ŢIGANII, BISERICA ŞI STATUL: URGENŢA UNEI DEZBATERI

gypsy.jpg

Recensământul

Recenta dezbatere legată „doctrina socială a Bisericii” fixat deja câteva repere teoretice pentru dialogul între vocile Ortodoxiei româneşti şi reprezentanţii societăţii civile. Puţini se mai îndoiesc de faptul că secularizarea statului modern şi globalizarea economică pun instituţia Bisericii ortodoxe într-o situaţie fără precedent. Cauzele eficiente şi consecinţele iminente ale acestui proces trebuiesc gândite temeinic, discutînd comportamente şi decizii cu un impact adesea imprevizibil. Nici o „doctrină socială” nu s-ar putea dispensa de munca sociologilor care investighează comportamentul maselor pe termen scurt şi mediu. Pentru a evita aproximaţiile reductiviste, teologii au nevoie de referinţa la statistica nominală. În rubricile sociologiei, cifrele – oricât de reci – evocă uneori aşteptări stringente.  

Rezultatele recensământului din anul 2002 prilejuiesc câteva spontane reflecţii asupra prefacerilor religioase din ţesutului social românesc al ultimului deceniu. Numărul infim al celor declaraţi atei şi numărul covârşitor (dar totuşi redus cu aproape 10% faţă de cotele din 1992) al celor declaraţi ortodocşi continuă să surprindă, dar n-ar trebui să înşele. Cu siguranţă, Bisericile din România se află într-o situaţie mai fericită decât cele din Republica Cehă (unde peste 60% s-au declarat atei), sau Bulgaria (unde criza de autoritate a Bisericii ortodoxe a lăsat un generos spaţiu de iniţiativă pentru minoritatea musulmană). Totuşi, în România urbană, o simplă privire în tumultul străzii, gustul publicaţiilor de massă, isteria atât de populară a radiourilor comerciale pe banda FM dar şi comportamentul civic marcat de cinism şi corupţie par să infirme ideea că românii ar fi rămas un popor creştin par excellence. În plină eră mediatică, când ideologia nihilistă înscrie milioane de nume pe un pomelnic fără liturghie, conservarea mimetică a religiei strămoşilor rămâne un gest de suprafaţă.  

Pentru instituţiile de formare şi educaţie religioasă, un indiciu îngrijorător relevat de recensământ este nu doar sărăcirea în duh a unui popor care asculta cândva de legea lui Dumnezeu, ci şi îmbătrânirea moştenirii sale genetice. Viitorul unor Biserici dezorientate, mai mult decât cel al unei naţiuni în criză, depinde de zestrea tinereţii. Îmbătrânirea populaţiei se explică prin exodul masiv al tinerilor – al celor care în 1989 au sperat cel mai mult. Puţine au fost contra-reacţiile Bisericilor creştine sau ale instituţiilor seculare venite în întâmpinarea refugiului juvenil în mai destinsa şi nu foarte neagra străinătate. Tot pentru liderii Bisericilor şi administratorii Statului, acelaşi recensământ furnizează nutrimenţii unei îngrijorări iminente: problema ţiganilor (substantiv neconotat peiorativ). Mulţi lideri de opinie au ignorat subiectul, poate dintr-un deficit de imaginaţie sau exces de comoditate. Ştim însă acum, fără pricină de tăgadă, că peste 80% din ţiganii României aparţin oficial cultului ortodox.

Cu toate acestea, rolul crescînd pe care ţiganii îl joacă în creuzetul spaţiului civic românesc nu este încă limpede. Problema este cu atât mai presantă cu cât sunt temeiuri să credem că cifrele înregistrate la referendum nu reflectă fidel realitatea. Este foarte probabil ca minoritatea ţiganilor  să fie mult mai numeroasă decât ne indică procentul de 2.5%. Incontestabil, ţiganii de cetăţenie română reprezintă a doua minoritate etnică după cea maghiară şi cel mai cuprinzător număr în Europa. Dat fiind rata demografică a familiilor ţigăneşti, în cincizeci de ani ei ar putea deveni prima minoritate, cel puţin în anumite zone (Transilvania, de pildă). Chiar dacă s-au declarat ortodocşi, pentru ţigani această etichetă este, aşa cum vom vedea, mai puţin convingătoare decât pentru români.

Apropieri stilistice

Din motive care ţin de istoria lor culturală şi rasială, ţiganii sunt astăzi minoritatea cea mai vizibilă pentru românul de rând. Rămânînd mult timp neasimilaţi de masa largă a românilor, prezenţa ţiganilor în societate este distinctă şi profund resimţită de populaţia majoritară. De la rostirea iute a unei limbi bogate dialectal şi relativ greu de învăţat, geniul lor muzical, tenul tuciuriu al pielii sau gustul extravagant pentru îmbrăcăminte, ţiganii şi-au menţinut printre români, secole la rândul, un mod de-a fi inconfundabil. Chiar dacă nu s-au amestecat niciodată foarte uşor, cum ar fi vrut B. P. Haşdeu, românii şi ţiganii par să fi învăţat multe unii de la alţii. Înainte de a vorbi despre împrumuturi substanţiale, n-am putea ignora componenta stilistică.  

Din Bărăganul lui Mateiu Caragiale spre Brăila lui Nae Ionescu, şi mai departe către ţinuturile moldave ale lui Sadoveanu, pana literaţilor a glosat despre etosul balcanic al românilor şi ţiganilor. Lecturile sau experienţa ne-au învăţat că românul a şterpelit de la vecinul său ţigan atât gustul pentru delăsare cât şi savoarea inoxidabilă a poantei. A fi neserios nu este pentru nici unul din ei o insultă. De multe ori, o dezordine supravegheată traduce în ambele tabere acelaşi instinct de supravieţuire în faţa nenorocirii. Lunga experienţă a robiei pentru ţigani şi coşmarul iobăgiei pentru români le-au deschis acestora câteva porţi către rare libertăţi spirituale. Între ele, muzica în care revine mereu puterea de-a surâde în faţa zgârceniei sorţii. „În partea noastră de lume lucrurile n-au mers prea bine niciodată”, spune o voce. „Nici astăzi”, adaugă o alta, „nu mai e mult până departe.” Este probabil darul popoarelor cufundate în monologul fricii să-şi alunge urâtul prin sclipuire. Când sărăcia lucie te leagă de glie, pofta de-a uita rămâne singurul portativ al vieţii. Lăutarii din vechii Bucureşti ştiau să evoce cu prefecătorie autoironică această stare: „ştim, dar ce contează?” Intuiţia deşertăciunii şi dezvelirea aparenţelor lasă loc pentru această exclamaţie solomonică: „vreme este să plângi, vreme este să râzi; vreme este să jeleşti şi vreme este să dănţuieşti” (Ecleziastul 3, 4). Numai retragerea aparentă a sufletului într-o subtilă nepăsare putea pregăti inima de ţigan şi român pentru o nestăvilită creativitate. Folclorul o atestă în abundenţă.  Fără a se amesteca, nici românii, nici ţiganii n-au agreat vreodată – în tot ceea ce au ei mai bun – metoda. Românul, ca şi ţiganul, improvizează. Instituţiile cu funcţionare transparentă îi inhibă, iar rutina birocratică îi paralizează. Refuzînd disciplina, aceşti fii ai Balcanilor preferă să contemple vremelnicia intangibilă a clipei. Se prea poate ca ţiganii lăutari, chemaţi la atâtea nunţi domneşti, să fi predat românilor într-un potop de sunete lăsătoare lecţia unei înţelepciuni ancestrale. Sunt multe zilele în care, prin muzică, românii – alături de confraţii unguri sau ţigani – au deprins gustul petrecerii, dacă nu cumva ştiinţa bunei irosiri. În omogenitatea reprezentărilor din lumea tradiţională, în care kitsch-ul era un concept imposibil, s-a născut la interstiţiile coabitării multiculturală acea poftă regenerativă pentru apatie. Tradusă în limbajul cărturarilor, această încântătoare indiferenţă a dat tonul toleranţei şi al supravieţuirii în comun, vreme de secole.  Fireşte, farmecul libertăţii cu aer tomnatec se poate preschimba uşor în otravă. Din visători chemaţi să îmblânzească firea, unii ţigani au ajuns meseriaşi ai fentei, deloc nostimă atunci când se cheamă furt sau hoţie (de unde vorba despre „banul” sau „pomana ţigănească”). Anti-corpii tribali în faţa civilizaţiei s-au reprodus frecvent pe orbita aberantă a resentimentului şi a criminalităţii. Radicalul „ţigan” a derivat numeroase cuvinte şi expresii româneşti în semantica purei negativităţi. Cel needucat se îneacă la mal „ca ţiganul”, vociferează (adică „cere ţigăneşte”), este oportunist („ca ţiganul la praznic”), aşa încât unde este ţigănie e vorba de scandal, gălăgie nevrotică sau târguială neruşinată. Un lucru este limpede: când îşi pierde măsura, ironia alunecă în batjocură sau înjurătură. Ceea ce urmează nu poate fi decât un lanţ grosolan de nepotriviri. Cel obişnuit să se descurce mereu nu ezită, la o adică, să-i încurce pe alţii. Prea multa îndemânare la fluier şi joc pare să fie cu cântec. Trenul rispirilor desenează, în filigran, parabola greierului şi furnicii. Lăutarul ne interzice judecarea vieţii în categorii finale, lipsite de fluiditate: nici tragedie ascunsă, nici comedie pe faţă. Totuşi, din această îndestulată împăcare cu sine se iveşte, calm, mediocritatea. În sfârşit, un neam doar simpatic nu poate aspira la nici o glorie, ci doar la o incomodă marginalitate.

Puţină istorie europeană Marginalitatea este soarta ţiganilor de-a lungul întregii istorii europene.[i] Istoricul britanic Norman Davies (profesor emerit la Universitatea din Londra) crede că prima atestare a ţiganilor pe continent datează din 1378 (Grecia, Pelopones). În 1416 la Braşov, iar în 1418 la Hamburg, 120 de ţigani conduşi de un oarecare „Emaus al Egiptului” sunt înregistraţi de notariatele locale ca un grup de comercianţi de metale preţioase. Un deceniu mai tîrziu, peste 100 de refugiaţi din Egiptul de jos cer drept de azil la Paris, unde sunt refuzaţi. În acelaşi secol XV, regatul Boemiei oferă ţiganilor protectorat şi drept de permanentă şedere, cu posibilitatea unor călătorii în regiunile adiacente. Temporara legătură a ţiganilor cu Egiptul la sfârşit de ev mediu explică denumirea lor în mai multe limbi europene: în franceză „gitans”, în spaniolă „gitanos”, iar în engleză „gypsies”. În Imperiul Bizantin, ţiganii erau numiţi atsingani, cu referire la o obscură sectă etno-religioasă din Asia Minor, cunoscută pentru practicile ei magice. Forma grecească a fost preluată în limba germană (zigeuner), limba rusă (tsigan) şi, evident, în română. Expresia alternativă roma (sg.: rom, care înseamnă om, sau bărbat) provine din relaţia de incidenţă a ţiganilor cu Imperiul roman de răsărit, de-a lungul a mai bine de patru secole. Acest apelativ nu este lipsit de confuzie: până astăzi, turcii îi numesc pe greci „romi”, iar unii greci refugiaţi din Asia Minor se autodenumesc „romei anatolieni.” Din acest motiv, preferăm să utilizăm aici denumirea clasică de ţigani. 

În pofida acestor prime indicii, documentaţia istorică, antropologică şi lingvistică relevă alte date. Se remarcă mai întâi frapanta asemănare între limba romanes (prin excelenţă orală) şi cea sanscrită. Există apoi numeroase similitudini anatomice între tipul indian şi cel ţigănesc. Provenind din India de Nord, un larg trib nomadic, alergic la cultura societăţilor agricole, a traversat Iranul pe la sfârşitul sec. X, ajungînd ulterior în Armenia şi Asia Mică. Aflaţi în matca Imperiului bizantin, ţiganii se vor răspândi treptat în bazinul Mediteranei, începînd cu ţările Balcanilor. Având meserii tipic nomadice (căldărari, fierari, potcovari, etc.), cu un generos apetit pentru muzică şi divertisment. Ţiganii se individualizează uşor, păstrînd pretutindeni statutul de marginali. Multă vreme, Boemia le-a fost în Europa un ţinut favorabil. La finele veacului XV, ţiganii se găsesc în Portugalia şi Spania, Franţa şi Anglia, iar la începutul secolului XVI ei ating Danemarca, Suedia şi Finlanda. Pe această rută, ţiganii vor ajunge şi în Rusia unde, către a doua jumătate a secolului XVIII, ţarina Ecaterina II le deschide poarta către emanicipare.  Acest scurt tur de orizont confirmă faptul că, departe de a fi circumscrişi în perimetrul românesc, ţiganii – cu toate cele bune şi rele ale lor – sunt zestrea Europei comune. Pe acolo pe unde au trecut, ei au contribuit la dezvoltarea unei culturi inconfundabile, mai cu seamă în sfera artistică. De la stilul flamenco născut în Andaluzia (cunoscut nouă astăzi prin Paco de Lucia) până la exuberantele dansuri ungureşti „csordas” (care i-au fascinat pe compozitori maghiari Z. Kodály sau B. Bartok), cultura muzicală ţigănească a câştigat o reputaţie mondială. Datorită acestei muzici, locuitorii de astăzi ai Balcanilor regăsesc între ei cu o nedisimulată empatie. În Europa occidentală, incredibila vitalitate a ţiganilor a fost omagiată în opera unor romantici boemi precum Giuseppe Verdi (Aida), G. Bizet (Carmen), sau Franz Liszt (în Rapsodiile ungare). Poemul lui Al. Puşkin Tsygany (1824) ne dă percepţia europeanului cultivat confruntat cu acest fenomen unic: ţiganii itineranţi aflaţi în căutarea libertăţii. 

Inter nos

La oraş ori la sat, în Ţările Române – mai puţin Transilvania, cât în Moldova şi Valahia – ţiganii au fost reprezentat un permanent decor antropologic.[ii] În timpul lui Vlad Ţepeş şi a lui Ştefan cel Mare, robia ţiganilor era de notorietate. Când Ţările Române s-au închinat Porţii Otomane, observă P. N. Panaitescu, ţăranii români şi ţiganii împărtăşeau aceleaşi surde nemulţumiri faţă de o nemiloasă exploatare economică. Situaţia s-a înrăutăţit sub fanarioţi (1711-1821). Pe lângă servituţile economice – care, de fapt, însemnau sărăcie lucie – ţiganii sufereau de pe seama unui statut social inferior. Ei erau robi lipsiţi de drepturi pe feudele boiereşti sau mănăstireşti. Până la legea dezrobirii ţiganilor domneşti şi mănăstireşti dată de Mihail Sturza în Moldova (1844) şi de Alexandru Ghica în Ţara Românească (1845), nelegiurile n-au cunoscut vreo împotrivire oficială. Zece ani mai târziu, ţiganii particulari vor cunoaşte aceeaşi izvăbire în ambele provincii. Până la secularizarea introdusă de A. I. Cuza, Biserica şi-a menţinut ruşinoasa complicitate cu puternicii vremii, lăsînd în conştiinţa ţiganilor răni poate nici azi complet vindecate. Nu stareţii de mănăstiri, ci literaţii urbei au exprimat injusteţea acestor raporturi, criticate de I. Budai-Deleanu printr-o construcţie alegorică (Ţiganiada) la anul 1800. Pe lângă B. P. Haşdeu (Răzvan şi Vidra, 1867) trebuie menţionat V. Alecsandri, care a dat glas aceloraşi sentimente în Istoria unui galbăn. M. Kogălniceanu avea să rostească de 1 aprilie 1891 (anul morţii sale), într-o şedinţă solemnă a Academiei (care aniversa 25 de ani de existenţă), un discurs despre „Dezrobirea ţiganilor, ştergerea privilegiilor boiereşti şi emanciparea ţăranilor”. Abătut de amintiri cenuşii, marele om politic le mărturisea compatrioţilor săi: 

Chiar pe uliţele oraşului Iaşi, în tinereţile mele am văzut fiinţe omeneşti purtînd lanţuri în mâini sau la picioare, ba unii coarne de fier aninate de frunte şi legate prin coloane împrejurul gâtului. Bătăi crude, osândiri la foame şi la fum, închidere în închisori particulare, aruncaţi goi în zăpadă sau în râuri îngheţate, iată soarta nenorociţilor ţigani! Apoi dispreţul pentru sfinţenia şi legăturile de familie. Femeia luată de la bărbat, fata răpită de la părinţi, copiii rupţi de la sânul născătorilor lor şi răzleţiţi şi despărţiţi unii de alţii, şi vânduţi ca vitele la deosebiţi cumpărători, în cele patru colţuri ale României. Nici umanitatea, nici religiunea, nici legea civilă nu aveau ocrotire pentru aceste nenorocite fiinţe; era un spectacol grozav, strigător la cer.” Dacă, patruzeci de ani mai târziu, la îndemnul Generalului Antonescu, ar fi trecut Prutul,  Kogălniceanu ar fi putut scrie aceleaşi rânduri. Delirul rasist al perioadei interbelice a pus sub semnul întrebării soarta multor ţigani din România, mulţi dintre ei fiind trimişi, alături de evrei, în lagărele de concentrare naziste. Anii de comunism au adus alte încercări aspre. Deposedaţi de averi, ţiganii au fost mutaţi forţat în locuinţele urbane pe care le-au evitat secole de-a rândul, preferînd căruţele şi corturile lor tradiţionale. Chiar dacă sub regimul Ceauşescu procesul de alfabetizare şi de şcolarizare a ţiganilor a avut un relativ succes, integrarea lor organică în societate a eşuat. Urbanizarea compulsivă, arderea etapelor în procesul de culturalizare, lipsa unei educaţii la nivel de familie – toate acestea au lăsat intacte suspiciunile existente între ţigani şi celelalte etnii conlocuitoare. Mulţi români îşi imaginează în continuare că toţi ţiganii sunt „bişniţari”, adică speculanţi cu valută sau hoţi de cai putere. Pentru a cunoaşte mai bine stereotipurile în care majoritatea românilor se adăpostesc confortabil ne-ar trebui mai multe cărţi de imagologie culturală. „Imaginea ţiganilor în cultura română” ar putea fi un bun subiect de teză doctorală în antropologie sau literatură. Nu ne miră faptul că aceste studii întârzie să apară, dacă ne gândim la dificultăţile recepţiei imaginii Asiei de către intelectualitatea modernă şi contemporană. Testul integrării ţiganilor în viaţa publică a României va da, într-un anumit sens, măsura capacităţilor autohtone de recunoaştere a unei veritabile culturi asiatice. 

Anii postdecembrişti au surprins un număr ridicat de ţigani în zonele dezafectate ale marilor oraşe. Tot ţiganii, cu excepţia celor implicaţi în afaceri dubioase, au fost condamnaţi să ocupe primele locuri în rândul şomerilor sau al persoanelor prost clasate. La antipozi, structuri parazite de tip mafiot au dominat economia subterană românească, formînd o „elită” financiară arogantă şi opulentă. În România profundă, trecerea de la cultura itinerantă la cea sedentară, procesul de urbanizare forţată şi menţinerea unei rate ridicate de fertilitate – toate acestea au declanşat în sânul comunităţilor ţigăneşti o acută criză de identitate şi de legitimare politică. Subreprezentarea ţiganilor în Parlamentul României este evidentă atunci când o comparăm cu situaţia minorităţii maghiare. Parlamentul reflectă problemele din celelalte instituţii Statului (universităţi, armată, poliţie, spitale, primării, centre culturale, etc.). Cele mai importante eforturi în sensul armonizării relaţiei ţiganilor cu restul societăţii, au fost depuse de câteva organisme non-guvernamentale (e.g., Fundaţia pentru o Societate Deschisă). Aceste organizaţii au atras atenţia asupra riscurilor create, pe termen mediu şi lung, de continua excludere a ţiganilor din societatea civilă. Prin presiunile făcute de birocraţii europeni, Guvernul a adoptat câteva măsuri de ameliorare a şanselor tinerilor ţigani de-a studia în facultăţile româneşti. Există şi programe de asistenţă materială a celor mai defavorizate categorii de ţigani, dar dezbaterile care ţin de revizitarea istoriei mentalităţilor mai au de parcurs o lungă cursă.  

Ortodoxia şi datoria răscumpărării Situaţia Bisericii ortodoxe – şi a celoralte confesiuni creştine – nu este foarte promiţătoare. După ştiinţa mea, sinodul pravoslavnic de la Bucureşti nu are nici un episcop de etnie ţigănească şi nici un departament misionar care să se ocupe serios de problemele acestei minorităţi. Lipsesc preoţii cunoscători de limbă şi cultură ţigănească, buni duhovnici şi neobosiţi educatori, gata să asculte păsul acestor oameni adesea marginalizaţi, dar şi în măsură să ofere îndreptare. Este un semn clar că pentru foarte mulţi ortodocşi apartenenţa la Biserică este o funcţie a unei identităţi etnice. Ne putem imagina că doar fascinaţia pentru ritual şi superstiţie mai determină membrii comunităţilor ţigăneşti să ia parte, aleatoriu, la slujbele Bisericii, percepute de cele mai multe ori ca rituri magice. Totuşi, universalitatea Ortodoxiei ar trebui să aibă ceva de spus nu doar românilor, ci maghiarilor, germanilor, ţiganilor şi altor neamuri conlocuitoare.  

Mulţi tineri români află astăzi în şcoli că identitatea ţigănească nu este atât de nebuloasă pe cât ar crede părinţii lor, adulţi măcinaţi de opinii preconcepute.[iii] Treptat, am ajuns să înţelegem că multe din soluţiile antisociale la care romii recurg nu ţin de o genă virusată, ci de un destin istoric care a stimulat etica resentimentului prin delapidare. Numeroşi copii roma sunt victimele unei mentalităţi tribale, moştenite din familie. Teoretic, pentru creştini, nici o circumstanţă istorică nu este o fatalitate. Din punct de vedere practic, problema integrării sociale a ţiganilor ne permite totuşi să observăm cât de puţin pregătită este Biserica ortodoxă la capitolul cateheză, misiune sau profetism. Transferînd responsabilitatea instrucţiei religioase pe umerii laicilor care profesează în şcolile primare şi gimnaziale, liderii Bisericii n-ar trebui să mai deplîngă proporţia în care adolescenţii români şi ţigani se întâlnesc nu la rugăciune, în faţa altarelor, ci la zaiafet, în orbitoarele discoteci orăşeneşti şi municipale. Vor putea micii idoli şi mega-staruri, precum Michael Jackson ori Madonna, să provoace între grupurile de tineri români şi ţigani altceva decât violenţa rituală şi rivalitatea mimetică? Gândirea seculară care girează majoritatea programelor de integrare socială nu vrea să ofere un răspuns ferm la această întrebare, în fond, retorică. Creştinii, în schimb, vor, ştiu şi pot să găsească „cele ale păcii şi cele ale zidirii unuia de către altul” (Romani 14, 9). Nu masajul orgiastic al postmodernităţii multimediatice, nici mesajul efeminat al ideologiei umaniste îi vor împăca, în caz de necaz, pe români şi ţigani. Pentru dizolvarea răului este nevoie de un elan comunitar inspirat de credinţa în câteva valori perene. Ceea ce în Statele Unite ale Americii i-a adus pe negri şi pe albi în situaţia de egalitate a fost, mai mult decât orice, părtăşia la Cina Domnului şi imnele cântate la unison în biserici. După experienţa traumatică a unor lungi decenii de apartheid, acelaşi fenomen de reconciliere creştină se petrece astăzi în Africa de Sud sub inspirata acţiune a arhiepiscopului Desmond Tutu (laureat al premiului Nobel). Fără să uite de înălţimile chemării la desăvârşire, Ortodoxia îşi poate simplifica viziunea eshatologică despre istorie, mai ales atunci când umanitatea omului este în pericol. Biserica sârbă a luat iniţiativa traducerii Sfintei Liturghii în limba roma. Chiar dacă majoritatea ţiganilor cunosc limba sârbească sau româna, traducerea celei mai importante slujbe religioase în idiomul romani reprezintă un act de respect şi iubire faţă de aproapele. Pentru a cuceri o inimă se cuvine să-i deprinzi mai întâi graiul. Îndeobşte, acesta ascunde o întreagă lume. Între Scripturile creştine, faptele apostolilor ne sugerează că, dacă ar fi fost prezenţi la Ierusalim, Duhul le-ar fi vorbit şi ţiganilor în limba lor. Pe lângă acest model din vecinătate, Biserica ortodoxă română putea învăţa cum anume se poate îmblânzi o aparent intagibilă diferenţă etnic-religioasă prin studierea istoriei misionarismului rusesc în Siberia, China şi Alaska (sec XVIII-XIX). Pilde impresionante se mai găsesc şi în jurnalul misionarilor greci din Africa ultimului veac.  

În general, convertirea populaţiilor băştinaşe la Ortodoxie a fost lipsită de agresivitatea ideologică cu care catolicismul sau anglicanismul s-au impus în extremul Orient sau America de Sud, printr-o extensie violentă a proiectului colonialist. Păstorii ortodocşi – mulţi dintre ei monahi – au ştiut să adopte un limbaj dezinteresat, punînd accentul pe bunătatea Evangheliei lui Iisus Hristos şi pe virtuţile iubirii şi iertării. Ei au arătat cum cultura vernaculară nu poate fi dispreţuită din consideraţii dogmatice zeloase, care pun „acribia” înaintea „dragostei”. Confruntaţi cu problema primirii altor neamuri la credinţa pravoslavnică, nenumăraţi preoţi misionari au înţeles că Ortodoxia nu poate fi redusă la sinteza liturgică bizantină din secolul XIV. Sunt probabil alte priorităţi înaintea traducerii complete a mineielor sau a literaturii patristice în limba localnicilor. O broşură care ar prezenta cele mai importante harisme ale credinţei creştine, alături de un cod prescurtat de conduită evanghelică în lume, ar fi pentru început suficiente. Aplicând bunul simţ şi măsura, Ortodoxia n-are de ce să refuze retorica decentă a publicităţii, purtînd toate simbolurile reconcilierii. Încercând să nu fie piatră de poticneală, apostolul Pavel vroia să placă „tuturor în toate”, necăutând folosul său, „ci pe al celor mulţi, ca să se mântuiască” (I Corinteni 10, 33).  Ar fi greştit ca persoanele cu putere de decizie în ierarhia Bisericii să se lase convinse de apartenenţa formală a majorităţii ţiganilor din România la Ortodoxie. Nimeni n-ar mai putea să mizeze, în zilele noastre, pe conservarea cutumei, adică pe litera legii. Nu asistenţa pasivă şi nedumerită la slujbele Bisericii articulează trupul mistic al lui Hristos, nici o mărturisire bâlbâită sau toantă a Crezului nicean. Dacă Ortodoxia este radicală şi paradoxală, atunci slujitorii Bisericii ar trebui să se preocupe de cultivarea rădăcinilor şi contrarierea prejudecăţilor. Fără să fie aduşi la izvoarele sfinţeniei, nici românii, nici ţiganii nu vor putea recunoaşte validitatea certificatelor de botez ortodox. Pentru ţigani, trecerea prin apele botezului n-a însemnat întotdeauna, ca şi pentru românul de rând, lepădarea tuturor practicilor păgâne ale înaintaşilor. Chiromanţia şi credinţa în vrăji sau farmece pot exista, în acelaşi suflet, împreună cu credinţa într-un singur Dumnezeu (Devel sau Del) şi în puterile diavolului. Această viziune aproape dualistă se împacă uşor cu ideea predestinării (de unde eficacitatea credinţelor zodiacale) sau cultul sfinţilor.[iv] Ştim însă foarte puţine despre ceea ce ţiganii cred cu adevărat, complexitatea mitologiei lor părînd să nu aibă limite.  Pentru Biserica ortodoxă, ţiganii din România sunt astăzi ca nişte oi pierdute: o turmă fără păstor.[v] Când va veni ceasul în care ţiganii din Lipscani vor vizita biserica Stavropoleos nu ca să rupă slugarnic din pomana morţilor, ci ca să se bucure, alături de ceilalţi credincioşi, din merindele duhovniceşti ale unei mari sărbători creştine? Integrarea ţiganilor în trupul viu al Bisericii reprezintă marele pariu pe care Ortodoxia românească îl poate juca, din dragoste aproapele, în următorii treizeci de ani. Aşa cum alţii s-au jertfit, părăsindu-şi meleagurile natale pentru a le vesti Evanghelia, românii ortodocşi pot resimţi astăzi sarcina incomodă faţă de minoritatea ţigănească. Mizînd pe resursele infinite ale iubirii care „pe toate le nădăjduieşte”, viitorul rămâne deschis.

Urgenţa integrării

Într-un timp în care identităţile naţionale în Europa sunt chemate la osmoză, ecuaţia culturală schiţată mai sus ne îndeamnă la câteva judecăţi temeinice. Se cere pusă în balanţă mai întâi partea bună a lucrurilor. Asemănările stilistice între români şi ţigani au fost verificate în secole de coabitare paşnică. Într-o lume tot mai atomizată, comunităţile de ţigani îşi menţin intactă celula familală, de tip patriarhal, respectînd, în principiu, monogamia. Sentimentul de solidaritate şi voinţa de întrajutorare sunt remarcabile printre familiile ţigăneşti. În pofida provocării seculare, ele şi-au menţinut intactă omogenitatea culturală. 

Problemele întâlnite de asistenţii sociali în familiile de ţigani sunt adesea foarte grave: violenţa conjugală, abuzarea copiilor, promiscuitate sexuală, avorturi şi alcoolism. La aceste trăsături se adaugă inadaptarea endemică a comunităţilor ţigăneşti la exigenţele vieţii urbane, lipsa de educaţie sexuală, sanitară, civică şi religioasă, analfabetismul, criminalitatea relativ ridicată în rândul tinerilor rromi, comportamentul public tribal, etc. Cei care circulă prin ţară nu doar cu maşina personală, ci folosind mijloacele de transport percept zilnic aceste probleme acute. Medicii din spitalele de stat cunosc costul tratamentelor pentru boli relativ comune, încă neimunizate în comunităţile ţigăneşti. Profesorii din şcoli sau universităţi ştiu, la rândul lor, neputinţele cu care se confruntă, direct sau indirect, copiii de ţigani, veniţi din familii străine de noţiunea de „carte” (fără a mai vorbi de „bibliotecă”). Pe scurt, urgenţa integrării nu poate fi îndeajuns subliniată. Biserica ortodoxă – instituţie care are cea mai lungă istorie în relaţiile sale culturale şi religioase cu comunităţile ţigăneşti din România – ar putea suprima preventiv unele potenţiale conflicte etnice. Tarditas et procrastinatio odiosa est. Cum spuneam, universul simbolic de reprezentări al ţiganilor rămâne pentru românul educat o imensă necunoscută. Această ignoranţă este rezultatul dezinteresului sistematic faţă de alteritatea proximă. Pe de altă parte, cultura religioasă – nu doar sincretică, ci şi esoterică – a ţiganilor n-a cunoscut efectele revoluţiei Gutenberg. Pentru a compensa aceste lipsuri, departamentele de istorie orală şi antropologie culturală au în faţă un larg câmp de investigaţie. La fel, într-o universitate care găzduieşte secţii cu predare în limba maghiară sau germană (e.g., Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj), s-ar putea crea un departament de studii interdisciplinare (lingvistică, antropologie, etnologie, istorie şi religii comparate) privind viaţa comunităţilor romani şi relaţiile ei cu românii, ungurii şi maghiarii conlocuitori. Este timpul să recunoaştem că reputaţia ţiganilor printre români suferă din motive deopotrivă reale şi imaginare. Dar pentru a trata problemele acute, atât Biserica, cât şi instituţiile Statului au nevoie nu doar de bunăvoinţă, curaj sau entuziasm, ci şi de mai multă imaginaţie. Ipostazele nefericite ale prezentului se cuvin adesea explicate prin recursul la un trecut istoric îndepărtat. 

Nu vom putea ajunge să iubim fără să cunoaştem. La fel, nici transformarea unei realităţi lugubre nu e realizabilă fără un act de prealabilă recunoaştere. Retardarea socio-economică şi inadaptarea culturală a zeci de mii de ţigani din România se datorează în bună măsură superficialităţii politicilor administraţiei centrale şi locale. Numeroşi lideri ai comunităţii româneşti continuă să trateze problemele acestei minorităţi cu semeţie afumată şi narcisim iresponsabil. Independent de măsurile administrative luate, ne revine fiecăruia obligaţia unui surplus de atenţie, înţelegere, deschidere şi creativitate. În afara acestei aproprieri subiective faţă de chestiunea ţigănească, Bisericii îi revine – în totalitatea sa – o importantă funcţie de asanare morală. Teologia creştină predă ştiinţele comunicării orizontale numai cunoscînd arta dialogului liturgic, pe verticală. În fond, conceptul politic de egalitate civică provine, pe căi indirecte, din teologia paulină a Noului Legământ. Este datoria Bisericii să ne reamintească importanţa cinstirii şi iubirii tuturor celor care poartă, în miezul fiinţei lor, chipul lui Dumnezeu. Redescoperindu-ne condiţia filială vom învăţa înţelesul adevăratei fraternităţi, realizată în orizontul teologic al universalităţii. 

Mihail NEAMŢU


[i] Monografia de referinţă pentru o istorie a ţiganilor este A. Fraser, Ţiganii, Bucureşti, Humanitas, 1995. În limba engleză, câteva referinţe indispensabile sunt: David M. Crowe, A History of the Gypsies of Eastern Europe and Russia, Londra & New York, I. B. Tauris, 1995. Excelent rezumat în David Crowe, ‘The Gypsy Historical Experience in Romania’, în D. Crowe & J. Kolsti (ed.), The Gypsies of Eastern Europe, Armonk, NY., M. E. Sharpe, Inc., 1991. Pentru comparaţia cu situaţia Ungariei, vezi M. Stewart, The Time of Gypsies, Boulder, Ca., Westview Press, 1997.

[ii] Excelent rezumat în David Crowe, ‘The Gypsy Historical Experience in Romania’, in D. Crowe, J. Kolsti (ed.), The Gypsies of Eastern Europe (Armonk, NY: M. E. Sharpe, Inc., 1991). În româneşte Viorel Achim, Ţiganii şi istoria României, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 1998.

[iii] Ne sunt cunoscute rezultatele Asociaţiei Christiana (filiala Cluj-Napoca), care a reuşit câteva performanţe remarcabile în sprijinirea adolescenţilor cu probleme familiale rezultatate în abandon şcolar. Unii dintre tinerii (14-18 ani) incluşi în programele Asociaţiei Christiana sunt ţigani, dar activităţile desfăşurate în comun (învăţământ, pelerinaje, excursii), alături de ceilalţi elevi, au demonstrat că integrarea poate avea loc.

[iv] E. B. Trigg, Gypsy Demons and Divinities : the magical and supernatural practices of the gypsies, Londra, Sheldon Press, 1975.

[v] Fără să se refere direct la problema ţiganilor, părintele Dumitru Stăniloae remarca, imediat după Revoluţie: „Biserica nu face cât ar trebui să facă”, cf. S. Dumitrescu, Şapte dimineţi cu Părintele Stăniloae, Bucureşti, Ed. Anastiasia, 1992, p. 61.

About these ads

2 Responses to ŢIGANII, BISERICA ŞI STATUL: URGENŢA UNEI DEZBATERI

  1. Panouri solare…

    [...]ŢIGANII, BISERICA ŞI STATUL: URGENŢA UNEI DEZBATERI « ANTITEZE[...]…

Lasă un răspuns

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 44 other followers

%d bloggers like this: