Marius Lazurca despre soarta creştinilor în lumea contemporană

Pare greu de crezut, insa, in plan global, crestinii reprezinta astazi comunitatea religioasa cea mai supusa represiunii, discriminarilor, marginalizarii. Formele persecutiilor sunt variate: de la limitari legale, draconice sau insidioase, ale manifestarii credintei in public, pina la violenta fizica scapata de sub control guvernamental, sau, uneori, incurajata chiar de autoritati.

Cine va fi preşedintele Uniunii Europene? (Dan Pătraşcu)

Uniunea Europeană în focul electoral

Deşi toate energiile românilor, începând de la candidaţii la Preşedenţia României, continuându cu gatetarii şi simpli consumatori de presă, se risipesc în dezbateri sterile şi stereotipice referitoare la alegerile de duminică, Europa fierbe realmente din cauze oarecum similare şi totuşi tratate cu o netă diferenţă de clasă.

În cursul serii e astăzi, 19 noiembrie 2009, şefii de stat şi de guverne a celor 27 de state membre ale Uniunii Europene se reunesc la Bruxelles într-un summit extraordinar, în urma cărui ar urma să fie ales Preşedintele Uniunii Europene şi Înaltul Reprezentant al Afacerilor Externe şi Securităţii.

Aceste două funcţii au fost introduse prin ratificarea tratatului de la Lisabona, semnat nu demult şi de Vaclav Klaus, presedintele Republicii Cehe. Tratatul va intra în vigoare începând cu 1 decembrie 2009. Preşedintele ales al UE ar urmea să preia mandatul de la primul ministru suedez, Suedia deţinând momentan şefia pe 6 luni a Uniunii Europene. Acest sistem rotativ va ieşi din vigoare odată cu alegerea unui Preşedinte.

După câteva săptămâni de discuţii între statele membre ale UE niciunul dintre candidaţii la funcţia de Preşedinte al Uniunii Europene nu a reuşit să se detaşeze de ceilalţi. Este un joc diplomatic extrem de dificil şi complicat, se fac alianţe, mai mult sau mai puţin tacite, în vederea susţinerii unui anume candidat, se fac presiuni, se dau declaraţii. Avem de a face cu un amplu proces electoral cu circuit închis şi care se desfăşoară exclusiv în birourile diferiţilor diplomaţi, miniştrii, prim miniştrii, preşedinţi de stat.

Desfăşurarea negocierilor este îngreunată şi mai mult datorită faptului că alegerea unui Preşedinte al Uniunii Europene implică şi alegerea unui nou preşedinte al Băncii Central Europene (BCE), după cum aflăm de pe portalul France24.

Negocierile şi discuţiile pot dura până târziu în noapte, sau poate chiar până mâine dimineaţă. Organizatorii summit-ului au luat în calcul inclusiv organizarea unui mic dejun comun, în cazul în care zorii vin peste şefii de stat fără ca aceştia să fi ales un Preşedinte.

Conrom unor înţelegeri preliminare, Preşedintele UE ar urma să vină dintr-un partid de dreapta, deoarece aceste partide formează majoritatea. În schimb, Reprezentantul pentru Afaceri Externe ar urma să fie numit din rândurile partidelor de stânga.

Favoriţii

1. Tony Blair: fostul prim ministru al Marii Britanii a fost considerat multă vreme favoritul numărul 1 pentru a deveni primul preşedinte ales al Uniunii Europene, bucurându-se de sprijinul actualului premier al Marii Britanii, Gordon Brown, dar mai multe state s-au opus nominalizării reprezentantului unui stat care nu face parte din zona euro. Mai mult, Franţa şi Germania au căzut de acord să fie aliaţi în această cursă electorală, propunând un alt candidat belgian. Chiar şi ţările mai mici din estul Europei s-ar putea opune unui preşedinte britanic, considerând că ar putea exista riscul ca ţările vest-europene să se coalizeze în vederea urmării unor interese care ar putea să nu coincidă cu interesele ţărilor estice.

2. Herman Van Rompuy: premierul Belgiei este propus pentru această funcţie şi susţinut de Franţa şi Germania. În momentul de faţă pare a fi favoritul numărul unu, deşi mai multe state mari precum Spania, Italia, Marea Britanie şi Polonia nu ar fi dispuse să-şi dea votul de încredere belgianului. Viziunea sa asupra federalismului european este destul de controversată în anumite cercuri.

Mai mult, venind din partea unui partid creştin-democrat,van Rompuy se opune cu vehemenţă cererii Turciei de a începe procesul de aderare la UE, motivând că Turcia este o ţară islamică şi aderarea ei la UE ar putea pune în pericol identitatea creştină a Europei. Aceasta este o temă extrem de spinoasă în cadrul ţărilor membre UE. Aflat de curând într-o vizită în Turcia, preşedintele Italiei, Giorgio Napoletano, a declarat că susţine Turcia dorinţa acesteia de a adera la UE. Prin urmare, ţările care se coalizează cu Italia vor vota, mai mult ca sigur, împotriva lui van Rompuy.

O altă declaraţie care îl face extrem de nepopular pe van Rompuy cea referitoare laintroducerea unor noi taxe ecologice în ţările Uniunii Europene.

Marea Britanie a declarat oficial că nu îl va susţine pe van Rompuy în această cursă electorală, deoarece belgianul ar dori crearea unui Stat federal European cu un steag propriu, un imn propriu şi un sistem central de colectare a accizelor şi a taxelor pe transferurile bancare.

3. Jan Peter Balkenende: premierul olandez de centru-dreapta cunoscut pentru look-ul său tineresc, ar putea fi varianta statelor mai mici şi a celor estice.

4. Jean-Claude Juncker: este un politican luxemburghez de dreapta care promovează ideea unui stat federal, întocmai precum van Rompuy.

5. Vaira Vike-Freiberga: doamna Freiberga a fost primul preşedinte al Letoniei după declararea independenţei şi a comparat procesul e alegere al Preşedintelui UE cu Uniunea Sovietică. Într-un interviu în Le Figaro declara că experienţa sa politică o recomandă pentru ocuparea funcţiei de Preşedinte al UE. Vaira Vike-Freiberga ar putea fi susţinută de tările baltice dar şi de alte ţări din Europa de Est.

Favoriţi pentru funcţia de Înalt Reprezentant al Afacerilor Externe şi Securităţii

1. Miguel Angel Moratinos: ministru de externe al Spaniei

2. Oli Rehn: politician finlanez anglofil, actualul comisar al UE pe probleme de extindere.

3. Massimo d’Alema: un poltician cu un trecut comunist, fost ministru în cabinetul lui Romano Prodi.

Într-o vreme s-a vehiculat şi numele lui Adrian Severin pentru ocuparea aceste funcţii, dar şansele sale sunt acum egale cu zero, datorită faptului că liderul grupului parlamentar de stânga din UE a declarat că îl va susţine pe Massimo D’Alema. Acum câteva zile Ioan Mircea pascu nu a ezitat să sublinieze că şansele lui Adrian Severin sunt practic egale cu zero.

Consideraţii finale

Politcienii conservatori în general au sperat până în ultima clipă că Vaclav Klaus nu va semna Tratatul de la Lisabona, iar în acel caz tratatul nu s-ar fi ptutu retifica, ceea ce ar fi însemnat că structura de conducere a UE va rămâne esenţial aceeaşi. În cele din urmă, Klaus a semnat Tratatul de la Lisabona, astfel încât acesta va intra în vigoare începând cu 1 decembrie.

Schimbările în structura de conducere a Uniunii Europene nu sunt atât de drastice pe cât ar putea părea, însă prin ele Uniunea Europeană a pornit pe un drum vădit spre federalism. Este drept că până a se ajunge la un stat federal european mai sunt mulţi paşi de făcut şi nu cred că Europa va merge în această direcţie sau, dacă o va face, va fi extrem de circumspectă. Nu se poate crea un stat federal dacă nu există un principiu unificator, iar în cazul Europei acest principiu lipseşte cu desăvârşire.

COnservatorii au sărit imediat ca arşi după ratificarea tratatului de la Lisabona. DEşi temerile lor mi se par justificabile cred că orice astfel de demers ar trebui cântăritcum grano salis. Tratatul de la Lisabona nu înseamnă că, automat, s-a pornit pe drumul federalismului. După cum s-a putut vedea din descrierea favoriţilor, există susţinători ai federalismului, dar şi oponenţi ai acestuia. Mai mult, ţările bogate din UE şi bine industrializate nu cred că ar fi de acord niciodată să intre într-un sistem federativ total cu nişte ţări aflate la pragul sub-dezvoltării şi al colpasului economic precum România.

Binele comun al tuturor statelor europene nu este altceva decât o utopie care dă bine la ochi în cărţile de filosofie politică, dar nu va fi niciodată pus pe primul loc. Va prima mereu interesul individual al fiecărui stat în parte. Prin urmare nu cred că intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona este începutul sfârşitului statelor suverane şi independente.

Surse:

Hotnews.ro

France24

UE

The Telegraph

Târgul Gaudeamus, Standul Curtea Veche, sâmbătă 28 nov., orele. 17.00

DIN COLECŢIA “CONSTELAŢII” (coord. Vladimir TISMĂNEANU)

• Despre sunete şi memorie. Fragmente de istoria ideilor de Ioan Stanomir.
• Verbul ca fotografie. Comentarii politice şi disidenţe culturale de Mihail Neamţu.
• Cadavrul răsturnat. Stânga la răscruce de Bernard-Henri Lévy.

Invitaţi: Vladimir Tismăneanu, Cristian Preda,  Alexandru Gussi, Angelo Mitchievici şi autorii Mihail Neamţu şi Ioan Stanomir.

Detalii, aici.

Vladimir Tismăneanu şi două pledoarii democratice

Aici:

Pe ultima suta de metri, disperati ca si delegatii la Congresul al XIV-lea al PCR din noiembrie 1989, pesedistii grupati in jurulechipei Iliescu-Hrebenciuc-Geoana recurg la orice metode, la orice fabricatii, oricat de penibile, insalubre si nocive.  Ne putem imagina cum ar arata o Romanie incaputa pe asemenea maini.

şi

Aici (împreună cu Viorel PADINA):

Ce este „sistemul ticăloşit” ? Este monstruoasa coaliţie dintre statul funcţionăresc hipertrofiat şi hipercentralizat de tip comunistoid şi un fals „stat de drept”, un stat de drept formal, evident, în care legile ordonatoare sau reglatoare-ocrotitoare ale sistemului libertăţii economice şi democratice fie nu există, fie sunt făcute doar în interesul unor clanuri, fie nu sunt aplicate decât discreţionar de funcţionarii, poliţaii, procurorii sau judecătorii proveniţi în cea mai mare parte din comuniştii cu mentalitate quasimafiotă, situaţie în care clanurile, frăţiile sau lojile constituite din impostorii decembrişti şi / sau din clientela lor au putut face ravagiile binecunoscute: indivizi care au devenit milionari sau miliardari (în valută forte) peste noapte, furând de la stat, spoliind bănci, înşelând sute de mii de cetăţeni şi corupând enorma funcţionărime şi justiţia pretins imparţială şi care indivizi practic tind să se substituie statului de drept şi ordinii publice, în interes strict privat sau de clan. Din cauza acestei pegre amorale / imorale, cinice, lacome, corupte, hedonist-consumiste şi egoiste, milioane de români oneşti au fost siliţi să părăsească ţara spre a-şi găsi de lucru printre străini ori s-au resemnat să subziste – hic et nunc – la limita civilizaţiei, într-un stat fals asistenţial, căci în fapt quasifeudal, în care relaţia dintre stat şi cetăţeanul asistat este aceea dintre stăpân şi vasal. Io, statul sau primarul (comunei, oraşului, judeţului) îţi dau atât cât să nu mori de foame (fără să-ţi creez locuri de muncă, ci doar prin minimalul „ajutor social”), iar tu mă votezi în etern. Or, în felul acesta, falimentul naţional – într-o lume deja postmodernă – este inevitabil.

Bogdan Iancu despre “Trecut, prezent, viitor constituţional. Post aderare cu faţă umană: cazul României”

 

Nobelul Hertei Müller a adus pe prima pagină a ziarelor din întreaga lume România şi Securitatea. România constituie o temă marginală în presa vestică, exceptând note sporadice despre corupţie şi neîndeplinirea criteriilor post-aderare la UE. Ştirile sunt adeseori asezonate strategic cu o măsură de exotism autosatisfăcut („orientalizant“, cum se zice acum), în genere o căruţă trasă de cai pe un drum de ţară desfundat. Securitatea este un subiect marginal chiar şi în România, unde, după cum observa chiar doamna Müller într un recent editorial în Die Zeit, „cine cerea [după 1989, n.n.] acces la dosare, risca să îşi calce pe nervi chiar şi prietenii“ [1]. Decalajul de timp sugerează chiar, în mod straniu, două teme diferite.

Lipsa de progres în lupta anticorupţie trimite la chestiuni contemporane, pragmatic tehnice şi deci cuantificabile, legate de consolidarea şi europenizarea statului de drept: standarde, monitorizare, independenţa justiţiei, reforme, discrepanţe între statele membre ale Uniunii.

Se solicită, aşadar, eforturi şi mai mari, mai intense, mai multă monitorizare, mai multă vigilenţă, mai multe legi, noi investiţii în infrastructură, noi standarde (sau – în Eurospeak –benchmarks, tasks, state of play assessments). Subiectul Securităţii evocă o galerie cu totul distinctă şi mult mai nebuloasă de concepte şi imagini deja uitate ale anilor ’90, anume vinovăţia colectivă, ambivalenţa ei, catarsisul comun, trecerea timpului şi (eventual, mai nou) nevoia de uitare.

Tot astfel a privit situaţia şi Comisia Europeană. Optica acesteia e importantă deoarece Comisia, prin monitorizarea pre aderare a criteriilor Copenhaga, a constituit principalul actor al recentului proces de constituţionalizare. Bruxelles-l a manifestat un dezinteres aproape total în contradicţiile confruntării cu trecutul comunist (nebuloase, poate metafizice, deci neinteresante şi inaccesibile birocratic). Formularea succintă a comisarului pentru extindere Verheugen, în răspuns la o interpelare parlamentară cu privire la dosarele Securităţii, este revelatoare: „Comisia nu are nici un comentariu de făcut cu privire la o problemă domestică românească, mai ales când procesul este încă în desfăşurare“ [2]. Comisia a fost însă foarte interesată, de la începutul monitorizării pre aderare, în problematica (cuantificabilă, măsurabilă, rezolvabilă birocratic) reformelor legate de consolidarea statului de drept, mai cu seamă în reforma justiţiei.

Isteria sindicală şi lecţia Reagan

In 1981, administraţia Ronald Reagan a concediat 11.345 din cei 13.000 de controlori de trafic aerian care intrasera in greva generala si le-a interzis sa mai obtina slujbe federale.

Vezi şi BONUS 1 şi BONUS 2.

• De asemenea, merită reţinută iniţiativa de blocare a legii de reformă a educaţiei. Rezultatele, aici:

Curtea Constitutionala a admis, miercuri, sesizarea facuta de Partidul National Liberal si a decis ca Legea educatiei contravine Constitutiei. Actul normativ este unul dintre cele trei pe care Guvernul Boc si-a asumat raspunderea in Parlament in septembrie, informeaza NewsIn.

Robinetul depresiei româneşti şi jumătatea goală a paharului (Hotnews.Ro)

Un recent schimb de scrisori între doi reputaţi jurnalişti ― Dan Tapalagă (Hotnews.Ro) şi Radu Moraru (B1TV) ― a dus în actualitate tema „genei naţionale”, disecată cu luciditate şi pesimism, cu disperare şi speranţă. Cu ce măsură cântărim succesele şi eşecurile României, când vrem să evităm capcana iluziilor, dar şi injuriile gratuite? E întrebarea care frământă nu doar breasla gazetarilor, ci şi pe omul de pe stradă, o mână de politicieni, republica literelor, locuitorii diasporei şi, foarte curând, conştiinţa alegătorilor aflaţi în cabinele de vot.

Katharsis

Mai întâi, să observăm că tentaţia negativismului şi voluptatea imprecaţiei are o veche istorie la români. Spritul critic, verbul chirugical sau denunţarea păcatelor ţării într-o baie acidă de adjective alcătuiesc, la noi, fondul unei atitudini clasicizante. Admonestarea fără remuşcări a conaţionalilor denotă vitalitate interioară şi integritate morală – s-ar spune.

Găsim această forma mentis în scrierile lui Dimitrie Cantemir, domnitorul care, la începutul secolului XVIII, descria nemilos toate năravurile proaste ale moldovenilor: „îngâmfarea şi cu trufia le sunt lor mamă şi soră; (…) beţia nici nu li-i urâtă, nici nu se prăpădesc după ea; (…) nu numai că nu-s iubitori de carte, ci, aproape toţi, nici n-o pot suferi; (…) a-l ucide pe Turc, pe Scit ori pe Iudeu, sau a-l despuia ei socotesc că nu-i nici un fel de păcat, necum un omor (…) E totuşi de lăudat şi de înălţat cu veşnice elogii ospitalitatea pe care le-o arată călătorilor şi noilor sosiţi” (Descriptio Moldaviae [1714-1716], cap. XVII, trad.rom: Dan Sluşanschi, p. 304-307). La finele secolului XIX, romanticul Eminescu devenise maestrul diatribei anti-politicianiste, înfierând atât în poezie, cât mai ales în presă, conspiraţia prostiei, ipocrizia demnitarilor şi uleioasa lor demagogie: „Ar fi bine dacă în polemică am fi scutiţi cel puţin de acel ton lins şi gudurător al acelora dintre patrioţii lucrativi cari posed arta de-a se pune bine şi c-o parte şi cu alta, care se folosesc atît de venirea la putere a albilor şi cît şi de aceea a roşilor” ([16 sept. 1880], Opere XI, 1984, p. 333).

Jumătate de veac mai târziu, tânărul Emil Cioran exprima patosul iubirii sale pentru România Mare într-o cugetare apocaliptică, trăind deopotrivă utopia deviantă politic şi o enormă deziluzie sentimentală: „de la infinitul negativ al dorului la infinitul pozitiv al eroismului, [acesta] este drumul pe care trebuie să-l străbată sufletul românesc” (Schimbarea la faţă [1936], p. 208).  În sfârşit, după ieşirea din comunism, H.-R. Patapievici revenea la acelaşi canon literar al hiperbolei, rostind pe un ton vehement, deşi aparent resemnat, următorul diagnostic: „la români, libertatea este tihna de-a spune bancuri. În numele acestui ideal, românii şi-au denunţat rudele, au acceptat să-şi doneze ţara (cazul insulei Şerpilor)…” (Politice, 1996, p. 54).

Sunt aceste jerbe polemice altceva decât expresia unui amor refuzat? Ghicim în spasmul lor agonic dorinţa de mai bine pentru o ţară deja năpăstuită „supt vremi”? Dar, pe lângă biciuirea nesimţirii colective, peniţa aceloraşi mari scriitori s-a risipit şi în multe exerciţii de admiraţie. Erudiţia lui Cantemir a smuls laude din partea savanţilor berlinezi sau moscoviţi. La numai 33 de ani, Eminescu înnoise definitiv limba română. Emigrat în Franţa, Cioran a continuat să elogieze satul românesc, visând la un Răşinari-arhetipal. În sfârşit, Patapievici a fost tradus în limbi de circulaţie, a ctitorit o revistă remarcabilă, acceptând în ultimii cinci ani meseria ingrată de birocrat-promotor al culturii române în spaţiul internaţional.

Când intersectează geniul sau inteligenţa, patosul negaţiei nu slujeşte reaua-voinţa sau frivolitatea. După redactarea diagnosticului clinic, creatorul trece îndată la faza (şi fraza!) de construcţie. Ce fac însă jurnaliştii sau oamenii politici (îi exclud din numărătoare pe patrioţii sarmalei şi limbuţii de serviciu)?

Fascinaţia negativului

În tot acest proces de autocunoaştere, importantă este nu doar numirea păcatelor poporului, ci cuvântul ales. Cum eviţi sentimentalismul searbăd fără să cedezi instinctului masochist? Care etos te stăpâneşte? Cum să pronunţi fraze adevărate, fără să îngropi ultima oază de frumuseţe? Cu ce fineţe vei deschide rana având totuşi intenţia vindecării? Propui o terapie sau inviţi mai degrabă la infirmitate perpetuă, suicid ori delăsare? Te limitezi la moralism (mimând, aşadar, complexul de superioritate) sau cauţi, din sinceritate, să pricepi cauzele dezorientării sau rădăcinile stagnării psihologice? Acestea sunt întrebările pe care şi le pune orice om responsabil, mânuitor al cuvântului şi formator de opinie.

Or, în presa noastră, voluptatea negaţiei atinge frecvent limita urii de sine. La un foarte urmărit post TV, ştirile de la ora cinci ne prezintă în continuare o Românie plină de violatori, nimfomane sau descreieraţi. E un an de criză şi telecomanda descoperă fie un carnaval lubric, fie o faună plină de reptile, batracieni sau nevertebrate. Suntem deja la ani lumină de retorica lui Cantemir, Eminescu, Cioran sau Patapievici.

Scormonind în hazna, producătorii caută să niveleze prin amestec şi contaminare, iar nu să diferenţieze prin eleganţă ori discernământ. Problemele grave, dar remediabile, dispar într-o isterie rozalie. Micile tragedii de budoar capătă, în schimb, dimensiuni cosmice. Titlurile de scandal scufundă reperele normalităţii. Veştile bune, zvonurile dătătoare de speranţă, licărul de umanitate al unei conversaţii – toate acestea nu „mai trec” pe sticlă.

La un hotar distanţă de cloaca zurliilor, câţiva inşi mai spălaţi vorbesc despre dictatura internă şi deplâng izolarea ţărişoarei pe mapamond. Tot fascinaţia negativului, deşi într-un alt montaj, la cheie. În sfârşit, în sfera falsei neutralităţi se ascund plictisiţii, cei sleiţi de puteri şi foarte comozi în generalizări. Confruntaţi poate cu monumente intolerabile de stupiditate autohtonă, mulţi dintre aceştia au făcut un ideal din „exilul cu orice preţ.”

Veşti mai bune

Care este soluţia? Debranşarea regulată de la robinetul depresiei şi privirea către jumătatea goală, încă neotrăvită, a paharului. Acest „vid” din spaţiul nostru public poate fi ocupat şi cu fapte cinstite. Sunt şi lucruri decente care se întâmplă în această ţară — entitatea simbolică pe care Borat & co. vor s-o reducă la ironii găunoase şi stereotipuri rasiste. România nu se reduce la parcul auto al unui primar-playboy, după cum America profundă e mult mai mult decât bârfa din Las Vegas. Jurnaliştii au obligaţia de-a rostogoli şi altceva decât impresia fugitivă a vulgului sau imprecaţia studiată a elitei.

Spiritul Bucureştiului nu dăinuie prin Vanghelie, după cum Academia Română nu e „garantată” de foştii securişti, reciclaţi în figuri ecumenice. Pe lângă monumentalizarea kitsch-ului în palatele rromilor locali, mai există şi culele din Oltenia sau bisericile de piatră din Haţeg. Tribunul Adrian Păunescu a muls zeci de ani o zestre dubioasă de notorietate, dar tot victima Hertha Müller, despre care cenaclul Flacăra nu ştia nimic în anii ’80, a fost cea care a convins juriul Nobel la Stockholm. Cristian Adomniţei a ipostaziat abisul mediocrităţii la Ministerul Educaţiei, dar chiar şi numai în postura de candidat, dl Daniel Funeriu, venit din laboratoarele de la München, ne-a spălat parcă ruşinea.

Să ne plângem oare pentru douăzeci de ani risipiţi? Să mai croşetăm o altă exegeză la „neantul valah”? Poate, dar nu sub privirile blând-înseninate ale nonagenarului Mihai Şora, patriarh al filozofiei româneşti contemporane şi fost elev al lui Mircea Eliade – un om care, deşi rămas captiv în spatele Cortinei de Fier, a ştiut să ofere timp de cinci decenii cărţi de înţelepciune, sfaturi curative, soluţii pragmatice, remedii tonifiante.

Bref, numai plecând de la revalorificarea individualităţilor excepţionale — sau măcar a figurilor peste nivelul comun — vom putea depăşi revolta în faţa colectivităţii (concretă sau abstractă). Nu e nevoie să te linguşeşti, pentru a putea lăuda. Nu eşti neapărat propagandist dacă, printre critici pertinente şi confruntări deschise, comiţi şi „gafa” unui mic elogiu. O ţară nu poate fi urnită din loc doar cu blesteme, prapori, tânguiri şi jelanii. E bine şi sănătos ca, din când în când, să optăm pentru veşti mai bune, echilibru şi moderaţie.

Mihail NEAMTU

Kombinat. Ruine industriale ale Epocii de Aur

Kombinat. Ruine industriale ale Epocii de Aur este a doua propunere a colectiei igloo patrimoniu. Prezentând în albumul de debut casele boiereşti fortificate din Oltenia şi din vestul Munteniei, ne-am ocupat de ceea ce – fie că știm sau nu, ne place au ba – intră în categoria patrimoniu. Această a doua aparitie provoacă într-o măsură mai mare.

Dilema intelectualului public (DV, 13 nov. 2009)

Ce anume deosebeşte un analist politic, branşat la bîrfa electorală, de intelectualul public angajat în cetate? Cum obţinem echilibrul între studiul academic şi activismul civic? Care sînt instrumentele de analiză socială şi cu ce cădere putem revendica dreptul la ecarisaj moral? Cum pot coopera jurnaliştii competenţi cu universitarii şi oamenii de cultură pentru asanarea spaţiului nostru public? Acestea sînt cîteva întrebări la care România caută mai departe un răspuns.

Respectul acordat ideii de specializare profesională ne avertizează asupra dificultăţii transferului între competenţele din zona judecăţilor de tip cultural, în sfera acţiunii politice, a vieţii economice şi a transformărilor sociale. Iluzia larg răspîndită şi prea uşor acceptată, conform căreia despre fotbal şi politică ne putem exprima cu toţii din jilţuri cu egală autoritate, a descurajat negoţul multor inteligenţe contemplative cu literatura ştiinţelor sociale. Paradigma validată de Constantin Noica la senectute se bucură de un binemeritat prestigiu. Oroarea de diletantism, dar şi teama de realitate, maximalismul specializării profesionale, dar şi orgoliul elitist se pot ascunde în spatele „neamestecului“ cu penumbrele veacului. Cum rămîne însă cu lecţia lui Spiru Haret şi cea a lui Titu Maiorescu?

Dragoş Aligică şi Andreea Pora despre situaţia politică

Dragoş Aligică

Antonescu, om politic deloc lipsit de talent, ar fi meritat, fara indoiala, o campanie mai buna. Incompetenta strategilor ce i-au desenat campania l-a privat nu numai de intrarea in turul doi dar si de satisfactia de a sti ca – fie si in infrangere- si-a jucat cartea cum trebuie. Fapt este insa ca Antonescu a fost dus in ring, asezat cu spatele la adversar si pus sa se lupte cu iluziile si umbrele. Sa explicam.

Eroarea fundamentala a fost una elementara. Cei ce l-au ghidat in teren au citit gresit natura arenei strategice in care urma sa opereze si prioritatile ce decurg din aceasta. Toate datele si toate interpretarile spuneau un lucru: Challenger-ul lui Traian Basescu este Mircea Geoana. Crin Antonescu este challenger-ul challenger-lui. Corolarul acestei observatii este aproape tautologic. Ca sa ajungi sa te lupti cu Numarul 1, trebuie sa treci de Numarul 2. Challenger-ul challenger-ului trebuie sa-l invinga intai pe Numarul 2. Abia apoi se va putea concentra pe batalia finala. Fiecare pod trebuie trecut la vremea sa. Fiecare tur are logica sa. Logica turului intai este diferita de logica turului doi.

Altfel spus, Antonescu a fost introdus in teren si setat sa se lupte direct cu Numarul 1, Traian Basescu. Asta in vreme ce problema sa prioritara era Numarul 2, Mircea Geoana. Daca lasi la o parte pasiunile personale si electorale si gandesti la rece, este o observatie jenant de simpla.

Andreea Pora

Dincolo de actorii direct implicati: SRS, Chireac, Macovei, dincolo de pseudojurnalisti, precum Razvan Dumitrescu (ma refer doar la Realitatea din cauza ca Antenele isi asuma deschis abjectia nemaiobosindu-se sa mimeze onorabilitatea), care i-a curatat lui Rosca toate resturile de mincare ramase intre dinti de la festinul santajului, dincolo de armata de manipulatori de profesie care vor sa distorsioneze fondul chestiunii si sa-i scoata victime politice pe cei doi, dincolo de toti acestia obrazul si credibilitatea multor altora s-au ofilit. Este vorba, in primul rind, despre acei politicieni a caror argumentatie arata ca sint familiarizati cu astfel de procedee jurnalistice, ba chiar ca stiu prea bine cam ce fel de foloase pentru propria cariera decurg din ele si care cauta sa utilizeze electoral povestea.

Povara libertăţii (Ed. Polirom, 2009), lansare la Braşov (Librăria Okian, duminică, 29 nov., ora 18.30)

Librăria OKIAN (Str. Muresenilor Nr. 1, Brasov, in Piata Sfatului) vă invită la lansarea cărţilor POVARA LIBERTĂŢII (Ed. Polirom, 2009) şi VERBUL CA FOTOGRAFIE (Ed. Curtea Veche, 2009), în prezenţa autorului şi a domnilor Virgil Borcan (Universitatea Braşov) şi Cristian Muntean (poet). Lansarea organizată duminică  va fi urmată de o prelegere  despre Educaţia, cunoaşterea şi sensul Universităţii în secolul XXI.

Andrei Pleşu despre patrimoniul cultural

După Bucovina, Râmnicul e, cred, spaţiul cel mai bogat în biserici, mănăstiri şi monumente din ţară. România e de negândit fără Cozia, Hurezi, Govora, Arnota, Bistriţa, Dintr-un Lemn, Surpatele, Frăsinei, sau fără culele de la Măldăreşti, fără încă păstratele (dar neglijatele) case ţărăneşti, cruci de piatră şi troiţe din peisajul vâlcean, un soi de Toscană frustă, condamnată, pe nedrept, la anonimat. Localnicii, ierarhii şi „specialiştii“ ştiu despre ce este vorba. Câte un binevoitor generos din zonă, câte o stareţă întreprinzătoare, câte un ispravnic mai cuviincios se străduiesc să întreţină, să repare, ba chiar să (re)construiască. Dar totul se face sub zodia norocului, a întâmplării, a aproximaţiei. Restaurările sunt când atente şi lăudabile, când riscante, adaosurile arhitecturale sunt când cuminţi şi funcţionale, când arogante şi confuze.

Rafinamentele brâncoveneşti sunt asediate de „modernizări“ pripite, de folclorisme vandabile şi kitsch. Avem câţiva remarcabili istorici de artă care să cerceteze arhitectura şi pictura sacră, dar mijloacele lor sunt inevitabil reduse. Interesul pentru valorificarea publică a acestui enorm inventar patrimonial e departe de a fi pe măsura anvergurii lui. Ar fi nevoie de un mare proiect, în care Ministerele Turismului, al Culturii, al Transportului, al Finanţelor Publice, alături de Patriarhie şi de reprezentanţii ei locali să se asocieze pentru a scoate miracolul din precaritatea lui provincială. Ar trebui tipărite albume, ghidaje îngrijite, trasee confortabile. Ar trebui create echipe care să controleze cu acribie fiecare intervenţie nesăbuită în economia stilistică a operelor de artă. Până una alta, dormim, mândri, pe un tezaur unic. Suntem somnambulii unui patriotism de faţadă şi de conjunctură.

Miza luptei politice: interviu cu Valeriu Stoica

D-le Stoica, cum vedeţi situaţia politică? Două guverne căzute, un al treilea care nu are foarte mari şanse. Spre ce ne îndreptăm?

Situaţia politică a fost descrisă foarte bine de Mircea Cărtărescu într-un editorial. El a spus că avem o funie de care trag cu egală îndârjire, pe de o parte, oligarhii, pe de altă parte, Traian Băsescu. Ceea ce nu am înţeles din această descriere, de altfel foarte exactă şi foarte plastică pe care o face Mircea Cărtărescu, se referă la legitimitatea fiecăruia dintre cei care trag de funie. Ar părea să rezulte că, până la urmă, e foarte grav ce se întâmplă în România pentru că Traian Băsescu are o luptă personală cu oligarhii. Mie mi se pare că, deşi situaţia este descrisă corect, se uită miza. E adevărat că se trage cu egală îndârjire de această funie, care este scena politică românească, dar nu cred că trebuie să uităm de ce sunt motivaţi unii şi de ce sunt motivaţi ceilalţi. A pune semnul egalităţii între Băsescu şi oligarhi mi se pare că este o lipsă de valorizare regretabilă. Până la urmă, dacă Băsescu ar da drumul funiei, nu ar repeta decât ce a făcut Constantinescu în anul 2000, când a spus că a fost înfrânt de sistem. Băsescu nu vrea să fie înfrânt de sistem. El recunoaşte că nu a înfrânt sistemul oligarhilor, dar deocamdată nici nu a fost înfrânt de el. Bătălia se duce. Asta este descrierea situaţiei politice actuale şi asta este, în acelaşi timp, înţelegerea mizei acestei situaţii politice.

BONUS: “AFARĂ PLOUĂ” ŞI REACŢIA MOGULILOR TV.

 

Dan Tapalagă despre supremaţia cinismului şi stupiditatea persistentă din Parlamentul României

Guvernul Croitoru a cazut poetic pe versuri de Blaga si Eminescu, insa momentele tragi-comice  bruiaza mineriada impotriva Constitutiei initiata miercuri, 4 octombrie, de Alianta Anti din Parlamentul Romaniei. Solicitand Guvernului sa transmita in cel mai scurt timp Parlamentului bugetul de stat, PSD, PNL si UDMR au anulat fara sa le tremure mana un punct din Constitutie care spune ca un Guvern cazut “indeplineşte numai actele necesare pentru administrarea treburilor publice“. Or, cerandu-i degraba bugetul, Parlamentul hotareste ca Guvernul interimar Boc are voie sa incalce putin Constitutia. Pana si pesedistii recunosc abuzul, cu argumentul aiuritor ca la cate ilegalitati se produc, unul in plus nu mai conteaza.

Lansare de carte, Tîrgul Gaudeamus, 28 nov., ora. 16.00: Verbul ca fotografie (Curtea Veche, colecţia Constelaţii, 2009)

“Verbul ca fotografie” (colecţia Constelaţii, coord. Vladimir Tismăneanu) propune o modestă apologie a dialogului şi a urbanităţii ospitaliere. Într-un ritm alert şi captivant, Mihail Neamţu face un apel la criteriul lucidităţii şi cere redescoperirea patriotismului local. Refuzând frivolităţile neomarxismului literar sau cinismul postmodernismului chic, autorul căută frumuseţile ascunse ale vechilor tradiţii.

Cu argumente proaspete, volumul de faţă susţine apartenenţa României la civilizaţia euro-atlantică, criticând însă rădăcinile ascunse ale nihilismului occidental. Sunt denunţate tendinţele de tabloidizare din mass-media, dar şi falsul capitalism înflorit pe fundalul levantin al trazniţiei post-decembriste.

În sfârşit, Verbul ca fotografie oferă cititorului câteva schiţe despre relaţia între Ortodoxie şi modernitate, marcând importanţa unei culturi a virtuţii într-o societate cu tot mai puţine modele, rădăcini şi speranţe.

De ce citim cu atâta plăcere şi interes articolele lui Mihail Neamţu ? Pentru că descoperim în scrisul său pe cineva care a intrat în lumea jurnalismului cu temele făcute. Între două drumuri la bibliotecă şi sala de curs, Mihail Neamţu împărtăşeşte cu cititorii gândurile sale despre evenimentele, personajele şi problemele din prim-planul momentului. Avem de a face cu unul dintre acei rari autori români de opinii şi comentarii care îşi cunosc secretul profesiei: cititul şi studiul primează, iar actul de a scrie şi a publica este doar o externalitate ce decurge firesc din ele.

Dragoş Paul Aligică

Hudson Institute, Washington DC

Mihail Neamţu este un neobosit şi, într-adevăr, original filosof şi intelectual public, înzestrat cu o cultură profundă şi vocaţie de polimat. La toate acestea se adaugă un talent extraordinar pentru scriitura elegantă, precisă şi elocventă. Din cărţile sale am învăţat multe despre rădăcinile religioase ale civilizaţiei europene şi despre teologiile politice moderne. În cadrul dezbaterilor privind experienţa totalitară, vocea lui Mihail Neamţu a reprezentat mereu civilitatea şi echilibrul empatic. Într-un an critic pentru România, salut călduros această nouă şi importantă apariţie editorială.

Vladimir Tismăneanu,

University of Maryland, College Park

Lansare de carte, Tîrgul Gaudeamus (Bucureşti), sâmbătă 28 nov., ora. 16.00, standul Curtea Veche.

Prezintă: Prof. Univ. Cristian PREDA şi Dr. Alexandru GUSSI

Parodia audierilor parlamentare: Daniel Funeriu în faţa reprezentanţilor poporului

Oricine vrea să descopere conflictul între două lumi, două stilistici, două metodologii şi două maniere de-a înţelege viitorul României merită să privească filmul audierilor la care a fost supus excepţionalul chimist de origine arădeană, Dr. Daniel Funeriu (Universitatea din Muenchen), de către Comisia pentru învăţământ, ştiinţă, tineret şi sport din Parlamentul României. Încă o dată, parlamentarii votaţi uninominal au fost incitaţi de oarba disciplină electorală să ignore evidenţa şi să sfideze competenţa.

Dl Funeriu a fost întâmpinat cu întrebări pertinente, dar şi mici şicane, sofisme lamentabile, abţineri de-o penibilă laşitate. Chiar şi reprezentanţii liberali au preferat reacţia de tip cartel şi sabotarea proiectului guvernului Croitoru, indiferent de excelenţa profesională a candidaţilor la portofoliul ministerial (a se compara aici CV-ul domnului Funeriu cu palmaresul dlui Adomnitei, fost ministru PNL al Educatiei).

Incapabili să gândească provocările înaltei cercetări din domeniul ştiinţelor exacte, deputaţii şi senatorii ALIANŢEI ANTI s-au dedat ironiei ieftine, dar şi mâniei proletare. Filmul audierilor merită văzut şi pentru a sesiza calitatea lamentabilă a limbii române folosită de parlamentarii noştri uninominali.

Când ucenicul unui laureat al premiului Nobel e tratat în acest fel de Comisia pentru învăţământ, nu e greu de sesizat semnalul negativ transmis tinerilor generaţii care emigrează spre SUA şi Europa occidentală. Oricâte eforturi ai depune, orice palmares ai avea – ţara te tratează, prin reprezentanţii săi, cu cinism, indiferenţă sau dispreţ. Parlamentari incapabili să facă o banală numerotare de voturi, legislatori intimidaţi de exigenţa unui simplu acord gramatical, favoriţii hărmălaiei televizate, aceştia sunt cei care veghează asupra unui buget de 15 miliarde pentru educaţie.

Din fericire, candidatul la funcţia de ministru al Educaţiei, dl Funeriu, a ştiut să trateze acest experiment cum grano salis.

“Aşa e politica” mi-au spus ei. Răspunsul meu a fost că politica este exact aşa cum o fac ei şi că eu pot, desigur, să-i scuz fără să clipesc. Dar nu iertarea mea e importantă, ci părerea lor despre ei înşişi.

Gustul lecturii la Mircea Geoană

Sorin IONIŢĂ:

Pe lângă celebra promisiune de 20.000 euro pe cap familie emigrantă ce revine în ţară (ce s-a dovedit a fi o subvenţie UE pentru stabilirea tinerilor în mediul rural, dată în anumite condiţii, nelegată de întoarcerea în ţară şi care funcţiona deja la data când dl Geoană o anunţa ca noutate), candidatul PSD a mai promis: lege pentru suspendarea plăţii creditelor la bănci de către IMM-uri (sau şi persoane fizice?; oricum nu mai contează, atât de frumoasă e ideea); subvenţii pentru irigaţii (se dau); apartamente de închiriat pentru familii tinere (există, prin ANL); TVA redus la alimente; înfiinţarea unei Companii Farmaceutice Naţionale (pentru a avea medicamente mai ieftine?; probabil); mărirea alocaţiilor pentru copii; punerea şeii pe nesimţiţii de speculanţi din pieţe şi supermarketuri, care iau pielea de pe cinstitul, harnicul şi eficientul fermier român.

BONUS 1 , VANGHELIE DIN SECTORUL CINCI

BONUS 2, COLECTIVA PSD

Curtea de Conturi despre jaful legal şi ilegal sub guvernarea Tăriceanu (Revista 22)

Salariile, sporurile si primele ilegale ale functionarilor din administratiile locale au fost in perioada guvernarii Tariceanu cu 2,2 miliarde de euro mai mari decat in 2005. In 2008, cheltuielile de personal din administratia publica au fost cu 37,5% mai mari decit cele din 2007. Curtea de Conturi este condusa de Nicolae Vacaroiu.

Un raport al Curtii de conturi a Romaniei arata ca risipa banului public in administratia locala se numara in miliarde de euro. Potrivit raportului, cheltuielile cu drepturile salariale ale personalului din cadrul administratiei publice locale au fost mai mari in 2008 cu 2,2 miliarde de euro fata de anul 2005. Alaturi de acordarea de sporuri in afara cadrului legal sau plati ale unor drepturi stabilite in instanta, inspectorii Curtii au constatat ca unii edili au acordat prime de refacere dupa concediul de odihna sau bonificatii pentru ziua localitatii, scrie Ziua.

Daca in 2005 cheltuielile de personal au fost de doua miliarde de euro (7,4 miliarde lei), in 2008 acestea s-au dublat, la 4,2 miliarde de euro (15,3 miliarde de lei), se arata in raportul Curtii. Cresterea a fost una accelerata, in intervalul analizat, cea mai mare fiind inregistrata chiar in 2008, cand cheltuielile de personal in cadrul administratiei publice locale au fost mai mari cu 37,5% decat cele din 2007.

In consecinta a crescut si ponderea acestora, ca procente din PIB, in cadrul bugetului general consolidat, de la 7,4% din PIB in 2005, la 8,6% din PIB in 2008. Cheltuielile de personal au cea mai mare pondere din totalul cheltuielilor bugetelor locale (intre 32% si 39%). Acestea impreuna cu cheltuielile pentru bunuri si servicii reprezinta, spun auditorii publici ai Curtii de Conturi, in jur de 60% din totalul cheltuielilor bugetelor locale.

Evolutia catastrofala a cheltuielilor se datoreaza atat ma jorarilor salariale acordate pe baza de acte normative, emise secvential pe categorii de salariati, cat si faptului ca au fost acordate, la nivel local, o serie de sporuri si drepturi pe baza de acte administrative in afara cadrului legal. Intre 2007 si 2008, totalul drepturilor acordate in afara cadrului legal ajungand la 260 de milioane de euro. In cadrul operatiunilor de audit desfasurate, controlorii Curtii de conturi au descoperit si drepturi sau sporuri care nu eludeaza doar cadrul legal, ci si pe ce al bunului simt. S-au acordat in administratia publica locala, potrivit controlorilor, prime de refacere dupa concediul de odihna, prime de toamna sau bonificatii pentru ziua localitatii.

BONUS 1, SOMNUL PARLAMENTULUI NAŞTE MONŞTRI

BONUS 2: DAN BADEA COMENTEAZĂ MORALA ALIANŢEI LIBERALE DIN PARLAMENT

Cum este posibil ca aceşti indivizi, care nu au reuşit să obţină voturile majorităţii cetăţenilor din colegiile în care au candidat,  să fie prezenţi, ceas de ceas, pe ecranele televizoarelor şi să ne dea lecţii anti-Băsescu? Cum poate o cetăţeancă precum Alina Gorghiu, care a obţinut doar 3.315 voturi (adică de 1.546 de ori mai puţin decât Traian Băsescu!), să intre în Parlament şi să pretindă că reprezintă interesele „poporului” câtă vreme ea n-a fost capabilă să câştige interesele „poporaşului” din colegiul în care a candidat?