contextul integrării. Cu siguranţă, proiectul iluminist francez de reducere la anonimat a aportului social, cultural şi economic al tuturor comunităţilor religioase din societate este perdant. Discriminarea pe criterii religioase – un fenomen de care universităţile de astăzi nu sunt străine – trebuie dezavuată. Fără să legitimeze filozofia romantică a răzvrătirii, Evanghelia nu promovează nici raportul de servilitate între imperium şi sacerdotium. Dimpotrivă, instituţiile statului (Romani 13, 3-4) au răspunderi limitate şi nu pot atinge libertatea de conştiinţă a cetăţenilor afiliaţi – trup şi suflet – Bisericii. Datele sociale din România începutului de veac XXI arată că instituţiile statului au nevoie să recunoască capacitatea de integrare şi coeziune comunitară a bisericilor creştine. Fără aportul lor pacificant, o societate permanent măcinată de conflicte între clase ori grupuri ar fi imposibil de guvernat. Din această perspectivă, presa şi celelalte organizaţii non-guvernamentale îşi pot face un proces de conştiinţă. Un minim acces de luciditate nu poate să nu descopere importanţa crezului creştin pentru asanarea morală a unei societăţi cangrenată de corupţie şi anomie. Unei lumi posedate de năravul iubirii de sine, creştinismul îi reaminteşte miza sa terapeutică. În multe colţuri ale României profunde – în cătune izolate, sate în derelicţiune şi oraşe industriale – doar slujitorii Bisericii au mai rămas „la post”. În comunităţi decimate demografic, dezorientate moral, vlăguite economic şi aflate uneori la cheremul delicvenţei stradale, „vechiile cazanii” oferă singura îndrumare credibilă şi statornică. Acest fapt justifică, deşi strict contextual, proiectul salarizării clerului din bugetul public. Acolo unde proiectul modernităţii – înlocuirea barbariei cu civilizaţia – a eşuat, Biserica poate obţine, prin mijloace specifice, controlul violenţei domestice, diminuarea ratei criminalităţii, stoparea analfabetismului, scăderea avorturilor, susţinerea procesului de educaţie şi întărirea solidarităţii comunitare. Toate acestea sunt valori tradiţionale europene, pe care religia creştină le întăreşte gratuit şi le popularizează genuin. Datorită importanţei sociale a confesiunii majoritare din România, BOR ar trebui reprezentată – prin resurse proprii – la Bruxelles. În mod ideal, serviciile diplomatice ar trebui îndeplinite de un ambasador laic. Motivul – înţeles demult de către grecii din diaspora – abia mai merită subliniat: programele sociale şi culturale ale Bisericii ortodoxe au nevoie de lobby politic. În absenţa acestei conversaţii, comisarii europeni nu vor recunoaşte Biserica drept partener social în dialogul cu instituţiile statului român. Astfel, schizofrenia „elite politică” vs. „societatea civilă” se va adânci.
Pragmatism ecumenic
BOR este una dintre foarte puţinele organizaţii non-guvernamentale posesoare a unei reputabile legitimităţi istorice. Reforma socială şi îndreptarea moravurilor din România nu poate progresa în nici un sens fără activarea energiilor nevăzute, din interiorul Bisericii. Adoptarea acestei filozofii legitimează în chip pragmatic unicul ecumenism posibil din zilele noastre: nu mişcarea sufocată birocratic de „experţi”, ci proaspăta viziune filantropică care poate duce laolaltă suflete vii, dincolo de vechile bariere confesionale. Teologul de strictă observanţă ne va reaminti, desigur, importanţa graniţelor dogmatice pentru o reflecţie fundamentală. Din această perspectivă, valorile sociale ale Evangheliei rămân mereu nişte virtuţi derivate. Un proiect de asistenţă caritativă este recesiv în raport cu orizontul eshatologic de participaţie al omului coram Deo. Prin urmare, raţiunile interne care mişcă un corp eclesial în direcţia unui act de empatie socială rămân străine limbajului secular. De altfel, agenda generozităţii nu poate fi supralicitată într-un sens utopic: „pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi” (Ioan 12, 8). Surplusul de cunoaştere sau bunăstare oferit de practica virtuţilor creştine nu se capitalizează instantaneu. Acţiunea socială a creştinilor nu se poate converti într-un registru imediat de profit economic, girând astfel visul autonomiei seculare. Ceea ce politica liturgică a Bisericii reuşeşte să întărească este mai curând o etică a respectului, a politeţii şi solidarităţii. Ultimele decenii au indicat faptul că instituţiile europene refuză să recunoască valorile umanismului clasic ca pe nişte virtuţi crescute pe trunchiul eticii creştine tradiţionale. La ce ne putem aştepta, pe viitor? Într-un stat tentacular – condus de minoritatea prostiei ideologice şi plebiscitat de-o majoritate iresponsabilă –, darul discernământului îngemănat cu iubirea de aproapele va redeveni probabil o „activitate mistic-duşmănoasă.” Ştim însă cu ce preţ.
