Catacombele romane: cel mai vechi portret al Sf. Pavel (sec. IV)

Sf. Pavel (fresca romana), sec. IV

Vatican archaeologists have uncovered what they say is the oldest known portrait of St Paul. The portrait, which was found two weeks ago but has been made public only after restoration, shows St Paul with a high domed forehead, deep-set eyes and a long pointed beard, confirming the image familiar from later depictions.

Despre comunism, Biserică, moralitate (interviurile Adevărul)

Părintele Vasile Gavrilă spune că persecuţia perfidă a vechiului regim împotriva creştinilor îşi face încă simţite efectele în ţara noastră.

Succesul şcolilor private: în SUA şi Marea Britanie

În România, întreaga tevatură despre criza educaţiei a ocolit, în mod straniu, discuţia despre soluţia privată. Monopolul etatist este garantat de fiecare pagină a Pactului Naţional de Educaţie – un document care recunoaşte făţiş faptul că nu vrea să accepte falimentul numeroaselor şcoli şi proasta pregătire a multor dascăli grupaţi în sindicate foarte vocale. Este şi motivul pentru care echipa de experţi a dlui Mircea Miclea a inventat conceptul de “educaţie permanentă”, menit să de-a de lucru unui personal didactic neperformant.

În SUA şi Marea Britanie, criza financiară nu a afectat şcolile private, ci dimpotrivă, le-a dovedit eficienţa. Iată un articol relevant pe această temă publicat astăzi de revista The Economist (online).

“COMPARED with last year, applications are up 14%,” says Mark Stanek, the principal of Ethical Culture Fieldston, a private school in New York. All through the application season he and his board of governors had been on tenterhooks, waiting to see if financial turmoil would cut the number of parents prepared to pay $32,000-34,000 a year to educate a child. Requests for financial help from families already at Fieldston had been rising fast, and the school had scraped together $3m—on top of the $8m it spends on financial aid in a normal year—in the hope of tiding as many over as possible. Nothing is certain until pupils turn up in the autumn. Some parents could get cold feet and sacrifice their deposits. Yet so far the school is more popular than ever.

Teodor Baconsky despre noul populism

Cel mai puternic om al planetei propune o (r)evoluţie menită să ne elibereze de ipocrizie, război şi nedreptate. Minunat! Cu singura menţiune că, dacă rămân strict retorice, promisiunile acestea vor decredibiliza şi mai mult democraţiile occidentale. Populismul nu e doar tehnica discursivă prin care „poporul” aude – printr-o fericită întâmplare – taman ceea ce spera să audă. E şi doctrina care scurtcircuitează elitele. Populistul vrea priză directă cu masele. Ceilalţi (experţi, administratori, manageri etc.) apără doar Sistemul, în vreme ce el e gata să se sacrifice pe viu, la un metru de prompter.

J.S. Bach: Ich ruf zu dir, Herr Jesu Christ

Declin occidental şi moartea unui idol: Michael Jackson (Hotnews.ro)

S-a stins din viaţă un artist american şi, într-o lume neobişnuită cu verdictul implacabil al biologiei, milioane de suflete s-au lăsat îndoliate. Michael Jackson a decedat la 50 de ani, cu trupul intoxicat de petidină — un medicament analgezic folosit pentru cazurile extreme de durere fizică. Deşi foarte slăbit, depigmentat, aproape anorexic şi lovit de o afecţiune pulmonară, cheia suferinţei „regelui pop” se ascude în altă parte: dezordinea psihică.

Vlăstarul unei familii înzestrate muzical, MJ a pornit în lume ca fiecare dintre noi: inocent şi promiţător. Munca şi talentul l-au făcut rapid popular într-o lume avidă de nou şi splendoare. Debutul triumfal, angajând sute de concerte pe trei continente, a fost înghiţit rapid de şirul unor patetice eşecuri personale. După zeci de albume vândute în beneficiul unei averi considerabile, o duzină de operaţii estetice, experimente maritale ratate, aventuri sexuale de tot soiul, MJ a sfârşit printr-o negare sălbatecă a propriei sale umanităţi. Chiar şi aşa, s-au găsit milioane de „fani şi admiratori” să bocească moartea acestui idol, de la Madonna şi Paul McCartney până la Colin Powell şi Adrian Năstase. CNN promite o transmisiune live de la înmormântarea mega-starului. Politicienii sunt chemaţi să ţeasă fiecare un scurt elogiu funerar. M-am întrebat, atunci, cu egală sinceritate: nu-şi imploră oare Occidentul, în aceste zile, propria eutanasie? Cum percepe o cu totul altă lume — de la telespectatorii Al-Jazeera în lumea musulmană până la confucienii puritani ai Chinei — un asemenea raport despre lumea invidiată a Apusului? Când nostalgia adolescenţei se poate fixa pe asemenea obiecte de cult mediatic, nu marcăm definitiv sfârşitul unei ere?

Să mă explic. Prin faptul că n-a ştiut niciodată ce hram poartă, Jackson defineşte în mod pregnant evoluţia noţiunii de multiculturalism. Bărbat de culoare neagră, MJ şi-a negat atât masculinitatea (printr-o voce efeminată strident), cât şi identitatea rasială (prin schimbarea parţial involuntară a tenului feţei). Filozofic vorbind, aceasta înseamnă că, prin el, am ajuns să mizăm totul pe diferenţă, refuzând conceptul de identitate stabilă sau tare. Subiect transcendental nu există: viaţa este, fără efort ori sacrificiu, o alcătuire de contingenţe stranii. Coincidenţele, atâtea câte au rămas, rămân oarbe. Împreună cu alţi cantautori ai ultimelor decenii, MJ a refuzat „jugul” tradiţiilor formatoare, definind aşteptările unei întregi generaţii de tineri americani întorşi cu spatele la memorie, loialitate, ştiinţă, muncă sau datorie. Era şi normal, vor spune unii, căci altarul la care Michael Jackson a oficiat s-a numit, simplu, entertainment. Un sacerdoţiu condamnat la ura de sine, atunci când artistul este incapabil de auto-ironie. „Arta“ lui MJ n-a funcţionat ca vas comunicant pentru celelalte discipline. Or, marii pictorii au citit dintotdeauna – pentru insipraţie şi respiraţie – multă literatură; poeţii rămaşi în istorie au avut pasiuni intelectuale secrete, de la matematică şi teoria culorilor până la filologie clasică; în sfârşit, nu există un mare muzician validat până la jumătatea secolului XX care să nu fi cunoscut miturile centrale ale ale culturii europene. V-aş întreba însă pe fugă: câte cărţi credeţi că a citit sau măcar răsfoit Michael Jackson? Care literatură? Din câte limbi? Ce secole?

Chiar şi fără această fixaţie elitistă pentru bibliotecă, oricine a putut vedea că MJ optase pentru decadenţa alegră şi ponciful subnutrit. Se îmbrăca şi se dezbrăca cu acelaşi prost gust consacrat de vedetele din Hollywood. Kitsch debordant şi insecuritate psihologică extremă. Avea însă un gest care-l făcea cu totul unic. Infernul acustic îl surprindea frecvent cu mâna atingându-i organele genitale: o plăcere perversă urmată de câţiva paşi încordaţi într-un ritm obositor, robotizat şi halucinant. Care era reacţia publicului în faţa acestei falocraţii dansante? Tot numai lacrimi, aplauze şi isterie… Pe această temă delicată, inspirată de zeul Priapus, poetul MJ a scris şi câteva versuri. Să nu le uităm: „haide pe podea (Get on the Floor) şi dansează cu mine / îmi place mai ales modul în care îţi mişti… ştii tu ce (I Love The Way You Shake Your Thing, Especially)”. În faţa acestor mărturisiri pudice, cine n-ar mai subscrie acum la evocarea domnului Ion Iliescu – republicanul socialist care, în absenţa vizelor corecte din paşaportul monarhului Mihai I, l-a întreţinut în 1992 pe „regele-pop” Michael? Spre deosebire de golanii Pieţei Universităţii, acest american răsfăţat de poporul român „a fost un om foarte simplu, foarte deschis, nesofisticat, cu o anumită inocenţă specifică copilăriei.” Cu alte cuvinte: o inteligenţă de sugar şi un comportament psihanalitic, pe măsură.

Scena îi tolera lui Jackson o pletoră de gusturi bizare. Acasă, însă, povesteau vecinii, Jackson părea mult mai relaxat. Trecut prin două divorţuri oficiale şi câteva prietenii incerte cu bărbaţi pentru toate ploile, MJ a ales în cele din urmă să aibă copii. Aceştia, însă, n-au venit decât mai târziu, fiind născuţi dintr-o altă stirpe. Pe cei doi băieţei adoptaţi (aflaţi acum la 12 şi 7 ani) i-a numit tandru şi plin de imaginaţie: „Prince Michael I” şi „Prince Michael II”. I-a iubit aşa cum a ştiut şi a putut, lăsându-le moştenire ruşinea unor scandaloase dosare de presă despre un tată debil, ridicol şi pre-senil.

În ultima vreme, devenise consumator avid de pornografie, invitând în palatul său adolescenţi şi copii care, după vizite prelungite, puteau rămâne peste noapte. Michael Jackson: de ce nu şi un babysitter inocent? Joaca avea loc în compania televizorului cu satelit şi, desigur, a cimpanzeului Bubbles. Răsfăţând acest exemplar al primatelor din jungla africană, Jackson aducea nu atât un crud elogiu darwinismului, cât mai ales descoperea şansa unei frăţietăţi peste milenii. Aceasta i-a permis maimuţei adoptate să împărtă acelaşi closet cu nefericitul său prieten şi patron: MJ.

O dată împăcat cu strămoşii, Jackson a putut începe lupta cu timpul prezent. L-au hărţuit pesemne jurnaliştii, amanţii şi impresarii, dar ceea ce l-a doborât, peste toate, a fost nimicul, teama de vid şi demonul celebrităţii. Acuzaţiile repetate de pedofilie s-au soldat cu lungi procese, două achitări şi milioane de dolari plătite în contul avocaţilor. Într-un accent penitenţial, poate, Michael Jackson a îmbrăţişat şi religia islamică. Şi totuşi, nimic nu l-a oprit să arate, la o vârstă perfect rezonabilă, trist ca o paiaţă. De altfel, într-o surprinzătoare notaţie din Jurnalul de la Tescani, Andrei Pleşu îi comenta astfel apariţia: „O marionetă perfectă! Ce risipă de virtuozitate îi trebuie omului pentru a arăta mai puţin decât este!”

Un efort susţinut de-a afirma, de-a reveni şi de-a confirma se trezeşte în faţa repetiţiei crispate. Accente de candoare şi normalitate se prăbuşesc într-un şuvoi de gesturi fără sens. Atunci când muzica întrerupe corespondenţa cu sufletul şi se adresează doar unei părţi din creier, nerozia atinge apogeul. A fi show-man nu te transformă automat într-un posesor de licenţe muzicale. Dacă ignorăm efectele de lumină şi împachetarea atentă a acestui produs comercial total, fereastra muzicii ultimului Michael Jackson se deschide către cel mai banal-ofensator hău al culturii de masă.

Sub raportul biografiei, MJ prelungeşte traiectoria „stelelor căzătoare” din universul muzical euro-american. Foarte timpuriu, Elvis Aaron Presley (1935-1977) a pierit şi el înecat în amfetamine. Jim Morrison (1943-1971), răposat la doar 27 de ani, a pierdut bătălia cu hectolitrii de alcool şi gramajele consistente de heroină. Apoi talentaţi muzicieni ca Janis Joplin, Robert Quine sau Freddie Mercurie, actori promiţători ca River Phoenix sau Glenn Quinn, etcaetera — căci lista face un slalom democratic printre întâlnirea cu virusul HIV şi praful de cocaină, fără să dea semne că s-ar opri. Între Beverly Hills 90210 şi vaporul Titanic, similarităţile sunt mai multe decât întâmplătoare. Raportul idol-scenă instituie o dialectică negativă pe care niciun comentariu sentimental sau evocare funebră nu-o va putea camufla. Relaţia dintre vedetă şi public se bazează pe o canibalizare reciprocă — fapt soldat cu moartea prematură a artistului şi infantilizarea prelungită a fanilor.

Avem şi noi o vină, în tot acest hăţiş? Am spus cumva şi noi, anything goes? Până când şi cu ce consecinţe? Răspunsul ideal, deci antiteza, ar putea să vină numai din interiorul culturii occidentale. În lumea controlată de MTV, Atomic sau Etno-Folk, totuşi, este implauzibilă resurecţia sensibilităţii maselor secularizate pentru adevăratele valori: de la clasici şi preclasici până la vocile unui modal jazz sau ale unui pop liric, curat şi parfumat. Niciodată nu vom vedea milioane de abonaţi la John Dowland, J.S. Bach sau Albinoni, la Mahler, Rahmaninov sau Puccinni, fără să fie uitaţi Louis Amstrong sau John Coltrane, Arvo Pärt, Cesária Évora ori Johnny Răducanu, Seldom Scene sau Stela Enache. Aceasta înseamnă, totodată, o răzbunare faţă de tot ce înseamnă armonie, continuitate, subtilitate.

Partida decenţei şi a normalităţii a fost probabil pierdută iar Occidentul nu se va trezi din captivitatea idolatră decât printr-o presiune venită din afară. Un ochi atent vede la marginile spaţiului nord-atlantic un Iran nervos, cu ambiţii nucleare precise; o Rusie resentimentară şi neadormită; un Magreb iconoclast, monodic şi inflaţionar sub raport demografic, plus un Orientul mijlociu controlat în mare parte de ideologíi talibane. Văzând preocupările presei occidentale, stresată între o relatare despre pantofii lui Michelle Obama şi testamentul lui Michael Jackson, vecinii noştri vor continua să preseze. Antipatici şi agresivi, ei vor să dea deşteptarea, cântând şi strigând în propria lor gamă şi hoardă: „Invincible”!

(iunie 2009)

Mihail NEAMŢU

Michael Novak, despre criza economică şi ereziile stângii (First Things)

What exactly is in Pope Benedict XVI’s new encyclical on the economy and labor issues is not yet known. Catholic leftists and progressives, though, are already trembling with excitement. Three glaring errors have already appeared in these heavily panting anticipations.

An accurate presentation of real existing capitalism requires at least three modest affirmations:

1. Markets work well only within a system of law, and only according to well-marked-out rules of the game; unregulated markets are a figment of

imagination.

2. In actual capitalist practice, the love of creativity, invention, and groundbreaking enterprise are far more powerful than motives of greed.

3. The fundamental systemic motive infusing the spirit of capitalism is the imperative to liberate the world’s poor from the pre-modern ubiquity of grinding poverty. This motive lay at the heart of Adam Smith’s important victory over Thomas Malthus concerning the coming affluence—rather than starvation—of the poor.

Allen Vizzutti: Telemann Concerto

Ioan T. Morar: O noapte cu Neda. Apoi o veşnicie, tot cu ea! (Cotidianul)

Niciodată filosofia islamică pe care ai studiat-o, Neda, nu va fi în stare să explice de ce a trebuit să primeşti un glonţ în gît, de ce viaţa ta a trebuit să se sfîrşească aşa de brusc. De altfel, toate filosofiile lumii ar trebui să se adune ca să găsească un motiv pentru care oamenii să moară de tineri, din cauza altor oameni.

Eşti frumoasă, Neda. Ochii tăi verzi privesc în obiectivul aparatului foto şi habar nu ai că diafragma care se deschide brusc în interiorul obiectivului este felul în care îţi trage cu ochiul, pentru ultima oară, viaţa.

Eşti frumoasă, Neda, şi puţini din Teheran îţi pot sune asta. Pentru că te întîlneşti cu puţini. Iar faţa ta luminoasă e socotită de prea puţini ca o frumuseţe. Mulţi văd în ea sfidarea legilor islamice, acceptarea putreziciunii care înseamnă democraţia. Dar tu, Neda, ştii că nu e aşa. Tu ştii că demnitatea femeii nu e un moft, ştii că frumuseţea se ofileşte sub toate baticurile ayatolahilor, ştii că nu putem fereca sub cîrpe zîmbetul, licărul de lumină din ochi, tresărirea sănătoasă a obrajilor.

Eşti frumoasă, Neda. Frumoasă precum vechile cetăţi din Turcia. Ţară pe care ai iubit-o, ţară din care era iubitul tău. Ai visat să fii ghidă pentru turiştii turci, să le arăţi minunăţiile ţării tale. Ar fi fost extraordinar! Da, ai fi vorbit limba turcă şi s-ar fi simţit accentul, în fond, e departe limba persană de cea turcă! Dar, din cîte îi ştii, turcii ar fi fost încîntaţi de accentul tău! Ar fi zîmbit şi te-ar fi rugat, veseli,  să repeţi. I-ar tu ai fi repetat cu toată nevinovăţia accentelor greşite! Da, era o slujbă bună, aceea de ghid, plătită binişor, aducînd bani şi celorlalţi din jurul tău. Şi cum i-ai fi dus pe turişţi la chioşcul de halva,  la terasa cu bragă, la magazinaşul cu monede rare! Să cumpere şi să-şi amintească multă vreme de acum de ghida lor frumoasă din Teheran!

Eşti frumoasă Neda. Mai stai aici, lîngă noi. Noaptea e încă tînără! De mîine ai în faţă veşnicia! Mai spune-ne ceva despre orele tale de vioară. Despre melodiile pe care le repetai toată ziua în gînd, despre degetele tale care luau, pe negîndite, poziţie pe gîtul imaginar al viorii: şi-n campus, şi-n piaţa de flori, şi-n faţa pieţii de fructe din Teheran. Şi despre pianul pe care l-ai comandat, spune-ne, Neda, pianul pe care l-ai visat ani de-a rîndul. De atunci  cînd ai văzut, prin antena clandestină, canalul de muzică simfonică. Înseamnă că te iubesc mult ai tăi, şi părinţii, şi cei doi fraţi, de au adunat bani pentru un asemenea vis. Nu mai e mult şi vine pianul. Da, negustorul a spus că e pe drum, vine cu camionul din Germania. Trece prin multe vămi. Logodnicul tău, Caspian Makan, fotoreporter turc, abia aştepta să te fotografieze lîngă pian, în lumina asfinţitului. Erau, pe vremuri, mulţi fotoreporteri în Teheran şi toţi vorbeau despre lumina specială a oraşului. Acum sunt tot mai puţini, deşi lumina e aceeaşi. Oraşul e acelaşi. Viaţa nu mai e, din păcate, aceeaşi.

Eşti frumoasă, Neda. Şi chiar aşa, cum eşti tu, nebătăioasă, reuşeşti să-i tulburi pe cei cu sîngele adunat în telecomanda ayatolahului. Chiar şi ei ar recunoaşte evidenţa: eşti frumoasă, dar ăsta e un păcat, Neda! Frumuseţea trebuie înfundată în cîrpe, ascunsă, ciopîrţită, umbrită. Frumuseţea ta i-a jignit destul! Frumuseţea ta merită un glonţ!

Eşti frumoasă, Neda. Frumoasă ca o revoluţie nereuşită.

Ioan T. Morar

Sir John Keegan, historian of war

File din Pateric

1). Era in Tebaida un batran pe nume Hierax, care ajunsese la varsta de aproape optzeci de ani. Diavolii, care voiau cu orice chip sa-l faca sa se poarte fara bagare de seama din pricina anilor celor multi, venira intr-una din zile la el si-i zisera astfel:”Batrane, ce te vei face, ca mai ai de trait cincizeci de ani?” El le-a raspuns:”M-ati maniat tare, caci mi-a fost dat sa traiesc doua sute de ani!”. Atunci diavolii l-au parasit urland.

2). Episcopul dintr-un oras cazu prada desfranarii prin lucrare diavoleasca. Intr-o zi, pe cand era la slujba, cum nimeni nu-i stia pacatul, acesta il marturisi in fata poporului, zicand: :”Am pacatuit”. Apoi isi lasa vesmintele pe altar si spuse: “Nu mai pot fi episcopul vostru”. Cu totii plansera si strigara:”Sa cada acest pacat asupra noastra, dar ramai pe mai departe episcopul nostru”. El raspunse:” De vreti sa raman episcopul vostru, faceti ce va voi spune”. El puse sa inchida usile bisericii, apoi se culca cu fata la pamant inaintea unei usi laturalnice si zise:”Cel ce va trece fara sa ma calce in picioare nu va avea parte cu Dumnezeu”. Ei facura precum le-a cerut; si dupa ce a iesit ultimul, s-a auzit un glas din cer care spunea:“Pentru marea lui smerenie, i-am iertat pacatul”.

3). Un frate vietuia intr-o chilie din Egipt si stralucea prin marera sa smerenie. Or, el avea o sora, care traia la oras in desfrau si din pricina ei se pierdeau foarte multe suflete. Batranii il tot indemnau pe acel frate si-l trimiteau sa mearga la oras s-o caute pe acea femeie, sora lui, ca sa opreasca acele pacate ce se faceau din pricina ei. Cand acesta ajunse in locul unde locuia ea, unul din cei din preajma acesteia merse si-i spuse:”Iata ca fratele tau este la usa”. Aceasta, tulburata foarte, isi parasi ibovnicii si se repezi, cu capul descoperit, in intampinarea fratelui sau. Cum ea venea sa-l imbratiseze, el ii zise: “Surioara draga, ai mila de sufletul tau, caci multi cad din pricina ta. Vum vei putea tu indura chinurile vesnice, cele infricosate?” Ea, tremurand, il intreba atunci: “Stii tu oare daca m-as putea mantui de acum inainte?” Iar el ii raspunse:” Daca vrei cu adevarat acest lucru, vei putea afla mantuire” Ea se arunca atunci la picioarele lui si-l ruga sa o ia in pustie. El ii zise :”Acopera-ti capul si urmeaza-ma“. Ea spuse atunci :”Mai bine calc aceasta porunca si ies cu capul descioperit, decat sa ma intorc in temnita desfranarii”. El o ducea catre locul ispasirii. Vazand oameni pe drum, el se gandi ca se vor intalni cu acestia si-i zise:”Cum nu toti cei care ne vor vedea stiu ca tu mi-esti sora, indeparteaza-te pana ce vom fi trecut”. Dupa ce acestia trecura, el ii zise:” Sa ne urmam drumul, surioara”. Cum ea nu-i raspunse, el intoarse capul si vazu ca aceasta murise. Atunci vazu ca urmele pe care le lasasera picioarele sale erau insangerate, caci plecase desculta.Atunci cand fratele ei a povestit toate acestea batranilor, acestia se sfatuira intre ei. Dar Dumnezeu ii lamuri acest lucru unuia dintre batrani:”Cum aceasta n-amai purtat grija vreunui lucru vremelnic si cum a uitat pana si de trupul sau si nu s-a mai plans nici macar din pricina ranilor sale, pentru aceasta Eu am primit cainta sa”.

Traian Ungureanu propune o declaraţie de avere pentru ziariştii importanţi ai principalelor grupuri de presă

Traian Ungureanu, proaspăt revenit pe blog, lansează o importantă provocare:

Presa are un ghid sigur în propriul patronat (acei domni care deţin pe lîngă grupurile de presă şi interesele pe care trebuie să le apere grupurile de presă) iar mulţi dintre campionii deontologiei mobile şi selective sînt datori cu o declaraţie sau măcar cu o schiţă de declaraţie de avere. Asta pentru că, touşi, cine face judecăţi publice ar trebui să se expună public, pînă la capăt. În plus, ar fi interesant de stabilit corelaţia între patosul pro-pensionari, pro-bugetari, anti-corupţie al acestor oameni şi vilele din curtea caselor lor, maşinile din curtea vilelor din curtea caselor şi conturile din băncile foarte depărtate de curtea vilelor din curtea caslor lor. Am avea o suită nesfîrşită de suprize savuroase şi bogate în zerouri. Mă refer şi la sume şi la oameni.

Pentru a completa doar lista cu sugestii, cred că la fel de interesant ar fi de ştiut care sunt veniturile rectorilor universitari şi ale decanilor de la facultăţile de stat, după cum important de ştiut (cel puţin pentru sănătatea vieţii noastre comunitare)  ar fi venitul liderilor de biserici şi organizaţii religioase (scandaluri de acest fel au zguduit bisericile ortodoxe din America şi Grecia). Transparenţa este cel mai sănătos principiu de restaurare a încrederii între oameni. “Căci nimic nu este acoperit care să nu se descopere şi nimic ascuns care să nu se cunoască” (Luca 12, 2).

Dan C. Mihăilescu despre Oana Pellea (EvZ)

O carte neobişnuită în peisajul nostru cinic, derizoriu, egoist, mercantil şi mârşav, prin puritatea, sinceritatea şi generozitatea cu care-şi oferă prospeţimea senzorială, reflecţiile, tristeţile, bucuriile, dialogul cu Dumnezeu. Nu faceţi greşeala de a pătrunde în lectură la modul năduşit, năclăit, surexcitat şi pripit sau, dimpotrivă, cu acea sastiseală acidă, răuvoitoare, suspicioasă, care, din nefericire, multora dintre noi le-a ajuns a doua natură. Răsuflaţi larg câteva momente şi încercaţi să călcaţi mental printr- o iarbă deasă, răcoroasă, plină de rouă.

Petiţiune (I.L.Caragiale)

O prioritate a crizei: desfiinţarea ministerelor paternaliste

Scandalul din jurul plăţilor copioase făcute de Ministerul Tineretului şi Sportului (condus de Monica Iacob-Ridzi) repune în drepturi adevărul gândirii libertarian-conservatoare despre politică: excesul de funcţii atribuite Executivului conduce la risipă şi corupţie. Nu doar într-un an de criză, Guvernul sau administraţia locală trebuie să se abţină de la organizarea de distracţii „gratuite” pentru popor.

Reţinerea şi cumpătarea sunt o constantă în istoria comunităţilor politice bazate pe principiile liberalismului clasic. De ce? Pentru că orice economia planificată lucrează cu preţuri incorecte, plecând de la o estimare intuitiv-tendenţioasă a raportului cerere-ofertă. Prin urmare, tendinţa naturală a preţurilor licitate de Stat este să fie mai mari decât costurile aceloraşi produse cumpărate discret, fără intervenţii şi tam-tam, pe piaţa liberă. Probabil nicăieri în lume nu-ţi poţi procura doar câteva scânduri de brad la suma de 75,000 de Euro. În România se poate, mai ales că transportul până la plaja din Costineşti a contribuit, pesemne, la câteva fabuloase transformări contabiliceşti. Cât să fi costat rumeguşul pierdut la freză?

Tot logica economiei planificate care susţine monopolul etatist asupra educaţiei conduce la paradoxul „tinichigii versus filozofi”. Avem prea mulţi? Avem prea puţini? Din fericire, nu un responsabil al Statului ― fie el ministru, şef de sindicat sau preşedinte ― poate oferi un răspuns, ci doar piaţa liberă. Pentru aceasta, răspunsul la controversa despre ocupaţii şi meserii ar fi presupus reîntoarcerea la discuţia despre învăţământul privat (modelul britanic şi american) versus învăţământul public (modelul francez).

În sfârşit, dacă un grup de cetăţeni doresc să se relaxeze în toiul verii, ei pot face aceasta apelând nestingheriţi la oferta firmelor private. Nu este treaba Statului să organizeze pentru popor detaliile cele mai mărunte ale recreaţiei de primăvară, participarea adolescenţilor la concerte rock, amenajarea de scene hip-hop, pigmentarea muzicală a festivalurilor de nudism, ş.a.m.d. ― după cum nu este treaba Statului să programeze onomastici, botezuri, cununii sau înmormântări pentru aceeaşi cetăţeni. Pe lângă respingătorul paternalism moral asumat în această postură, Executivul se obligă la dezmăţ pecuniar sub un imbold perfect narcisist. Cum altfel să îţi expliciţi decizia achiziţionării unor duzine bune de minute de publicitate TV, cu doamna ministru în prim-plan, Guvernul urmând să plătească tot unei instituţii bugetate (şi, evident, neperformante): Televiziunea Română?