Povara libertăţii (Ed. Polirom, 2009), lansare la Braşov (Librăria Okian, duminică, 29 nov., ora 18.30)

Librăria OKIAN (Str. Muresenilor Nr. 1, Brasov, in Piata Sfatului) vă invită la lansarea cărţilor POVARA LIBERTĂŢII (Ed. Polirom, 2009) şi VERBUL CA FOTOGRAFIE (Ed. Curtea Veche, 2009), în prezenţa autorului şi a domnilor Virgil Borcan (Universitatea Braşov) şi Cristian Muntean (poet). Lansarea organizată duminică  va fi urmată de o prelegere  despre Educaţia, cunoaşterea şi sensul Universităţii în secolul XXI.

Andrei Pleşu despre patrimoniul cultural

După Bucovina, Râmnicul e, cred, spaţiul cel mai bogat în biserici, mănăstiri şi monumente din ţară. România e de negândit fără Cozia, Hurezi, Govora, Arnota, Bistriţa, Dintr-un Lemn, Surpatele, Frăsinei, sau fără culele de la Măldăreşti, fără încă păstratele (dar neglijatele) case ţărăneşti, cruci de piatră şi troiţe din peisajul vâlcean, un soi de Toscană frustă, condamnată, pe nedrept, la anonimat. Localnicii, ierarhii şi „specialiştii“ ştiu despre ce este vorba. Câte un binevoitor generos din zonă, câte o stareţă întreprinzătoare, câte un ispravnic mai cuviincios se străduiesc să întreţină, să repare, ba chiar să (re)construiască. Dar totul se face sub zodia norocului, a întâmplării, a aproximaţiei. Restaurările sunt când atente şi lăudabile, când riscante, adaosurile arhitecturale sunt când cuminţi şi funcţionale, când arogante şi confuze.

Rafinamentele brâncoveneşti sunt asediate de „modernizări“ pripite, de folclorisme vandabile şi kitsch. Avem câţiva remarcabili istorici de artă care să cerceteze arhitectura şi pictura sacră, dar mijloacele lor sunt inevitabil reduse. Interesul pentru valorificarea publică a acestui enorm inventar patrimonial e departe de a fi pe măsura anvergurii lui. Ar fi nevoie de un mare proiect, în care Ministerele Turismului, al Culturii, al Transportului, al Finanţelor Publice, alături de Patriarhie şi de reprezentanţii ei locali să se asocieze pentru a scoate miracolul din precaritatea lui provincială. Ar trebui tipărite albume, ghidaje îngrijite, trasee confortabile. Ar trebui create echipe care să controleze cu acribie fiecare intervenţie nesăbuită în economia stilistică a operelor de artă. Până una alta, dormim, mândri, pe un tezaur unic. Suntem somnambulii unui patriotism de faţadă şi de conjunctură.

Miza luptei politice: interviu cu Valeriu Stoica

D-le Stoica, cum vedeţi situaţia politică? Două guverne căzute, un al treilea care nu are foarte mari şanse. Spre ce ne îndreptăm?

Situaţia politică a fost descrisă foarte bine de Mircea Cărtărescu într-un editorial. El a spus că avem o funie de care trag cu egală îndârjire, pe de o parte, oligarhii, pe de altă parte, Traian Băsescu. Ceea ce nu am înţeles din această descriere, de altfel foarte exactă şi foarte plastică pe care o face Mircea Cărtărescu, se referă la legitimitatea fiecăruia dintre cei care trag de funie. Ar părea să rezulte că, până la urmă, e foarte grav ce se întâmplă în România pentru că Traian Băsescu are o luptă personală cu oligarhii. Mie mi se pare că, deşi situaţia este descrisă corect, se uită miza. E adevărat că se trage cu egală îndârjire de această funie, care este scena politică românească, dar nu cred că trebuie să uităm de ce sunt motivaţi unii şi de ce sunt motivaţi ceilalţi. A pune semnul egalităţii între Băsescu şi oligarhi mi se pare că este o lipsă de valorizare regretabilă. Până la urmă, dacă Băsescu ar da drumul funiei, nu ar repeta decât ce a făcut Constantinescu în anul 2000, când a spus că a fost înfrânt de sistem. Băsescu nu vrea să fie înfrânt de sistem. El recunoaşte că nu a înfrânt sistemul oligarhilor, dar deocamdată nici nu a fost înfrânt de el. Bătălia se duce. Asta este descrierea situaţiei politice actuale şi asta este, în acelaşi timp, înţelegerea mizei acestei situaţii politice.

BONUS: “AFARĂ PLOUĂ” ŞI REACŢIA MOGULILOR TV.

 

Dan Tapalagă despre supremaţia cinismului şi stupiditatea persistentă din Parlamentul României

Guvernul Croitoru a cazut poetic pe versuri de Blaga si Eminescu, insa momentele tragi-comice  bruiaza mineriada impotriva Constitutiei initiata miercuri, 4 octombrie, de Alianta Anti din Parlamentul Romaniei. Solicitand Guvernului sa transmita in cel mai scurt timp Parlamentului bugetul de stat, PSD, PNL si UDMR au anulat fara sa le tremure mana un punct din Constitutie care spune ca un Guvern cazut “indeplineşte numai actele necesare pentru administrarea treburilor publice“. Or, cerandu-i degraba bugetul, Parlamentul hotareste ca Guvernul interimar Boc are voie sa incalce putin Constitutia. Pana si pesedistii recunosc abuzul, cu argumentul aiuritor ca la cate ilegalitati se produc, unul in plus nu mai conteaza.

Lansare de carte, Tîrgul Gaudeamus, 28 nov., ora. 16.00: Verbul ca fotografie (Curtea Veche, colecţia Constelaţii, 2009)

“Verbul ca fotografie” (colecţia Constelaţii, coord. Vladimir Tismăneanu) propune o modestă apologie a dialogului şi a urbanităţii ospitaliere. Într-un ritm alert şi captivant, Mihail Neamţu face un apel la criteriul lucidităţii şi cere redescoperirea patriotismului local. Refuzând frivolităţile neomarxismului literar sau cinismul postmodernismului chic, autorul căută frumuseţile ascunse ale vechilor tradiţii.

Cu argumente proaspete, volumul de faţă susţine apartenenţa României la civilizaţia euro-atlantică, criticând însă rădăcinile ascunse ale nihilismului occidental. Sunt denunţate tendinţele de tabloidizare din mass-media, dar şi falsul capitalism înflorit pe fundalul levantin al trazniţiei post-decembriste.

În sfârşit, Verbul ca fotografie oferă cititorului câteva schiţe despre relaţia între Ortodoxie şi modernitate, marcând importanţa unei culturi a virtuţii într-o societate cu tot mai puţine modele, rădăcini şi speranţe.

De ce citim cu atâta plăcere şi interes articolele lui Mihail Neamţu ? Pentru că descoperim în scrisul său pe cineva care a intrat în lumea jurnalismului cu temele făcute. Între două drumuri la bibliotecă şi sala de curs, Mihail Neamţu împărtăşeşte cu cititorii gândurile sale despre evenimentele, personajele şi problemele din prim-planul momentului. Avem de a face cu unul dintre acei rari autori români de opinii şi comentarii care îşi cunosc secretul profesiei: cititul şi studiul primează, iar actul de a scrie şi a publica este doar o externalitate ce decurge firesc din ele.

Dragoş Paul Aligică

Hudson Institute, Washington DC

Mihail Neamţu este un neobosit şi, într-adevăr, original filosof şi intelectual public, înzestrat cu o cultură profundă şi vocaţie de polimat. La toate acestea se adaugă un talent extraordinar pentru scriitura elegantă, precisă şi elocventă. Din cărţile sale am învăţat multe despre rădăcinile religioase ale civilizaţiei europene şi despre teologiile politice moderne. În cadrul dezbaterilor privind experienţa totalitară, vocea lui Mihail Neamţu a reprezentat mereu civilitatea şi echilibrul empatic. Într-un an critic pentru România, salut călduros această nouă şi importantă apariţie editorială.

Vladimir Tismăneanu,

University of Maryland, College Park

Lansare de carte, Tîrgul Gaudeamus (Bucureşti), sâmbătă 28 nov., ora. 16.00, standul Curtea Veche.

Prezintă: Prof. Univ. Cristian PREDA şi Dr. Alexandru GUSSI

Parodia audierilor parlamentare: Daniel Funeriu în faţa reprezentanţilor poporului

Oricine vrea să descopere conflictul între două lumi, două stilistici, două metodologii şi două maniere de-a înţelege viitorul României merită să privească filmul audierilor la care a fost supus excepţionalul chimist de origine arădeană, Dr. Daniel Funeriu (Universitatea din Muenchen), de către Comisia pentru învăţământ, ştiinţă, tineret şi sport din Parlamentul României. Încă o dată, parlamentarii votaţi uninominal au fost incitaţi de oarba disciplină electorală să ignore evidenţa şi să sfideze competenţa.

Dl Funeriu a fost întâmpinat cu întrebări pertinente, dar şi mici şicane, sofisme lamentabile, abţineri de-o penibilă laşitate. Chiar şi reprezentanţii liberali au preferat reacţia de tip cartel şi sabotarea proiectului guvernului Croitoru, indiferent de excelenţa profesională a candidaţilor la portofoliul ministerial (a se compara aici CV-ul domnului Funeriu cu palmaresul dlui Adomnitei, fost ministru PNL al Educatiei).

Incapabili să gândească provocările înaltei cercetări din domeniul ştiinţelor exacte, deputaţii şi senatorii ALIANŢEI ANTI s-au dedat ironiei ieftine, dar şi mâniei proletare. Filmul audierilor merită văzut şi pentru a sesiza calitatea lamentabilă a limbii române folosită de parlamentarii noştri uninominali.

Când ucenicul unui laureat al premiului Nobel e tratat în acest fel de Comisia pentru învăţământ, nu e greu de sesizat semnalul negativ transmis tinerilor generaţii care emigrează spre SUA şi Europa occidentală. Oricâte eforturi ai depune, orice palmares ai avea – ţara te tratează, prin reprezentanţii săi, cu cinism, indiferenţă sau dispreţ. Parlamentari incapabili să facă o banală numerotare de voturi, legislatori intimidaţi de exigenţa unui simplu acord gramatical, favoriţii hărmălaiei televizate, aceştia sunt cei care veghează asupra unui buget de 15 miliarde pentru educaţie.

Din fericire, candidatul la funcţia de ministru al Educaţiei, dl Funeriu, a ştiut să trateze acest experiment cum grano salis.

“Aşa e politica” mi-au spus ei. Răspunsul meu a fost că politica este exact aşa cum o fac ei şi că eu pot, desigur, să-i scuz fără să clipesc. Dar nu iertarea mea e importantă, ci părerea lor despre ei înşişi.

Gustul lecturii la Mircea Geoană

Sorin IONIŢĂ:

Pe lângă celebra promisiune de 20.000 euro pe cap familie emigrantă ce revine în ţară (ce s-a dovedit a fi o subvenţie UE pentru stabilirea tinerilor în mediul rural, dată în anumite condiţii, nelegată de întoarcerea în ţară şi care funcţiona deja la data când dl Geoană o anunţa ca noutate), candidatul PSD a mai promis: lege pentru suspendarea plăţii creditelor la bănci de către IMM-uri (sau şi persoane fizice?; oricum nu mai contează, atât de frumoasă e ideea); subvenţii pentru irigaţii (se dau); apartamente de închiriat pentru familii tinere (există, prin ANL); TVA redus la alimente; înfiinţarea unei Companii Farmaceutice Naţionale (pentru a avea medicamente mai ieftine?; probabil); mărirea alocaţiilor pentru copii; punerea şeii pe nesimţiţii de speculanţi din pieţe şi supermarketuri, care iau pielea de pe cinstitul, harnicul şi eficientul fermier român.

BONUS 1 , VANGHELIE DIN SECTORUL CINCI

BONUS 2, COLECTIVA PSD

Curtea de Conturi despre jaful legal şi ilegal sub guvernarea Tăriceanu (Revista 22)

Salariile, sporurile si primele ilegale ale functionarilor din administratiile locale au fost in perioada guvernarii Tariceanu cu 2,2 miliarde de euro mai mari decat in 2005. In 2008, cheltuielile de personal din administratia publica au fost cu 37,5% mai mari decit cele din 2007. Curtea de Conturi este condusa de Nicolae Vacaroiu.

Un raport al Curtii de conturi a Romaniei arata ca risipa banului public in administratia locala se numara in miliarde de euro. Potrivit raportului, cheltuielile cu drepturile salariale ale personalului din cadrul administratiei publice locale au fost mai mari in 2008 cu 2,2 miliarde de euro fata de anul 2005. Alaturi de acordarea de sporuri in afara cadrului legal sau plati ale unor drepturi stabilite in instanta, inspectorii Curtii au constatat ca unii edili au acordat prime de refacere dupa concediul de odihna sau bonificatii pentru ziua localitatii, scrie Ziua.

Daca in 2005 cheltuielile de personal au fost de doua miliarde de euro (7,4 miliarde lei), in 2008 acestea s-au dublat, la 4,2 miliarde de euro (15,3 miliarde de lei), se arata in raportul Curtii. Cresterea a fost una accelerata, in intervalul analizat, cea mai mare fiind inregistrata chiar in 2008, cand cheltuielile de personal in cadrul administratiei publice locale au fost mai mari cu 37,5% decat cele din 2007.

In consecinta a crescut si ponderea acestora, ca procente din PIB, in cadrul bugetului general consolidat, de la 7,4% din PIB in 2005, la 8,6% din PIB in 2008. Cheltuielile de personal au cea mai mare pondere din totalul cheltuielilor bugetelor locale (intre 32% si 39%). Acestea impreuna cu cheltuielile pentru bunuri si servicii reprezinta, spun auditorii publici ai Curtii de Conturi, in jur de 60% din totalul cheltuielilor bugetelor locale.

Evolutia catastrofala a cheltuielilor se datoreaza atat ma jorarilor salariale acordate pe baza de acte normative, emise secvential pe categorii de salariati, cat si faptului ca au fost acordate, la nivel local, o serie de sporuri si drepturi pe baza de acte administrative in afara cadrului legal. Intre 2007 si 2008, totalul drepturilor acordate in afara cadrului legal ajungand la 260 de milioane de euro. In cadrul operatiunilor de audit desfasurate, controlorii Curtii de conturi au descoperit si drepturi sau sporuri care nu eludeaza doar cadrul legal, ci si pe ce al bunului simt. S-au acordat in administratia publica locala, potrivit controlorilor, prime de refacere dupa concediul de odihna, prime de toamna sau bonificatii pentru ziua localitatii.

BONUS 1, SOMNUL PARLAMENTULUI NAŞTE MONŞTRI

BONUS 2: DAN BADEA COMENTEAZĂ MORALA ALIANŢEI LIBERALE DIN PARLAMENT

Cum este posibil ca aceşti indivizi, care nu au reuşit să obţină voturile majorităţii cetăţenilor din colegiile în care au candidat,  să fie prezenţi, ceas de ceas, pe ecranele televizoarelor şi să ne dea lecţii anti-Băsescu? Cum poate o cetăţeancă precum Alina Gorghiu, care a obţinut doar 3.315 voturi (adică de 1.546 de ori mai puţin decât Traian Băsescu!), să intre în Parlament şi să pretindă că reprezintă interesele „poporului” câtă vreme ea n-a fost capabilă să câştige interesele „poporaşului” din colegiul în care a candidat?

Memento 1989, Doina Cornea

Doina Cornea a primit, vineri, 9 octombrie 2009, Legiunea de Onoare în grad de Comandor, din partea ambasadorului Franţei în România. În cadrul unei ceremonii restrânse desfăşurate la Centrul Cultural Francez din Cluj-Napoca, ambasadorul Henri Paul a declarat că înalta distincţie a fost conferită în numele preşedintelui Franţei, Nicholas Sarkozy, “pentru curajul şi hotărârea acestei mari doamne a României”.

*via MEMORIA.Ro

In Memoriam Arhim. Teofil Părăian (1929-2009)

Vasul răbdării şi chipul blândeţelor

„Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut”

Ioan 20, 29

Orice miracol îl înţelegi după ce se stinge irevocabil. Înrădăcinaţi în huma melancoliei, nu mai trăim cu intensitate decât amintirea. S-ar părea că judecăm întotdeauna adevărul dragostei după comoţia inocentă a începuturilor şi emoţia impură a despărţirilor. Ratăm frecvent marile întâlniri cu prezentul, sub un spectru paseist, înecaţi în retorica crizei, cuprinşi de voluptăţile negaţiei. Sub umbra Tradiţiei, parcă nu mai e chip să scrutăm clipa: glisăm pe certitudini vagi, lamentaţii defetiste, refuzînd cu un aer sapienţial existenţa, hic et nunc, a excepţionalului. Ca români am ştiut întotdeauna să proslăvim posteritatea. În perimetrul nostru, moartea converteşte atâtea figuri triste ale istoriei în efigii perene. Doar pentru că nu ne angajează, discursul funebru devine encomiastic. Poarta admiraţiei noastre este deschisă, aproape grotesc, spre cimitir. La noi orice demers etic pare a fi compensator, orice cuvânt laudativ o specie a necrologului.

Dar „vremea s-a scurtat acum” (I Corinteni 7, 29). Să privim spre câteva modele vii. Viul aici nu declină un fapt biologic, ci o prezenţă întrupată. Viul, ca patos al făpturii aflate în zelul dăruirii de sine. Viul, ca Viaţă, care „s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim” (I Ioan 1, 3). Viul este aici „rugul aprins” în care dragostea nu se mistuie niciodată. Virtuţile acestei firi se regăsesc, cu o debordantă efervescenţă şi căutată trecere, în personalitatea părintelui Teofil Părăianu.

Ura de sine şi fantasma izolării externe (Revista 22)

„România a ajuns izolată de lumea civilizată” – este acesta doar un slogan de campanie sau alt simptom al urii de sine cu care ne-am obişnuit prea repede, ici aux portes de l’Orient? Orice dezbatere matură ar cere confruntarea complexelor noastre de inferioritate cu datele realităţii. Suntem, sau nu, pe harta diplomaţiei nord-atlantice? Contăm oare în ecuaţia economico-politică a Uniunii Europene? Pentru a lămuri aceste chestiuni ar fi suficient un exerciţiu jurnalistic de minimă onestitate intelectuală.

Regimul Năstase

Să începem cu un truism: despărţirea de guvernarea Adrian Năstase ne-a scos din spectrul incertitudinilor geopolitice. Integrarea NATO fusese realizată relativ tardiv (29 martie 2004), dar consecinţele acestui act rămâneau invizibile (dacă exceptăm „beneficiile” contractului Bechtel). Sub conducerea fostului premier socialist, libertatea presei din România se situa la cote apropiate de Rusia. Numeroşi comentatori comparau falimentul juridic al unor ţări africane ca Libia sau Congo cu abisul corupţiei din instituţiile statului român.

Deplasările în China ale cuplului Adrian & Dana Năstase s-au materializat mai puţin în contracte pentru firmele româneşti, cât în obiecte de lux pentru vila Zambaccian. (Să nu uităm nici că penalul Omar Hayysam putea ocupa un loc de frunte în avionul prezidenţial). Drumul către Europa impunea proba de slalom printre zeci de steguleţe roşii (culoarea PSD). Pentru a salva aparenţele, regimul Năstase-Iliescu a recurs in extremis chiar la competenţele unor experţi ca Emil Hurezeanu — fără succes.

Şedinţele de vânătoare cu prietenii lui Ion Ţiriac sau retorica dlui Adrian Severin s-au dovedit, deopotrivă, sterile. Nici flatarea slăbiciunilor private ale diverşilor mandarini europeni şi nici chiar privatizările Petrom & BCR n-au accelerat procesul de integrare în UE.

Revanşa pro-americană

Schimbarea de acum cinci ani a modificat substanţial mesajul politicii externe a României. Traian Băsescu a fost ironizat pentru curajul de-a vorbi despre axa „Bucureşti-Londra-Washington”, deşi rezultatele acestei viziuni pot fi cântărite astăzi cu ochiul liber. Nu suntem vecinii statului Virginia, nici mari importatori de ceai englezesc, dar ceva important s-a petrecut cu imaginea României pe glob. Ar fi prea simplu să contrapunem clişeelor de moguli lista vizitelor făcute de preşedintele Băsescu în Statele Unite (Washington DC: mar. 2009; Detroit/San Francisco, 2005; Washington DC: iul. 2006), răsplătite apoi de vizitele de lucru ale lui George W. Bush Jr. (Bucureşti/Neptun: apr. 2008), ale secretarei de stat Condoleeza Rice (Bucureşti: dec. 2005) şi ale vicepreşedintelui Joe Biden (Bucureşti: oct. 2009).

Acestea ar fi rămas simple formalităţi dacă astăzi n-am fi siguri de includerea României în planurile de securitate ale SUA, de reconsiderarea regiunii Mării Negre (mai ales după revoluţia „orange” din Georgia şi Ucraina), de investiţiile consistente ale unor corporaţii ca „Oracle” sau „Ford” (dar şi numeroase firme IT din California), de organizarea summit-ului NATO în Capitală, de cooperarea militară din Irak şi Afghanistan (în pofida iresponsabilităţii ministrului liberal Teodor Atanasiu), de sprijinul oferit proiectului energetic Nabucco, etc.

Meritele palmaresului pro-american nu revin unui singur om, ci unei întregi echipe formate din diplomaţi seniori şi tineri, profesionişti experimentaţi şi oameni şcoliţi în lumea liberă post-1990.

Desigur, atunci când „eminenţe cenuşii” precum Bogdan Chireac sau Cristian Tudor-Popescu încing platourile TV cu adjective sarcastic-insultătoare la adresa Cotrocenilor, orice detaliu al politicii externe româneşti este imediat personalizat şi relativizat. Caracterul toxic al acestei abordări constă în plăcerea denigrării oricărui progres real al României sub regimul Băsescu. Deconectarea jurnaliştilor-tonomat de la presa internaţională, s-ar zice, asigură perpetuarea fantasmei României ţintuite sub călcâiul unui tiran.

Surprize europene

Aceeaşi patologie a interpretării revine în discuţia despre Europa – continentul unde, după 2005, au fost promovaţi ambasadori câţiva tineri universitari cu formaţie occidentală: Marius Lazurca la Vatican, Vlad Alexandrescu la Luxemburg, Toader Paleologu la Copenhaga, etc. Şi la acest capitol, este inutilă recitarea rapoartelor oficiale. Românii sunt astăzi, ca niciodată, deplin reprezentaţi sub raport politic, economic şi cultural în toate marile capitale apusene.

Stranie pentru orgoliul gintei noastre latine mi se pare, totuşi, desconsiderarea direcţiei francofone a diplomaţiei româneşti din ultimii ani. În toamna lui 2006, câţiva zeci de şefi de stat şi-au dat întâlnire la Bucureşti pentru faimosul Sommet al francofoniei – eveniment urmat de vizita preşedintelui Nicolas Sarkozy (4 februarie 2008), când s-a semnat Parteneriatul strategic franco-român (implicit deja în popularitatea brandului Logan). Mass-media a tratat momentul cu binecunoscuta ei somnolenţă, deşi era vorba despre primul angajament de acest fel asumat de Franţa într-o relaţie bilaterală cu o ţară est-europeană.

Dacă, în chip neaşteptat, Carla Bruni ar fi concertat la Sala Palatului, reporterii noştri de televiziune redescopereau oare subit limba lui Tocquevile? Ce altceva decât obsesia negativismului explică blazarea jurnaliştilor din „micul Paris” în faţa accelerării schimburilor economice, culturale şi mai ales ştiinţific-universitare cu Hexagonul? Era oare mai bine pe vremea unui Adrian Costea, consilierul dlui Ion Iliescu, când tipărirea unui album fotografic despre „eterna şi fascinanta” noastră ţărişoară costa cinci milioane de euro (giraţi de falimentara Bancorex)? Şi ce anume câştigăm astăzi trivializând un acord decent de cooperare în domeniul cinematografiei, după suita premiilor de la Cannes? Răspunsul scurt este: nimic.

Răspunsul lung: absolut nimic, nici măcar boicotul referendumului din 2009.

Concluzii

Deocamdată, în România, orbirea ideologică şi partizanatul electoral consolidează provincialismul percepţiilor colective şi perpetuează o bolnăvicioasă Selbst-hass, ascunsă eventual sub pălăria băşcăliei sau pardesiul disperării. Când vom scăpa oare de reflexul acoperirii cu mâzgă a reuşitelor şi de mânjirea cu noroi a ferestrelor deschise prin onestitate, bun-simţ şi patriotism?

Critica oricărei guvernări rămâne necesară, dar fără a nega datele empirice şi exigenţa obiectivităţii. Este perfect legitimă evaluarea neajunsurilor sau a eşecurilor din politica externă condusă de Traian Băsescu (vezi dosarul revistei „22” despre relaţia delicată a României cu Rusia şi Ucraina). Operând cu aceeaşi regulă a bunului simţ, dl. Tăriceanu a descoperit poate că nu suntem a şaptea putere economică a Europei. Curând, dl. Geoană va afla şi el că pozele de protocol nu te fac lider regional (decât, cel mult, la înălţimea reputaţiei unui geolog celebru).

Înaintea megalomaniei comice sau a furiei contestatare, va trebui să redescoperim cu toţii virtutea moderaţiei, decenţa comparaţiilor, cronologia istoriei recente, arta dialogului şi liniile mişcătoare ale mapamondului.

Mihail NEAMŢU

Vrem Parlament Unicameral

D. B. Hart, The Poetry of Autumn

We rhapsodize about “New England Autumns,” and for good reason; but, really, Autumn anywhere in the deciduous forests of North America, especially in the East—from upper Canada to the deep South—is magnificent, and far outshines anything the Old World has to offer. In those years in which I’ve found myself in some corner of Europe during the fall, I have never been able to suppress a certain feeling of disappointment at the limited palette nature employs there for what is surely my favorite of the seasons. This isn’t to say European autumn isn’t lovely enough, with its muted light and drifting mists and pale flavescence. But the chromatic spectrum is narrow. For the most part, the trees pass from a darker to a more limpid green, and then to light gold, and then to ochre and brown, before their branches are stripped bare. There are occasional bright flashes of red and maroon amid the tawny pallor, though mostly from imported species of flora. But, to an eye accustomed to the endlessly varying hues of America’s autumn, it all seems a little insipid.

Perhaps it’s only because I come from the east coast of North America that I think fall the most poetical of months. Of course, every season is a season for poetry, and every season has been the subject of poetry; but I tend to think of this time of year as the most intrinsically poetic in nature. This may just be because of the contrasts in color: all that purple, crimson, scarlet, orange, cadmium, gold, and so forth, shifting and intermingling against a backdrop of luminous gray; it all seems like such a perfect coincidence of gaiety and melancholy, exuberance and death. Or perhaps it’s because of a certain strange quality in the air that imbrues everything with an additional tincture of mystery: whole days washed in a kind of opaline twilight, the sun blanched to a cold silver by ubiquitous clouds, wood smoke floating through soft rains, and so on. Or perhaps it’s simply because, as the temperature drops, one spends more time inside, ideally by a fire, and so has more time to devote to reading poetry.

Whatever the case, now that fall is fully upon us, and I—in my forested retreat—can spend far more than my fair share of idle hours wandering about among the trees, I’ve begun making lists in my head of my favorite poems about autumn. There’s far too much to choose from, of course, for this to be a useful occupation, unless one’s compiling one of those ephemeral anthologies that show up now and again, always already on sale, at Borders or Barnes and Noble (which I’m not). But it’s an enjoyable pastime, and innocuous, and so I thought I might offer a brief extract here, and solicit additional suggestions.

In English, obviously, the autumnal poem is Keats’ “Ode to Autumn,” whose images, cadences, mood, and music seem more evocative of the season’s feel than any other lyric in the language. It’s probably too well known to need quoting, but there’s no harm in recalling at least the first stanza:

Season of mists and mellow fruitfulness,
Close bosom-friend of the maturing sun;
Conspiring with him how to load and bless
With fruit the vines that round the thatch-eaves run;
To bend with apples the mossed cottage-trees,
And fill all fruit with ripeness to the core;
To swell the gourd, and plump the hazel shells
With a sweet kernel; to set budding more,
And still more, later flowers for the bees,
Until they think warm days will never cease,
For Summer has o’er-brimmed their clammy cell.

Teodor Baconsky despre demnitatea intelectualului public

Ca întotdeauna, valoarea cuiva nu stă în cameleonismul demagogic şi nici în pofta de înjosire, ci în forţa lui de a trăi singur, vultureşte, deasupra tumultului. Nu eşti valoros dacă eşti „recunoscut pe stradă“, ci dacă eşti căutat de puţinii tăi semeni chiar acolo unde ai ales să te afli: departe de vulg şi vulgaritate, deasupra zgomotului, mai presus de noroiul cotidian. De asta rămîn fascinanţi marii duhovnici sau asceţi: pentru că te duci la ei, nu vin peste tine. Şi pentru că le spun adevărul numai celor în stare să-l primească, nu gloatei care orbecăie bezmetic, pe şapte cărări. Nu degeaba sînt cărţile interzise şi cele mai căutate…

Vladimir Tismăneanu despre deschiderea arhivelor Partidului Comunist

Specialisti manipularii si mistificarii, propagandistii ceausisti mascati in istorici, nu aveau/nu au nici cel mai mic interes in luminarea acestor pagini tenebroase de istorie a Romaniei. Acum cativa ani, Ion Iliescu a acuzat demersul Comisiei Prezidentiale de “pasiunea de a ne uita prin gaura cheii”. Ne-a numit, “scribalai” obsedati de “scormonitul prin dosare”.  Biografiile activistilor, afirma Iliescu, nu conteaza pentru a intelege epoca. Abordarea noastra este multicauzala: conteaza structurile institutionale, nivelul explicatiilor macrosociale, dar si istoria subiectiva a nomenklaturii. Ne intereseaza autobiografiile celor care au guvernat bestiarium-ul comunist, cum si-au construit carierele, prin ce minciuni, masluiri, false eroisme, intrigi sordide, lovituri de pumnal pe la spate, hagiografii comandate oportunist, complicitati secrete, vendete, epurari si abuzuri…

Perle electorale

Dl Dinu Patriciu: Mircea Geoana este un liberal ascuns sub eticheta social-democrata de nevoie, a declarat, sambata seara, omul de afaceri Dinu Patriciu, adaugand ca, dupa parerea sa, liderul PSD ar putea fi un bun prim-ministru.

Traian Băsescu despre încredere, valori comune şi clasa de mijloc

Este nevoie de mai multă încredere în noi înşine precum şi între  noi. Criza economică ne-a aratat că însăşi România, în ansamblul ei, are acum  nevoie de încredere din partea investitorilor străini. Am avut un mandat dificil  dar, de multe ori, am acţionat pe plan intern sau extern pentru a armoniza poziţii  care iniţial păreau ireconciliabile. Construirea încrederii este un proces dificil  care presupune dialog între indivizi sau între comunităţi şi identificarea  de valori comune.

Consider că între valorile care astăzi sunt esenţiale pentru a construi  încrederea  se numără dragostea de ţară, libertatea individului, cea  religioasă şi de cea  exprimare, demnitatea persoanei, solidaritatea,  echitatea, binele comun şi  justiţia socială.

A venit timpul să sprijinim întărirea spiritului de apartenenţă la comunitate – locală, etnică, confesională, profesională etc. Prin dimensiunea identitară a valorilor şi prin aplicarea lor concretă se definesc identităţi, se pot coagula interese şi contura obiective şi acţiuni comune prin care sunt puse în practică principii fundamentale ale dinamicii comunităţilor, dintre care consider că, astăzi, pentru România, sunt importante: diversitatea culturală, egalitatea de şanse, responsabilitatea socială şi transparenţa. Subliniez de asemenea subsidiaritatea – principiul prin a cărui aplicare apropiem decizia de cetăţean.

Clasa mijlocie trebuie să devină puternică şi reprezentativă pentru România. Baza acesteia trebuie să fie comunităţile de salariaţi şi de mici întreprinzători. Veniturile acestor categorii trebuie să fie mai apropiate. Clasa mijlocie trebuie să crească numeric iar vocea ei în societate de asemenea trebuie să crească. Aceasta înseamnă o profundă schimbare în structura de intrerese şi socială a ţării şi o modernizare a instituţiilor statului. Consider că societatea românească în viitor se va caracteriza printr-o o implicare sporită a cetăţeanului în asumarea problemelor publice, pe fundalul unei coagulări a intereselor clasei mijlocii, care va deveni tot mai reprezentativă pentru întreaga societate. Ca urmare, aceasta va fi interesată în creşterea vocii sale publice în contextul consolidării democraţiei printr-o mai bună funcţionare a instituţiilor statului, ceea ce va avea ca principal efect imediat creşterea eficienţei în formularea şi aplicarea de politici publice – de la siguranţa cetăţeanului şi protecţia consumatorului până la conservarea patrimoniului şi politica de impozite şi taxe .

Iată de ce militez pentru un sistem politic în care consolidarea democraţiei să fie un proces continuu, pentru reforma justiţiei, inclusiv pentru simplificarea legislaţiei, pentru modificarea Constituţie, pentru un Parlament unicameral, mai puternic şi mai transparent, precum şi pentru o reformă profundă şi rapidă a administraţiei publice, care să fie focalizată pe descentralizare şi pe reducerea aparatului birocratic al statului care astăzi este supradimensionat.

Pe acest fundal, pentru a stimula implicarea socială, în general, inclusiv prin întoarcerea către societate a unei părţi din veniturile personale, voi sprijini comportamentul filantropic – atât cel organizat de culte, cât şi cel al întreprinzătorilor de succes sau al altor persoane – care este expresia unor noi comportamente din societatea românească, complementare politicilor publice.

(via www.basescu.ro)

Celebrating and Assessing Twenty Years of Freedom Challenges for Church and Society in Post-communist Contexts

Evangelical Theological Seminary din Osijek (Croația) organizează, la 20 de ani de la căderea comunismului, Conferința cu tema Challenges for Church and Society in Post-communist Contexts, la care vor participa, printre alții, și invitați din România: Dănuț Mănăstireanu, Emil Bartoș, Corneliu Constantineanu, Daniel Oprean,Marcel Măcelaru, Ioan Mehedinți, Lucian Ciorba, Mihail Neamțu.